Rezumat

A trecut încă o săptămână. A început chiar mişto cu domnul de companie la film. Asta v-am zis? În aceeaşi zi am primit o veste proastă şi m-am încărcat emoţional cu o problemă care nu îmi aparţinea, dar să mor dacă nu mi s-a părut că-mi aparţine. M-am detaşat în cele din urmă.

Am fost să-l văd pe Pufo cu nepoata mea. Ceea ce a fost relaxant.

Apoi, din pricina unei neînţelegeri, mi-a sărit muştarul. Am avut nervi, mi-a trecut pofta de lucru, în fine, nebuneală.

M-am reîntors la Pufo, acolo erau şi naşii lui. Am pus ţara la cale. Naşa a făcut poză cu Pufo. Acum trebuie să-i facă trusoul pentru că miercuri copilul vine acasă.

Am făcut planuri, multe planuri cu multă lume. Cred că am obosit făcând atâtea planuri 😀 Dar ştiu că unele vor ieşi. Altele vor fi chiar cool. Mă rog, pe parcurs o să aflaţi şi voi de ele. Încă nu se face să spun, că nu se face. Încet, încet.

Am început să prind aripi. Să merg spre independenţă, profesională, fireşte.

Am reuşit chiar să trag şi concluzii. Ceea ce mi s-a întâmplat rar în ultimul an. Dar iată că până la urmă…

Am avut aşteptări şi de altă natură. Dar nu le mai am, pentru că mi se par neimportante. Orice ar fi într-o privinţă Lala are dreptate, care e acea privinţă nu vă spun.

Am avut aşa o săptămână de sus, jos, sus, jos. În fiecare zi a fost câte unul care mi-a dat în cap şi altul care m-a ridicat.

Şi mi-a mai plăcut ceva săptămâna asta. Pentru prima oară nu m-am mai enervat când oameni pe care nu-i cunosc mi-au cerut ajutorul. Am ajuns la concluzia că îmi face plăcere să-i ajut. Sigur, unul dintre ei, dacă nu toţi, la un moment dat, îmi vor da la gioale să mă satur, dar nu mă pot abţine.

Cam asta a fost săptămâna mea. Nebună, prea puţin liniştită. Cu rele, dar cu mai multe bune. Şi atunci când ai prieteni lângă tine să te descarci e perfect.

Bine, pe unii nu i-am avut lângă mine, dar asta nu înseamnă că nu i-am terorizat telefonic 😀

Eheee…

Reclame

Am multă treabă

Aşa că vă scriu repede şi fug.

 

Zilele astea „am citit”. Adică Oraşul a citit. M-am trezit, fără să vreau, vorbind la microfon, chiar când alergam după Sifilica şi Epistole să-i duc la un restaurant decent că oamenii erau morţi de foame. La mulţi ani încă o dată, doamnă!

 

După ce Cangurul şi-a început cariera de domn de companie, acompaniind o prietenă, măritată că şi el e însurat, la o nuntă. Pentru că soţul prietenei era ocupat, mi-am zis să profit şi eu de acest nou Cangur, aşa că l-am târât cu mine la film: „Ucenicul vrăjitorului” pentru cei interesaţi. Şi am decis, cu obstinenţă să o comitem din nou. De data asta domnul de companie mi-a zis să mă chinui să nu mai întârzâii. Mi se pare corect.

 

Aşa ieri am ajuns la pisici. Multe pisici. Una e a mea, fireşte 😀 Şi da, sunt mândră de ea până-n măduva oaselor. Frumosul de el. Dar şi celelalte sunt superbe. Băiatul meu va merge la concurs pentru că e un exemplar superb. Vă spun, superb. Cu lăbuţe, cu punctuţe, cu tot ce-i trebuie. Şi să vedeţi ce cap mic şi rotund are, superbitatea.

 

Acum am treabă. De data asta pentru mine. Şi multă. Noroc că m-a trezit Candice, că iar dormeam până mâine şi se ducea pe apa sâmbetei toată treaba mea.

 

Am încheiat transmisia.

Veniţi cu mine să citim?

Apoi bem şi cafelele şi berea.

UPDATE: E sambata, nu va calcati pe picioare 😀 Am avut o saptamana proasta, da?

 

Treaba stă aşa: Vineri, 21 august, ora 18, în faţa Primăriei Piteşti, Oraşul citeşte. Proiectul e susţinut de Centru Cultural Piteşti şi a avut succes în multe alte oraşe din ţară.

Aşa că, domnilor bloggeri, toţi ăia de veneaţi odinioară la măreţile întâlniri, veniţi să citim?

Pe ceilalţi îi strig nominal:

Ema, dacă mai vrei cărţi „cool”, vii acolo. Apoi mergem la ciocolata ta caldă 😀

Geocer, dacă ţii la mana ta sănătoasă… 😀

Canguru’, pe tine nu ştiu cu ce să te ameninţ. Ba da, ştiu, îl înjur pe Boc o săptămână în public, pe blog, dacă nu vii.

Raluca, pe tine nu te ameninţ, dar mi-ar face mare plăcere să te văd.

Ei? Mergem să citim?

Restul sunt invitaţi şi ei. Dar mi lene să-i strig pe toţi ca la catalog. Aşa că mişcaţi-vă! 😀

Fără maşină viaţa e pustiu

Tocmai ce mi-am limitat de una singură liberatea de mişcare. Nici nu pot scrie reportajul, pentru că gândul meu e tot la biata maşină, singură, părăsită, abandonată – fireşte, eu, maşina e bine. Aşa îmi trebuie dacă am vrut s-o fac mai frumoasă decât e şi am lăsat-o la polish. Acum mă uit lungggg pe fereastră şi simt că înnebunesc.

Sigur, nu pot zice că m-am plictisit. Am mai făcut o înregistrare pentru Radio România Cultural – mulţumesc Anca Ionescu – am mai citit două pagini dintr-o carte, am mai conceput în capul meu un nou capitol pentru Sărut, dar reportajul nu-l pot termina decât pe malul apei. Şi cum să mă car eu cu ditamai laptopul şi cu materialele aferente o sută de metri pe jos? Cum? Spuneţi voi. Nu sunt în stare fără maşină nici să respir. Nu-i aşa că e cumplit de cald? Nu-i aşa că nodul ăla din gât e din pricină de stat ca într-o colivie?

Oare aşa se simte şi Piţi? Sau el s-o fi obişnuit după nouă ani de existenţă între patru pereţi. Bine, exagerez, sufrageria mea are cinci pereţi sau a avut că acum am făcut tot patru.

Neaţa soare, îmi vreau maşina înapoiiiiiiii. Nu mă pot mişca, parcă aş fi handicapată. Vreau, vreau, vreau. Cât mama mă-sii durează un polish?

Vreau şi pe malul apei ca să mă pot concentra la ce am de făcut. Cum să scrii despre Veneţia dacă n-ai apa lângă tine? Nu-i aşa că practic e imposibil? Vă spun eu că e. Vreau o gondolă ceva care să mă ducă până la Zahana. Şi, la dracu’, tocmai acum a rămas şi Max fără permis. Deci nimeni pe lumea asta nu-mi poate oferi un mijloc de transport. Fireşte, nu pot chema taxiul să mă ducă până la Zahana, decât dacă n-am fost bătută în ultima vreme.

Şi ştiţi ce aş mai vrea? Dacă tot suntem la capitolul „vreau”. Vreau să vină mai repede întâlnirea bloggerilor că iar am strâns în geantă o tonă de biscuiţi pentru Foin şi deja o simt grea şi apăsătoare. Dar nu numai de asta vreau întâlnire, ci şi pentru că aş avea chef de oamenii ăia nesuferiţi. Ce e mai mişto pe lume decât să-l ai pe Canguru’ (pro putere) între mine şi Geoger (anti orice)? Normal, cireaşa de pe tort e Ema, dar nu vă spun de ce, trebuie să veniţi şi să vedeţi cu ochii voştri.

Concluzia: fără maşină viaţa-i tot mai pustiu.

Bloggeri printre cărţi

Minunaţii mei colegi de blogging piteşteni, vineri, când ne-am întâlnit, doar privindu-mă, mi-au dat o idee pe care am şi pus-o în aplicare. Vinovaţi se fac: Geocer – nelipsitul, Ema – copilul trupei şi Cangurul – pdl-istul trupei, dar noi îl iubim şi aşa 😀

Aşa că o să încep cu sfârşitul a ceea ce se va întâmpla la Bookfest. Bine, hai să am şi o ordine cât de cât. În fiecare zi la standul editurii Tritonic veţi avea câte un autor pe care să-l luaţi la întrebări. Autorul va fi anunţat atât pe blogul editurii sau cele adiacente, cât şi la târg prin flayere. Aşa că nu îl veţi putea rata. Oricum ne-am gândit să vă obligăm, dacă e nevoie, cu pistoalele, să veniţi şi să staţi de vorbă cu ei.

Dar eu ziceam de ce va fi duminică 13 – fireşte, trei ceasuri rele, dar nici o grijă Lorena, alea vor fi până la 11:00, apoi spiritele se vor calma. Ziceam că? A, da. Duminică de la 12:00 sunt aşteptaţi bloggeri din toată ţara printre cărţi, de preferat la standul Tritonic unde invitat special e Lorena Lupu.

Sigur că în cel mai rău caz, dacă nu cumpăraţi o carte vom bea o cafea.

Aşadar, domnilor bloggeri, daţi „leapşa” mai departe şi nu uitaţi că duminică 13 vă aşteptăm printre cărţi. Bloggeri bucureşteni nu vor avea nici o scuză. Ceilalţi… ne mai gândim 😀

Despre prieteni sau neprieteni

S-a întâmplat să fie aşa:

V-am povestit de ele: Lorena şi Silvia. Da, v-am povestit aici. Atât cât am avut eu chef atunci, adevărul fiind de două ori mai dur şi mai plictisitor. Dar s-a nimerit să citesc şi asta la Canguru’, tot cum s-a nimerit ca ele să mă cheme la cafea.

Între noi e clară situaţia: nu, nu suntem prietene. Nici n-am putea. Şi nu pentru că ele sunt cu firme, firme, firme, că pot trece uşor peste asta. Nici pentru că sunt complet artificiale, pentru că nu mă deranjează. Ci pentru că nu există acea legătură sufletească. Legătură pe care o simţi între tine şi alte persoane cu uşurinţă. Chiar dacă s-ar putea să nu te mai vezi cu celălalt vreodată, tot, cumva, sufletul tău, îl va considera prieten. Asta ca să ştiţi. N-am o problemă cu oamenii care au păreri diferite de ale mele, Canguru’ vă poate confirma. Că doar deh… avem păreri diferite într-un anumit sens pe care n-am chef să-l dezvolt acum 😛

Bine, şi vorbim despre prieteni. Zicea Geocer tot la postul ăla că nu o să ştii niciodată dacă un aşa zis prieten a vrut sau nu să te ajute. Dacă ar fi putut ori ba. Păi iertat să-mi fie, dar oricât de prieteni am fi te ajut dacă consider necesar, nu mă poţi obliga şi nici nu prea ai dreptul de-a te supăra. Dar pe asta s-o lăsăm baltă că eu îi ajut şi pe ăia de mă urăsc. Dar ca idee, dacă un prieten vrea un ajutor pe care poate că i l-aş putea da, dar din motive diverse nu il pot oferi atunci, nici nu mă poate forţa. Părerea mea.

Bine, şi revenim la prieteni. Nu ştiu cum s-a făcut că cei mai buni doi prieteni ai mei, cu vreo opt ani în urmă, şi-au luat tălpăşiţa. Ea e în Spania. El e pe unde are contracte, în afara ţării. Atunci m-am simţit al dracului de singură şi n-am mai vrut pe nimeni lângă mine. N-am mai avut nevoie de prieteni. Chiar nu. Mi-am băgat picioarele. Nu le înţelegeam sensul.

S-a întâmplat să-mi fac blog şi să ajung iar la a avea doi prieteni foarte buni. Tot o ea şi un el, că deh, eu îi vreau la pachet 😛 Dar şi ei sunt departe după cum ştiţi. În fine, telefonia şi netul parcă îi aduce mai aproape. Şi pe urmă nu e ca şi cum i-aş vedea la un an şi jumătate poate şi mai mult ca pe ceilalţi doi.

Poate şi datorită lor, dar poate şi datorită faptului că am fost nevoită mai tot timpul să intru în interacţiune cu oamenii am tot ajuns să-mi fac şi alţi prieteni. Majoritatea lor la Bucureşti. Ei, nu-i mai numesc, sunt sigură că se ştiu singuri. Apoi, datorită Ralucăi am ajuns să-mi fac prieteni şi în Piteşti. Vă asigur că în Piteşti chiar am fost reticientă. Lorena şi Silvia îmi ajungeau. Neprietenele mele.

Sigur, în Piteşti, înainte de toate a fost Mihai, care mi-a fost şi coleg de facultate, dar şi vecin. – La naiba, cunosc cam mulţi Mihai –

Dar să lăsăm prietenii şi să ne întoarcem la neprietenele mele. Povestea în mare sper că aţi citit-o, dacă nu, n-aveţi decât, pentru că nu o repet.

Ideea e că azi m-am dus cu ele la cafea doar pentru a face un şoc. După ce că am febră musculară şi la degetele de la picioare, trebuie să înnebunesc şi cu nervii capului. Lorena era foarte, dar foarte nervoasă din pricina actualului ei prieten care i-a spus că e un dezastru în pat, iar ea ca să-i facă în ciudă a făcut sex cu doi tipi – nu, nu în acelaşi timp, cu toate că eu aşa înţelesesem şi deja voiam să ies şi să mă duc – şi s-a filmat. Normal, ca să-i dovedească domnului… ăăă, n-am priceput exact ce. Am ascultat bălăriile astea vreo oră, noroc că aveam laptopul la mine că altfel o luam razna definitiv. Dar, privindu-le cât sunt de înfocate în această problemă şi cât suflet pun, ba chiar cât caută să facă în aşa fel încât totul să fie de rahat, mi-am dat seama că ele ar fi două personaje senzaţionale. Ceea ce totuşi n-am înţeles în veci e de ce ţin neapărat să împartă chestiile astea cu mine, ţinând cont că nici numele întreg nu mi-l ştiu.

Dar nu-i aşa că uneori viaţa e amuzantă?

Şi din dorinţa de-a le studia mai bine – pentru că la drept vorbind după aproape trei ani de când tot bem cafele, abia acum mi-am dat seama ce personaje mişto ar fi – luni le-am invitat eu la cafea. Mda, cam des, ţinând cont că nu ne vedem decât de două ori pe an, poate trei în cazul în care… în care, fireşte. Şi aşa am ajuns la concluzia că neprietenele mele sunt pur şi simplu material de studiat. De aia ne-o fi adus împreună cine ne-o fi adus 😀 Jesus, ştiu, câtă răutate pe mine.

Nu-s!

Psihic, desigur. Fizic cred că încă mai sunt pe aici.

 

Aşa că vă spun aşa: Vania a început un nou „roman” în care păţesc tot ce e mai rău pe lume 😀 Cred că mi-o merit.

Vineri am avut întâlnire.

La întâlnire au fost prezenţi: Geocer (ca de obicei), Ema (copilul trupei, care mai are puţin şi-mi citeşte toată biblioteca), Ioana şi Dan Badea (recunosc că pe ei i-am găsit mai întâi acolo) şi când plecam eu venea şi Canguru’, de la joacă cică 😛

Restul au chiulit aşa că îi trec nemotivaţi. Mai puţin pe Raluca. Ea e motivată cât timp doreşte.

Şi fără muzică că nu mai poate nimeni dansa, da?

Văduve, parfumuri şi pistoale

Momentan vă semnalez trei apariţii pe bloguri, îmi e foarte greu să fac adun toate ziarele de prin ţară, aşa că dacă vreunul din ziariştii prezenţi la evenimente citeşte acest blog, îl rog să lase şi un link. Desigur, eu le-am mai găsit, dar lenea e mare. Totuşi e sâmbătă, iar eu sunt cu capul în nori. Iar Anastassia Marinescu mă aşteaptă să-i continui povestea. Şi de-ar fi doar asta. Dar până mâine seară vreau să scriu şi o piesă de teatru. Păi nu?

Aşadar, despre văduvă au scris: Mădălina pe care nu o cunosc; Răzvan din Curtea de Argeş şi Ada pe care abia acum încep să o cunosc. Ştiu că a semnalat şi Crivăţ, găsiţi voi unde, zău aşa. Dacă mai sunteţi lăsaţi linkuri că vă adun eu, mai greu dar o fac.

 

Şi aşa cum spunea Canguru’, aseară ne-am întâlnit. Au fost prezenţi la apel cu Văduva după ei: Geocer, nelipsit. Ioana, care mai chiuleşte, dar a scris despre carte 😉 ;  Ema, copilul trupei, Valive, pentru prima oară, sper să mai vină. Remus care-mi dedică te miri ce pe blog 😛 , proaspătul blogher Xreder, iar când noi am plecat venea ca o floare Dan Badea.

 

No, şi la final mă gândeam să vă las şi o melodie să nu vă simţiţi singuri. Sau poate să vă simţiţi singuri. Cum doriţi voi 😉