Cartea de blog XII – Lumea pierdută

80680551

Pentru că sunt restanţă faţă de Cella, şi azi şi sâmbătă veţi avea parte de povestea asta.

 

Restul le găsiţi aici, jos de tot, în ordine 😛

 

 

Oana Stoica-Mujea

 

LUMEA PIERDUTĂ

 

PARTEA A DOUA

 

BIBLIOTECARUL

 

 

APE ALBASTRE

 

Briş scuipă violent apa ce o reţinuse în plămâni. Jol încă stătea la distanţă de el, dar asta numai pentru că bătrânul ţinea o mână întinsă în faţă, în acel gen ameninţător ce spunea „ nu îndrăzni”. Fiare încă mai tremura violent, iar răceala din grotă nu o ajuta prea mult.

După ce păru că Birş şi-a scuipat şi plămânii, se lăsă pe pământ. Îl simţi rece şi mâlos. Se strâmbă. Apoi întinse mâna după ceva anume, dar nu reuşea să găsească.

– Cauţi ceva? se interesă Jol.

– Am lăsat două torţe aici…

Briş tăcu, studie întunericul, tuşi încă o dată, iar pe faţa lui se instală uimirea.

– Cum ţi-ai dat seama?

Jol ridică din umeri, de parcă bătrânul l-ar fi putut zări.

– Văd pe întuneric, spuse el.

Briş vru să insiste, dar zgomotul venit din apă îl făcu să scoată un „şttt” ameninţător.

Până şi Fiare îşi ţinu dinţii din clănţănit. Briş şopti:

– Vezi torţele pe undeva?

– Da, spuse Jol hotărât.

– Trebuie să ne grăbim, ne urmăresc.

Fiare îşi legă pătura în jurul gâtului, iar Jol aprinse cele două torţe cu ajutorul chibritelor lăsate special lângă ele. Birş se ridică greoi şi puse mâna pe desagii cu mâncare. Îi aruncă Fiarei armele şi lui Jol desaga cu pături şi apă.

– Să mergem, îi îndemnă Briş. Jol, eu voi deschide drumul, ştiu fiecare centimetru pătrat al acestui loc.

Se lăsă din nou linişte când strigătul unui bărbat acoperi grota:

– S-a înecat, ajutaţi-mă!

– Bine, mormăi Briş în timp ce o luă la fugă printr-un tunel strâmt şi jos.

Fiare era după Briş, iar Jol încheia rândul cu corbii agăţaţi de umeri. Mergeau repede, iar flăcările, din când în când, se cutremurau sub impulsul curentului ce le atingea. Fiare încă dârdâia, dar teama de-a fi prinsă şi dusă înapoi era cu mult mai mare. Înţelesese încă din pruncie că lumea ce o găzduise nu o mai dorea. Începuse prin a se naşte ca o proscrisă, iar mai apoi devenise un obiect de sacrifiu. Ştiuse că va veni ziua în care va muri sau se va răzvrăti şi, odată răzvrătită, nu avea de gând să se lase prinsă şi batjocorită. Îşi ura neamul mai mult decât îi ura pe vulturii blănoşi. Era unica în zece mii de ani care se născuse… Un val de lacrimi îi invadă chipul. Înghiţi în sec pentru a nu da drumul suspinelor. Nu voia ca ceilalţi să îi vadă şi să-i analizeze slăbiciunile. Când curentul trecu vijelios peste torţe, îşi dădu seama că sunt aproape de ieşire. Briş le făcu semn să încetinească. Ascultă o clipă, apoi o luă din loc.

Jol ştia că din când în când Briş asculta paşii trădătorilor. Dar, chiar dacă ei ar fi reuşit să ajungă sus, paşii li se pierduseră prin celelalte tunele. Briş îi explicase că erau destul de multe şi foarte înşelătoare. Cel mai bine era să mergi cu cineva care ştie să te scoată la liman. Dar, pe de altă parte, vulturii blănoşi cunoşteau toate tunelele şi în momentul în care apa avea să scadă, cu siguranţă că ei vor porni la vânătoare.

O pală de lumină se strecură prin pereţii de piatră îmbâcsiţi cu mucegai umed. Corbii îşi retraseră simţurile din ale lui Jol, iar acum, băiatul se văzu nevoit să se ghideze doar după lumina focului. Încet, încet, lumina pătrunse cu şi mai multă putere. Nu era chiar o rază de soare, ci mai degrabă o lumină argintată, gri, oarecum pătată. Jol o urmă aproape euforic. Nu îi plăceau grotele. Întunericul nu îi mai părea chiar atât de rău de când reuşise să vadă prin ochii corbilor, dar frigul combinat cu umezeală nu îl încânta deloc. Când zăriră gaura din stâncă şi soarele fierbinte ce se revărsa prin ea, tustrei răsuflară uşuraţi. Briş le făcu semn să nu se oprească încă nu erau în siguranţă.

Ajunseră pe buza râpei, acolo unde soarele le ardea pielea cu putere, iar marea se arăta în splendoarea-i albastră.

Fiare fluieră impresionată.

– Asta zic şi eu privelişte.

– Daaa, se minună şi Jol.

Briş îi smuci puternic.

– Hai, nu avem timp să admirăm priveliştea, trebuie să sărim.

Fiare şi Jol priviră în jos. Erau la o înălţime considerabilă, şi bucăţi de stânci ieşeau din peisaj parcă aşteptându-şi victimile.

– Altă idee mai bună nu ai avut? se încruntă Fiare. Chiar dacă aş supravieţui până jos, nu ştiu să înot.

– Nici eu nu mă descurc prea bine, recunoscu Jol.

– Atunci îi puteţi aştepta aici pe vulturii blănoşi, eu mă duc.

– Stai! ţipă Fiare. Hai să sărim împreună.

Briş îl privi pe Jol întrebător. Băiatul-corb dădu uşor din cap în semn de aprobare. Fără să o pregătească deloc, bătrânul o luă de mână şi o trase după el. Ambii se prăbuşiră după buza stâncii. Jol privi spre ei şi simţi că leşină. Nu putea să facă asta. Se retrase, apoi privi iarăşi. Văzu cele două corpuri atingând apa apoi dispărând în braţele ei. Aşteptă o clipă cu sufletul la gură. Când cele două capete ieşiră din apă, aproape că răsuflă uşurat. Văzu mâna mare şi îmbătrânită a lui Briş făcându-i semn să îi urmeze, dar inima lui bătea prea tare. Nu putea s-o facă. Picioarele nici măcar nu-şi doreau să se mişte. Frica intrase în el. Panica îi făcea trupul rigid. Încerca să se liniştească, să îşi spună că nu va păţi nimic, dar nu credea asta cu adevărat. Tot ceea ce vedea în faţa ochilor era un roşu închis. Culoare sângelui ce o purta în vene. Îşi mişcă uşor piciorul drept, cât mai aproape de buza stâncii. Frica era prea mare, pentru o clipă îi păru că ameţeşte, dar îşi reveni repede.

„Ai încredere”, urlară corbii într-un glas, aşa cum făceau de obicei.

Jol se cutremură. Nu îi putea asculta. Privi în faţă. Munţii din faţa lui erau mult mai mari decât cei pe care-i cutreierase el. Se vedeau câteva zone verzi şi, undeva în vârf, îi păru că vede un dragon cu piele albastră. Dar vedenia dispăru. Făcu, inconştient, încă un pas în faţă, mai mult pentru a se holba mai bine pe partea cealaltă, şi atunci două lucruri se întâmplară deodată. Auzi glasuri omeneşti şi căzu.

Avea ochii deschişi. Golul ce se căsca în faţa lui îi părea imens, de neatins. Trupul îi trecea printr-o perdea de aer ce îl strângea şi-l împingea în acelaşi timp, ca un joc ameţitor. Ar fi vrut să-şi poată închide ochii, dar ei nu-l ascultau deloc. Capul îi trecu pe lângă o stâncă teşită şi aproape că urlă de uşurare când văzu că nu se zdrobeşte. Apa se apropia de el şi el de ea. Panica intrase în fiinţa lui mai aprig decât înainte. Nu dorea să intre în contact cu acea întindere albastră. Avea impresia că se apropie de o capcană mortală. Închise brusc ochii când albastrul apei aproape că îi lovi irisul. Aştepta să se prăbuşească. Să simtă răceala apei, să îl sufoce şi să-l acopere cu braţele ei puternice, dar asta nu se întâmplă. Dintr-o dată, Jol simţi un curent ciudat de aer trecându-i pe lângă urechi. Când a reuşit să deschidă ochii, îşi dădu seama că nu se apropia de apă, ci se depărta.

Simţi un fior de panică trecându-i pe şira spinării. Dar, în secunda următoare, simţi o plăcere divină umplându-i simţurile. Îşi întoarse uşor capul şi zări corbii agăţaţi cu ghearele de partea din trup acoperită. Îl ridicaseră în aer.

Ateriză uşor pe o stâncă ieşită din apă. Fiorul de plăcere îi alunecă prin trup. Fiare şi Briş se apropiau de el înot. Erau surprinşi, dar, din câte îşi dădeau seama şi înspăimântaţi. Când îşi ridică ochii, zări câţiva oameni aruncându-se de pe buza stâncii, aşa cum făcuse şi el. Apoi privi spre apa albastră şi îşi dădu seama că începe să se retragă. Trebuiau să se mişte din loc.

– Să mergem, urlă Briş. Dacă se întunecă nu mai ieşim de aici.

Jol sări în apă fără teamă. În mai puţin de un minut apa se retrase atât de mult încât acum îi ajungea doar până la brâu. Briş se mişca frenetic, încercând să fie mai dur decât apa. Mergea grăbit, iar Fiare îl urma cu înverşunare. Jol nu avea decât să ţină pasul cu ei. Întreg golful era înconjurat de stânci şi grote. Băiatul-corb încerca să îşi dea seama în ce parte se îndreaptă. Pe măsură ce nivelul apei scădea, şi mai multe stânci ieşeau din albastrul apelor, părând că sunt soldaţi gata să le îngreuneze mersul.

– Mai repede! ţipă Briş spre el.

Jol tresări, dar, în acelaşi timp, parcă se trezi dintr-un vis. Privi spre corbi şi îşi dădu seama că zboară la nivelul apei.

„Ce faceţi?”, întrebă el nedumerit.

„Stâncile ne ascund”, răspunseră ei.

Băiatul privi în urmă şi îşi dădu seama că era adevărat. În urma lor crescuse un adevărat labirint de stânci, lucru care avea să le dea de furcă oamenilor, dar nu şi vulturilor blănoşi odată ajunşi pe cer.

Briş le făcu semn să-l urmeze după una din stâncile mari şi teşite ce părea să ascundă în interiorul ei o grotă. Dar bătrânul nu urmă drumul grotei aşa cum s-ar fi aşteptat el, ci ocoli stânca. Dincolo de ea zări cea mai frumoasă ambarcaţiune de până atunci. Recunoscu în sinea lui că nu văzuse prea multe de acel fel, bine, nici una. Le studiase o vreme, citise despre ele şi văzuse poze, dar nu crezuse niciodată că în lumea nouă există aşa ceva. Nava era mare, şi din câte îşi dădea jol seama, avea forma unei femei intinse pe spate. La prora se iţea un cap de femeie cu ochi pictaţi în verde şi un păr lung şi negru ce se întindea pe marginile navei. Doar că, chipul femeii, era în jos, în aşa fel încât corpul ei să stea în sus.

Briş zâmbi.

– Corbaie de piraţi. Una veche, folosită de… se opri. O, la dracu’, unul Barbă Albastră a folosit-o. Am găsit-o abandonată şi am pus-o pe picioare.

Jol dădu încântat din cap.

– Ştiu. Am citit despre Barbă Albastră.

Briş îl bătu uşor pe umăr.

– Să nu o lăsăm pe doamna să ne aştepte.

Jol pricepu imediat că se referea la corabie, ci nu la Fiare.

 

*

Ridicară repede cele două ancore, iar Briş trecu la timonă, în partea din faţă a vasului. Jol încă se lupta cu pânzele de la pupa când ceva mare îl umbri. Ridică temător privirea şi îi zări.

– Vulturi blănoşiii, strigă el pentru a fi auzit şi de la prora.

Fiare se prinse de balustradele vasului cu ambele mâini. Ochii ei mari şi verzi, se încruntară spre cer. Unul din vulturi se apropia. Făcu o mişcare în spate şi îşi luă de pe umeri arbaleta. Îşi dădea seama că nu mai avea timp să o încarce. Din disperare, când mâinile lungi se întinseră spre ea, nu făcu decât să se lase pe burtă. Apoi, spre propria-i umire, îl văzu pe vulturul blănos zburând cu spatele, dar cu aripile pe lângă corp. Un fir de sânge părea să-i curgă din gură, dar nu era prea sigură. Apoi, bufff, şi apa îl acoperi. Când se întoarse îl văzu pe Briş cu o bâtă în mână.

– Bâtă, spuse Briş, pentru a-i confirma.

Jol lăsă pânzele libere şi un vânticel plăcut veni dinste pupa.

– Vânt în pupa, strigă el, apoi se repezi spre unul din cuţitele mari pe care Briş le cărase după el.

Briş zâmbi. O ajută pe Fiare să se ridice şi să-şi încarce arbaleta. De acum, vulturii blănoşi erau tot mai mulţi şi până nu aveau să iasă din apele Oraşului, nu puteau fi în siguranţă. Briş ştia că vulturii blănoşi nu au curajul vulturanilor de-ai urmări dincolo, aşa că îşi punea toată baza în apele Lumii Noi, dar până atunci trebuia să-i ţină departe. Îi veni o idee. Nu una grozavă, dar oricum nu aveau de ales. Trei contra douăzeci nu era o luptă corectă, unde mai pui că ei erau şi mai puternici. Îi făcu semn lui Jol că se duce sub punte. Jol confirmă, dar era destul de speriat.

Vela mare se umflă şi corabia o luă din loc fără să fie nevoie de timonier. Jol întrezărea o mică speranţă, dar vulturii blănoşi începură să dea rotocale de-a lungul vasului.

– Aşteaptă să atacăm noi primii, şopti Fiare.

– De ce?

– Le e teamă de corbi.

Lui Jol i-ar fi plăcut să afle povestea, dar ştia la fel de bine ca şi Fiare că păsările lui nu le puteau face faţă vulturilor blănoşi. Înarmat cu bâta lui Briş şi cu cuţitul mare, aşteptă ca ei să se plictisească şi să atace în cele din urmă.

 

*

Briş dezveli tunurile vechi. Nu se atinsese de ele atunci când reparase nava, nu i se păruseră importante. Ba chiar îşi dorise să le demonteze, dar îi plăcea prea mult istoria piraţilor, iar ele făceau parte din navă. Avea şi douăzeci de ghiulele, suficiente credea el. Nu dorea decât să-i sperie pe vulturi, nu să-i ucidă. Curăţă repede interiorul tunurilor şi încercă să le mişte în sus. Frâna era blocată.

 

*

Vulturul blănos se năpusti spre Fiare, fata scoase un ţipăt prelung şi se agăţă de gâtul lui cu mâinile goale. Jol nu avu timp să vadă ce se întâmplă, pentru că, în acelaşi timp, şi el fu atacat. Folosi bâta aşa cum o făcuse şi Briş, iar lemnul îşi atinse ţinta, drept în faţa vulturului care îşi strânse aripile pe lângă corp şi se prăbuşi pe punte. Alţi doi veneau spre el. Aveau priviri demonice. Jol hotărî să folosească cuţitul. Voia să-i vadă sângerând. Flutură arma în aer spre unul dintre vulturii blănoşi, dar, ştia că nu va scăpa de celălalt. Trebuia să se hotărască repede, când o zări pe Fiare, cu sânge curgându-i dintre buze, năpustindu-se, asemeni unui fiare, spre unul din atacatorii lui. Jol închise şi deschise gura fără a mai fi atent la cel de-al doilea, cel ce se năpustea spre el. Simţi cum mâna lui mare îl lovi în stomac, se chirci şi scăpă cuţitul. Corbii urlară într-un glas, făcându-l pe vulturul blănos să facă doi paşi în spate. Jol îşi recăpătă cuţitul şi pierzând-o pe Fiare din priviri se năpusti spre el. Lama cuţitului îi tăie aripa, iar vulturul se ridică anemic spre cer.

 

*

Unse repede manivela şi mai încercă o dată. De data asta se mişcară, încet, greu, dar o făcură. Şi asta era tot ceea ce conta. Se strădui, încă o dată şi încă o dată. Tunurile începură şă-şi poziţioneze capetele spre cer. Briş înţelese că nu putea face mai mult de atât. Le încărcă repede şi le verifică fitilele. Păreau să mai funcţioneze încă. Privi prin trapă. Vulturanii încă mai dădeau ocol, dar nu mai erau la fel de hotărîţi să atace. Era timpul să-i sperie de moarte şi să iasă din nenorocitele acelea de ape. Aprinse fitilele rând pe rând şi aşteptă ca ghiulele să pornească spre cer.

Primul tun îşi făcu datoria. Cu un urlet asurzitor, aruncă ghiuleaua pe lângă un vultur blănos, făcându-l să tresară şi chiar să o ia la fugă. După ce şi a patra ghiulea sări în aer cu aceeaşi bubuitură, cerul se curăţă de vulturi. Dar încă două tunuri mai aveau să-şi spună cuvântul înainte ca războiul să se termine.

 

*

Briş cârmi repede, dar şi pruden, printre stâncile ce se iţeau la ei. Jol îl ajuta urmând instrucţiunile bătrânului. Doar Fiare stătea tăcută la babord, privind spre ceva nedefinit. Chiar înainte ca soarele să fie înghiţit de ape, Briş decretă victoriors:

– Lumea Nouă! Oceanul Indian.

Jol căzu pe punte. Îl dureau mâinile şi se simţea extenuat. Acum că ieşiseră în ape mai calme, putea să doarmă câteva minute.

 

 

 

Reclame

Cartea de blog X – Lumea pierduta

1

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Oana Stoica-Mujea

 

LUMEA PIERDUTĂ

 

PARTEA A DOUA

 

BIBLIOTECARUL

 

 

PRIMELE ZILE

 

 

Confuzia din mintea mea mă făcea să mă simt neputincios. Pe lângă faptul că rămăsesem, oarecum, singur, ei bine, mai erau şi amintirile ce mă bântuiau. Amintiri din timpuri mult prea îndepărtate. Amintiri ce nu îmi aparţineau şi totuşi se legau cu disperare de mine. Când m-am trezit aveam frisoane, iar mintea mea, fără ai cere eu, răsfoia un tratat de medicină ce îi aparţinuse lui Nostradamus: „Arbor mirabolis”. Nu aveam idee cum ajunsesem acolo şi de unde ştiam de acel tratat, dar, cu siguranţă, eu nu citisem niciodată aşa ceva. Nici nu ştiam că există în Bibliotecă o asemenea chestie întunecată. Încercam din răsputeri să-mi opresc creierul. Nu mai voiam să văd imaginile acelea şi nici să mai citesc vreun cuvânt în plus, cartea aia era diavolul în persoană. Să-l ia dracu’ pe Nostradamus.

Tremuram ca un rahat, iar Black mă privea de parcă eram stăpânit de demoni. Nu se mai apropiase de mine de când Joanes murise sau dispăruse, sau dracu’ ştie ce i se întâmplase, şi toate prostiile din capul lui erau acum în al meu. Feele încerca să îmi vorbească, să mă aline, îmi spunea tot felul de lucruri. Îmi spusese că aşa va fi un timp. Că toate informaţiile şi amintirile Bibliotecarilor anteriori erau acum în mine. Ceea ce era bine, spusese ea, pentru că aveam cele mai importante informaţii în cap, ca o bibliotecă, doar că nu trebuia să găsesc cartea. Poate că, de nu aş fi văzut fiecare trădare, fiecare ucidere a Bibliotecarilor din vechime, nu ar fi fost chiar atât de rău. Dar acum, pe lângă toate astea, trăiam şi cu sentimentul de neîncredere, teamă. Când în mintea mea a apărut primul Bibliotecar, am ştiut că sunt pierdut. Părea că mă priveşte şi mă iscodeşte în propriul cap. Senzaţia era uluitoare, iar teama a crescut cu atât mai mult. Şi, de parcă toate astea n-ar fi fost suficiente, am simţit când Alexandru Cel Mare l-a înjunghiat. Am simţit durerea şi de atunci s-a instalat şi frigul, ca şi cum lama rece a cuţitului ar fi rămas în trupul meu.

Feele mă privea şi dădea nemulţumită din cap, de parcă nu mai era nici o şansă în ceea ce mă privea.

– Şi când vei ajunge în camera ta, va fi şi mai rău, îmi spuse ea, pentru a sublinia că trebuie să încetez cu toată treaba asta.

Feele se comporta de parcă mie îmi convenea. Aş fi vrut să îi pot da din senzaţiile pe care le aveam. Din amintirile acelor bărbaţi, cei ce fuseseră odinioară în locul meu. Mai mult, simţeam exact ceea ce simţise şi Joanes în momentul în care preluase ştafeta. Joanes trecuse prin clipe cu adevărat cumplite, durerile şi nebuniile îl cuprinseseră. Nu crezuse să-şi mai revină vreodată. Apoi, dintr-o dată, am simţit o emoţie noua, inumană, dar totuşi destul de rece şi blândă în acelaşi timp: Biblioteca.

Am sărit în picioare ca ars. Am simţit cum creierul îmi ia foc o dată cu trupul. Black sări şi el şi se depărtă. M-am apropiat de oglindă şi mi-am văzut ochii roşii scânteind în întuneric. Ok, începeam să-mi fac griji. Am ieşit repede pe hol şi m-am îndreptat spre baia principală. Am dat drumul duşurilor pe apă rece şi m-am băgat sub ele. Simţeam cum iese fum din trupul eu, de parcă cineva mă prăjise şi aruncase gheaţă pe mine. Aburul ce ieşea din pielea mea se ridică în aer, ca o ceaţă deasă. Încet, încet, mintea începu să-mi funcţioneze din nou în parametrii normali, iar trupul mi se răcea. Am răsuflat uşurat. Mă durea fiecare părticică din piele. Am închis apa şi am rămas acolo, pe gresia rece, ţinându-mi capul între picioare. Mă simţeam pe jumătate mort, sau aşa credeam.

Ziua următoare a fost şi mai rea decât prima. Nu am reuşit să mă mişc după salteaua mea din debara. Ochii mi-au rămas aţintiţi pe tavanul întunecat. În depărtare, lângă uşă, ardea uşor o lumânare. Singura rază de lumină pe care reuşeam să o accept. Ochii îmi deveniseră mai sensibili la lumină şi totul dintr-o dată. Apoi amintirile. Amintirile şi cunoştinţele Bibliotecarilor mă ţineau ţintuit. Nu am mai simţit nimic. Absolut nimic. Doar vedeam, auzeau şi clasam informaţiile. Nu ştiam dacă prin asta trecuse fiecare Bibliotecar, dar dacă aşa era, ei bine, probabil că ei fuseseră mai curajoşi ca mine. Apoi, când am crezut că totul s-a sfârşit, l-am zărit pe cel dintâi. Era la fel ca mine. A găsit cartea aceea şi a atins-o, atunci s-a întâmplat totul, iar în jurul lui, pământul a început să se afunde, şi el îl urma. Coloane mari, tot mai mari se întindeau sub pământ şi mii de cărţi apăreau de niciunde.

Apoi a fost un război. Mintea mea nu vedea clar despre ce e vorba, un război antic, iar Biblioteca începu să simtă pericolul. Îi ceru Bibliotecarului să fugă, ea avea să-l aştepte. Aşa ajunsese Biblioteca în Londra.

Avea suflet propriu, minte, sentimente. Poate altfel de sentimente, dar le avea. O simţeam: spera, îşi dorea şi încerca. Sentimente perfect normale, dar nu şi pentru o Bibliotecă. Atunci un alt Bibliotecar spuse în capul meu:

„ E o fiinţă fabuloasă. Aş vrea s-o caut. Să o văd. Nu Biblioteca e vie, ci femeia magică din spatele ei”.

Am simţit o durere profundă. Durerea ei, oricine ar fi fost ea. Apoi l-am auzit pe Joanes vorbindu-i:

„Crezi că pot pleca acum?”

Un glas cald, blând, i se pogorî lui Joanes spre urechi, dar şi mie.

„Încă puţin şi vei fi liber”.

Am crezut că mor în clipele alea. Simţeam tot ceea ce simţiseră şi ceilalţi, de parcă nu îmi erau suficiente propriile-mi simţiri. Când am închis ochii am adormit, fără vise.

A treia zi a fost mai blândă. Am reuşit să mă ridic. Şi, ceea ce era cu atât mai convenabil, era că reuşeam, greu, să alung toate informaţiile şi amintirile ce mi se derulau prin minte. Am reuşit, pentru prima oară de la moartea lui, să intru în Bibliotecă. Nu se schimbase nimic. Apoi, încet, cu grijă, am pătruns în camera monitoarelor. Informaţii din întreaga lume fugeau pe ecranele suspendate, dar şi pe monitorul ce stătea la îndemna mea. Nu reuşeam să privesc toate acele litere şi nici să discern cum trebuie. Oricum, simţeam că încă nu mi se cere asta.

Mă simţeam pe jumătate mort, şi pe jumătate viu. Îmi dădeam seama că de n-ar fi fost vorba de un fel de „magie” sau „minune”, nu aş fi putut supravieţui. Ar fi trebuit să mă simt slăbit, ştiam asta. Orice om normal s-ar fi simţit astfel, dar eu nu mai aveam probleme din punct de vedere fizic, până şi frigul dispăruse. Doar cu mintea mai luptam din când în când.

– Nu te opune, mi-a spus Feele, se va aranja totul de la sine. Orice ar fi în spatele acestei minuni, va şti să te îndrume.

Am privit-o uimit. Nu îmi aminteam să o mai fi zărit pe Feele în camera monitoarelor, dar poate că ăsta era scopul ei, acela de-a mă ajuta să trec peste.

– În seara asta Biblioteca e gata să te primească în sălaşul ce îţi e destinat. Acolo unde a stat şi Joanes.

Am dat uşor din cap. Nu ştiam ce să spun. Aş fi vrut să-i explic că nu mă încântă să dorm în patul ăla, acolo unde el se evaporase, lăsând în urmă un praf de nisip. Dar nu am spus nimic.

– Trebuie să fii şi tu pregătit.

Nu eram.

– Şi Black?

– Şi el, mi-a confirmat ea. De mâine va fi tot mai bine.

– Dar ai spus că va fi mai rău acolo, am spus eu.

A oftat.

– Nu pentru capul tău, ci pentru ei.

– Pentru cine?

– Pentru Bibliotecari, ei încă trăiesc acolo. Toţi.

– O! am ţipat eu. Mă vor bântui?

Ea negă scuturând cu putere din cap.

– Nu, nu o vor face, dar tu le vei simţi prezenţa, aşa cum şi ei o vor simţi pe a ta. Pentru un timp, până vă veţi obişnui unii cu alţii, va fi… cel puţin straniu.

O, da, putea să o spună încă o dată.

*

Feele m-a condus în camera mea. Printre rafturi. Un labirint de cărţi, pe care, spre propria-mi surpriză, am reuşit să-l reţin. Feele îl ţinea pe Black în braţe, iar el părea mulţumit de asta. Îi convenea, lucru care mă făcu să simt o oarecare gelozie. Uşa camerei s-a deschis. Nu, uşa apartamentului. Totul era alb. Nimic din ceea ce-mi aminteam nu mai era colo. Covoare albe, din piei de urşi polari. Fotolii înalte, canapele şi, în camera îndepărtată, un pat mare fără baldachin. Câteva rafturi agăţate pe pereţi, cu cărţi. Asta nu o înţelegeam. Joanes nu deţinea în cameră nici o carte. Era chiar absurd. Am privit spre Feele, dar ea a ridicat din umeri neputincioasă. Mi-am dat seama că ea nu participase cu nimic.

– Aşa s-a întâmplat şi cu Joanes. Cărţile au stat aici doi ani, apoi apartamentul a fost reamenajat.

Am aprobat tăcut.

Black sări din braţele femeii şi îşi alese unul din fotoliile înalte. Se învârti pentru câteva clipe, apoi adormi. Eu încă nu mă puteam adapta. Ştiam că îmi va lipsi debaraua şi salteaua, dar, până la urmă, încercam să evoluez din toate punctele de vedere. Nu eram mulţumit, dar nici nu ştiam ce aş putea face. De acum ştiam… Intrasem într-un joc periculos, cu toate că nimeni nu mă avertizase, nu mai aveam nici scuze, nici de ales. Ăsta era drumul pe care trebuia să-l urmez. Biblioteca era stăpâna mea, iar eu, preţ de un secol, două sau atât cât ea va decide, nu aveam să fiu decât un sclav. Ştiam că nu o să ies nicicum din povestea asta, aşa că trebuia să învăţ să trăiesc mai bine decât cei dinaintea mea.

Când Feele mă lăsă singur, am început să cercetez apartamentul. Ar fi trebuit să fiu impresionat de tot acel lux, dar nu eram. Nu ştiam de ce. După un timp am început să le simt prezenţa. Mă priveau, de undeva de unde eu nu-i puteam vedea. Privirile lor îngheţate şi iscoditoare mă enervau. Starea de nervozitate se instală repede în mintea mea. Am încercat să o ţin sub control, trebuia să convieţuiesc cu ei şi ei cu mine. Era un pariu cu soarta, dar, mai presus de toate, într-o zi aveam să le fiu alături şi avem să-l privesc pe cel nou cu aceeaşi neîncredere.

Ştiam că nu au încredere în mine. Nici eu nu aveam încredere în mine. Şi nu avea de-aface cu Biblioteca. Mintea mea deja lucra la un plan complicat şi lipsit de sens, dar încă nu aveam de gând să îl împărtăşesc cu fantomele ce-mi bântuiau apartamentul şi nici să cer ajutorul Bibliotecii din mintea mea. Mai întâi trebuia să învăţ să fiu ceea ce trebuia să fiu, abia apoi aveam să îmi dau seama dacă mai sunt în stare şi de lucruri umane. Cu toate că, dacă Joanes reuşise, odinioară, să treacă peste condiţia de Bibliotecar, nu mi se părea chiar imposibil de făcut.

M-am trântit în noul meu pat cu lenjerie albă de mătasea. Uram albul, iar ea, orice ar fi fost, ar fi trebuit să ştie asta sau, cel puţin, aşa credeam eu. Sau, din câte îmi dădeam seama, avea un simţ al umorului ciudat. Oricum, salteaua era moale şi plăcută. Mai moale decât cea din debara, iar picioarele mi se simţeau confortabil acolo. Cu toate că, restul trupului, nu credea că acolo îi e locul. Dar dacă mintea mi se obişnuia cu ideea, de ce să nu o facă şi corpul?

Încercam să îmi ocup simţurile cu ceva mai puţin enervant. Nu doream să mai simt fantomele în jurul meu. Nu voiam să mai simt neîncrederea şi nici amintirile altora. Aşa că timpul meu era împărţit între citit şi sala monitoarelor. Oricum nu ştiam ce altceva mai bun aş putea face.

Asta până în a şaptea zi. Eram în camera monitoarelor şi studiam cu interes informaţiile pe care monitorul principal le setase pentru mine. Atunci a apărut mesajul. Mare. Pe jumătatea monitorului: „ÎNTÂLNIRE”. Am dat clik pe literele mari şi mi s-a deschis fişierul. Habar nu aveam să umblu la un calculator, dar astea păreau să meargă de la sine. Parcă se coordonau cu gândurile mele. În faţa ochilor mi-a apărut o listă şi un program. Se părea că peste o oră aveam să mă întâlnesc în ceea ce se numea „Casa Demonilor” cu „Vânătorii”. Bine, era un început, ţinând cont că habar nu aveam unde se află „Casa Demonilor”, dar, cel puţin, ştiam ce sunt Vânătorii. Oarecum şi eu fusesem unul.

– Oameni pasionaţi de munca de cercetare, îmi povestise într-o zi Joanes. Dar sunt ceva mai mult de atât. Sunt antrenaţi de cei mai buni în mânuirea armelor şi în lupta corp la corp. Pe de altă parte, sunt oameni care, pentru toţi ceilalţi, nu există.

– Adică…

– Ba da, îmi spusese el ghicindu-mi gândurile. Au familii, trăiesc lângă semenii lor, dar nu sub adevărata identitate. Şi în afară de Bibliotecar nimeni nu ştie cine sunt ei cu adevărat.

Altceva nu îmi mai spusese. Apoi l-am cunoscut pe Zed, dar eram sigur că nu era un Zed, aşa cum mi se spusese, doar nu eram Bibliotecar pe atunci şi nu aveam nici un motiv să-i cunosc adevărata identitate. Oricum, până atunci nimeni nu spusese ceva despre Casa Demonilor. Speram doar că nu se aşteptau de la mine să o găsesc de unul singur. Chiar dacă asta se aştepta, ei bine, nu aveam de gând să mişc nici un muşchi în privinţa asta.

Feele a intrat după mine. Mă privea mustrător.

– Ce e? am sărit ca ars.

Ea se strâmbă.

– Habar nu ai ce să faci. Mă mir că nu ţi-a trecut prin cap să cauţi în mintea ta pentru a vedea unde trebuie să te duci.

– Mi-a trecut, am ţipat eu, minţind, desigur.

– Şi atunci? mă ironiză ea.

– Bine, bine, am mormăit eu, iar ea a zâmbit din nou şi a ieşit.

Încă nu ştiam să caut în capul meu. Probabil că ar fi trebuit să fi învăţat până acum, dar, din câte se părea, eram destul de prost la jocul ăsta. Ok, nu puteam să-i dau o căutare ca pe google minţii mele. Poate că acum era un fel de internet, dar încă nu găseam motorul de căutare. Am încercat să mă gândesc intens la Casa Demonilor, dar nu mi se părea a avea vreun sens, iar mintea mea parcă râdea de mine. Am încercat să deschid biblioteca minţii, sigur că nu puteam, doar se afla în capul meu, cum aş fi putut? Mi-am dat un pumn în cap. Nu suportam situaţia asta. Şi cel mai rău era că nu eram stăpân pe ea. Am tras aer în piept de câteva ori, apoi mi-a venit o idee. De ce nu? Poate că google avea să mă ajute. Am introdus cuvântul în pagina de internet şi i-am dat search. Ok, apelasem de prea puţine ori la căutările pe internet, dar asta nu mă deranja. Imediat mi-au apărut sute de îndrumări. Îl auzisem odinioară pe Joanes că prima e cea mai bună. Aşa că am dat clik şi mi s-a deschis o pagină stranie. Capete de morţi, strigoi şi un vampir ce purta pe o tavă halbe cu bere. Nu îmi venea să cred, era adresa unei bodegi de la marginea Londrei. Mai aveam doar o jumătate de oră şi nici cu un avion nu aş fi reuşit să ajung atât de repede. Atunci l-am auzit pe Black mieunind prelung. Stătea în faţa uşii, de parcă mă aştepta.

Da, m-am gândit şi eu că s-ar putea să fiu nebun. După ultimile zile nici nu mi s-ar fi părut anormal, dar dacă tot eram, de ce să nu mă încred într-o pisică?

Am deschis uşa iar Black a luat-o la fugă pe culoarele întunecate. M-am ţinut după el, răsuflând greu şi simţindu-mi picioarele dureroase. Asta nu era bine, ar fi trebuit să mă simt mult mai tânăr, mult mai bine. Ei bine, poate că erau doar senzaţii de moment toate astea. L-am urmat pe Black până când o uşă mare mi s-a ivit în faţa ochilor. Apoi, motanul a dispărut.

Până aici înţelesesem un lucru: nu eram în toate minţile şi, cu toate astea, aveam de gând să merg mai departe. Am întins mâna. Nu a fost nevoie să ating uşa în vreun fel pentru ca ea să se deschidă. Când s-a deschis suficient de mult, am văzut o firmă roşie, ce lumina într-un întuneric demonic: Casa Demonilor.

Sigur că mi-am frecat ochii de câteva ori, dar imaginea tot nu a dispărut. Aşa că, până la urmă, am considerat că trebuie să merg şi să fac… orice ar fi trebuit să fac.

Cartea de blog VIII si IX – Lumea pierduta

Oana Stoica-Mujea

 

LUMEA PIERDUTĂ

 

 

 

 

PRIMA PARTE

 

MANUSCRISE DEMONICE

2

Pentru ca maine avem alta treaba 😉

SECRETUL ORAŞULUI

 

Un vânt rece începu a bate. Se foia printre corturi şi foşnea în urechile lor. Nisipul se ridica în mici tornade, ca mai apoi să cadă pe pământ şi să se confunde cu restul. Doar nisip, galben, înecăcios ce intra în corturi, apoi le căuta nările şi urechile.

Jol tuşi, nisipul îl îneca şi îi gâdila nările, dar bărbatul din Lumea Nouă nu părea a avea vreo problemă. Doar dădu la o parte praful ce îi acoperea chipul şi zâmbi.

– M-am obişnuit greu cu deşertul din mijlocul mării, râse el. Uneori e mai greu să trăieşti lângă mare, decât în deşert. Dar nici viceversa nu e chiar plăcută, ba, uneori, e chiar mai înspăimântătoare.

Jol stătea pe una din pernele aruncate pe jos ce păreau a ţine loc de scaune. Erau confortabile, mult mai confortabile decât casa şi patul feolilor. Corbii au dat năvală în cort imediat ce vântul a început să se ridice şi să urle, asemeni unui vrăjitor din alte timpuri. Până şi lui Jol îi părea că totul face parte dintr-un descântec vechi, de mult uitat. Era ca o vrajă. Totul era ca o vrajă. Până şi moleşeala ce pusese stăpânire pe el, făcea parte din aceeaşi magie strveche. Îi plăcea asta. Îi plăcea mai mult ca orice. Simţea cum ochii i se lasă grei. Ar fi vrut să doarmă. Să doarmă zile întregi. Dar glasul lui Briş îl aduse la realitate. Fiare plecase de mult. Nu o văzuse când dispăruse, dar, pentru moment, nici nu se putea gândi la asta.

– Secrete, secrete, bombăni Briş.

Jol simţi un val de căldură cuprinzându-i trupul. Corbii se aşezară pe celelalte perne libere, îşi acoperiră trupurile cu aripile mari şi croncăniră mulţumiţi. Vântul începu să bată cu şi mai multă putere, făcând cortul să se mişte într-o parte şi alta. Briş privi pânza groasă ce ţinea loc de pereţi.

– Se întâmplă tot timpul, explică el. Vântul bate cu şi mai multă putere uneori, acum doar se joacă. Doar îşi scuipă blestemele. Dar totul va fi bine.

Jol trase pe el o pătură. Nu îi era frig cu adevărat, dar vântul îi dădea o senzaţie de rece, senzaţie pe care nu o mai simţise până atunci.

– De unde ai venit? se trezi Jol întrebând.

– Din Londra, răspunse el, de parcă ar fi fost evident.

– Londra? Ce e Londra?

– Un alt Oraş.

Jol dădu uşor din cap. Îşi închipuise de mii de ori Lumea Nouă, îşi închipuise miile de Oraşe, locuitorii. Oameni. Doar oameni. I se părea trist. Cu adevărat trist. Era singurul lucru pe care nu-l putea înţelege. De ce ei nu erau la fel. Ar fi trebuit să fie jumătate oameni, jumătate animale. Sau, cel puţin, să aibă un instinct aparte. O lume plină de oameni i se părea tristă. Rece. Goală.

– Vrei să pleci de aici, puştiule? îl întrebă Briş.

Jol plecă din cap în semn că da.

– Mulţi pleacă, doar că, odată plecat, îţi doreşti cu ardoare să te întorci. Ştii de ce?

– Nu, recunoscu Jol, chiar dacă nu voia să creadă una ca asta. Lumea Nouă era o descoperire. Cine nu îşi doreşte să trăiască în Lumea Nouă?

– O să-ţi spun de ce, dar mai întâi să-ţi dau un ceai.

Briş se mişcă greoi spre o bucată de pânză, apoi dispăru în urma ei. O vreme nu se auzi nici un sunet, apoi el reveni cu două ceşti cu ceai. Una i-o înmână lui Jol.

– Ţine, spuse el, asta te va încălzi.

Jol prinse ceaşca în mâini. Mai băuse ceai din Lumea Nouă o singură dată, şi îşi aducea aminte de mirosul acela dulceag şi gustul bun. Sorbi de două ori. Cu siguranţă acest ceai era şi mai bun decât cel pe care şi-l amintea el.

– Secrete, bombăni Briş. Toţi deţinem secrete, băiatule cu corbi.

– Ar fi trebuit să fiu ca mama, spuse Jol cu însufleţire.

Briş îşi plecă capul.

– Da, un creuel, probabil că o să fii.

– Creuel?

Briş îi zâmbi într-un fel anume.

– Nu am timp să-ţi explic. Ar fi prea multe lucruri pe care nu le-ai înţelege. Dar şi cei ca tine şi ca mama ta au un nume, asemeni feolilor, vă numiţi creuel.

Jol repetă numele ăsta în minte. Începea să se simtă viu. Până atunci fusese doar băiatul-corb, cel fără un nume străvechi.

– Cum de ştii toate astea? Până nici vulturanii nu ştiu tot.

– Ah, vulturanii… Nu, de fapt, ei nu ştiu nimic. Dar au stat prea mult în Lumea Nouă şi au învăţat să manipuleze asemeni nouă.

Jol ridică din sprânceană. Briş oftă.

– Să o luăm cu începutul. Am multe să îţi spun, Jol.

– De ce vrei să îmi spui totul, Briş?

Bărbatul îşi ridică privirea din lichidul galben. Buzele i se întinseră până la urechi, iar în ochi îi juca o lumină stranie.

– Pentru că doar tu o poţi salva, Jol. Te aşteptam. Dar lasă-mă să încep cu începutul. Mai apoi am să răspund şi întrebărilor tale.

Băiatul-corb ar fi vrut să pună o duiumă de întrebări, dar îşi afundă buzele în ceaşca cu ceai şi nu mai spuse nimic.

– Mulţi dintre voi au străbătut oceanul. Au trecut peste el, unii zburând, alţii navigând. În afara vulturanilor nimeni nu s-a mai întors. Majoritatea au fost prinşi. Au ajuns experimente…

– Experimente?

– Oamenii vă consideră ciudăţenii, aşa că cei ca tine ajung să fie studiaţi. Ţinuţi în captivitate şi studiaţi până mor.

– Oh, de asta a spus Trec că de fapt noi am fugit de lumea, nu ea de noi.

Pe chipul lui Briş se afişă mirarea.

– Poate că Trec a îmbătrânit şi a început să spună adevărul. Ei bine, ce ţi-a spus el este aievea, Jol. Cu două milioane de ani în urmă A… Oraşul, a preferat să se dea din calea oamenilor. Nici atunci locuitorii Oraşului nu erau văzuţi cu ochi buni.

– Două milioane de ani?

– Oh, da, din păcate. Oraşul a fost prima aşezare omenească. De aici au pornit şi oamenii, dar, cu timpul, ei au început să se creadă mai buni decât cei ca tine.

– Ce e rău în cei ca mine?

– Nimic, puştiule, absolut nimic. De fapt, rău e în noi, nu în voi.

Jol ar fi vrut să întrebe de ce oamenii sunt atât de răi, dar Briş îi făcu semn să tacă.

– Dar şi lumea voastră a fost contaminată, Jol. Când Cresa s-a născut, al doilea creuel din istorie, vulturanii au înţeles că prin ea pot devenii stăpânii Oraşului. Noi, proscrişii, am ascuns-o pe mama ta un timp. Atunci locuiam în Oraş, ca şi tine. Trec a fost unul dintre cei ce ne-a alungat. Unii au fost ucişi, alţii torturaţi şi aruncaţi în mare. Cei mai mulţi au fost trimişi în munţi. Acolo şi-au găsit sfârşitul. Doar faunii au mai supravieţuit acelor condiţii vitrege. Se spune că unii ar fi reuşit să străbată marele vârf. Dar nu avem de unde şti.

Briş îşi plecă privirea în ceaşca cu ceai.

– Când am ajuns eu aici, eram tânăr, iar mama ta era o copilă vânată de vulturani. Un creuel… un lucru rar. Toţi au fost surprinşi când s-a născut, mai ales că a luat fiinţă din unirea a doi oameni, fără nimic special. Oameni ce s-au născut în Oraş şi l-au iubit. Vulturanii şi-au dorit mereu puterea, dar pentru asta aveau nevoie de cea promisă lângă ei. Când mama ta a rămas însărcinată, cu toţii au sperat că e vorba de un alt creuel. Vulturanii erau în culmea fericirii, dar totul a luat sfârşit atunci când tu ai venit pe lume. Mama ta a înţeles că nu vei fi în siguranţă atâta timp cât rămâne lângă tine, aşa că l-a implorat pe Trec să o ducă în Lumea Nouă. Şi, pentru prima oară, Trec a arătat că are un suflet.

– Dar Trec o caută acum, s-a zburlit băiatul.

– Sigur că o caută. Puterea vulturanilor a început să fie pusă la îndoială. Proscrişii s-au înmulţit, iar el se teme de o revoltă. Dar ştie că atâta timp cât o are pe Cresa, nimeni nu se va atinge de ei.

– De ce?

Briş s-a ridica. A lăsat ceaşca de ceai jos şi a început să păşească încet prin încăpere. Vântul urla şi mai rău, făcând cortul să şoptească fără vrere.

– Un creuel nu e numai un om-corb, ci şi un mare vrăjitor, cel mai mare. Iar Trec ştie asta.

– Şi eu sunt? se entuziasmă băiatul.

– Mă tem că nu, Jol. Nu s-a auzit niciodată de un creuel bărbat, dar asta nu înseamnă că nu există.

Jol se întristă.

– Nici tu nu ştii cine e tatăl meu, nu?

Briş se opri în mijlocul încăperii. Îşi duse ambele mâini la spate şi se lăsă uşor de spate.

– Nu ştiu, Jol, dar bănuiesc că e un creuel bine ascuns.

– Nu înţeleg, tu crezi că mai există cineva ca mama?

– Mai mult ca tine, decât ca mama ta.

– Un bărbat însoţit de corbi?

– Probabil, îi mărturisi el.

Tăcură amândoi pentru o vreme, până când Jol decise că mai avea şi alte întrebări.

– Dar, dacă mama e atât de puternică, de ce nu îi ţine în frâu pe vulturani?

Briş zâmbi.

– Iată o întrebare cu adevărat înţeleaptă.

Se aşeză din nou pe perna lui şi privi pânza cortului ce se unduia în bătaia vântului.

– Nu poate, Jol. Trec a fost cel ce i-a oferit „sămânţa” sau botezul cum se spune în lumea mea. Mama ta e legată de el. Atâta timp cât Trec trăieşte, ea nu se poate întoarce împotriva lor. Şi, dacă s-ar întoarce, tu ai fi mort.

– De ce?

– Trec încă nutreşte speranţa că vei dobândi câteva din puterile mamei tale. Dacă ea ar fi aici, tu nu ai fi decât o piedică, pentru că nu eşti legat de ei şi vei încerca să-ţi salvezi mama. Eşti o ameninţare, într-un fel, dar şi o speranţă în altul. Tocmai de aceea trebuie să pleci. Mai devreme sau mai târziu, Trec va şti cum să te lege.

– Niciodată!

– Oho, copile, vorbe mari. Dar Trec ştie cum să fie un vrăjitor adevărat. Şi, oricum, învaţă, nu se va da bătut cu una cu două.

– Dar ce-o să fac în Lumea Nouă?

Bătrânul tăcu pentru o clipă.

– O să-ţi salvezi mama, băiete. Dacă ea moare, şi mult nu mai are, atunci Oraşul va pierde singurul vrăjitor adevărat ce s-a născut de mii de ani încoace.

Jol căzu pentru o clipă pe gânduri.

– Briş, l-am auzit pe Trec discutând cu ceilalţi. Un om a furat ceva numit „Talpa lui Org”.

Bătrânul păru surprins.

– Oh, până la urmă, a ajuns în mâna lui.

– În mâna cui?

– Nu contează asta, Jol, nu acum. Ar trebui să te odihneşti, mâine, împreună cu Fiare şi cu mine, vei porni spre Lumea Nouă.

– Mâine?

Briş plecă din cap de câteva ori.

– De ce, ai altceva mai bun de făcut?

– Dar Mama Sarah şi…

– Oh, Jol, nu îţi căuta scuze, mama ta are nevoie de tine. Oraşul se va distruge dacă nu o aducem înapoi, dacă nu scăpăm de Trec şi dacă nu punem manuscrisul ăla acolo unde îi e locul. Zilele Orăşenilor sunt numărate.

– Nu înţeleg.

Briş se întoarse spre el.

– Când mama ta s-a născut, se răsti el, a readus magia pe pământurile astea. Iar acum, când şi-a amintit cum era în palmele magiei, Oraşul freamătă după ea, suferă după ea. Dacă nu o aducem înapoi, tot ceea ce vezi va dispărea fără urmă.

– Şi Trec ştie asta?

– Mă îndoiesc că-i pasă.

– Dar tu de unde ştii atâtea lucruri despre Oraş?

– E o poveste prea lungă şi mai e puţin din noapte. O să avem nevoie de forţe pentru a trece dincolo.

– Şi cu ce vom merge?

– De ce nu aştepţi să vezi cu ochii tăi?

Jol se bosumflă asemeni unui prunc.

– Bine.

Briş se îndreptă spre ieşirea din cort.

– Tu o să dormi aici, îi strigă Briş, încercând să acopere vântul. Ne vedem în zori.

Bătrânul dispăru dincolo de pânza groasă. Jol privi spre patul cu baldachin.

– Bine, măcar am să dorm într-un pat uman, bombăni pentru sine.

FUGA DIN PARADIS

 

O litieră, purtată de şase bărbaţi, ieşi dintre corturi în lumina albicioasă a soarelui de dimineaţă. Litiera era acoperită de o pânză albă, groasă, aşa încât chipul celui aflat înăuntru să nu poată fi văzut. Proscrişii ieşiră pe rând din corturile lor, plecându-şi frunţile şi genunchii în faţa celui nevăzut. Jol ieşi şi el. Îl zări pe Briş stând într-un genunchi, cu ochii căzuţi în nisipul fin. Nici urmă de furtuna de cu seară nu se mai zărea. Doar o linişte mormântală, ce întâmpina o litieră. Briş ridică o clipă ochii din nisip şi îi făcu semn lui Jol să intre la loc în cort. Băiatul făcu întocmai, dar nu putu rezista pe deplin tentaţiei, aşa că lăsă un colţ din pânză mai depărtat. Atât cât să-şi poată arunca un ochi. Până şi corbii păreau să-şi ţină respiraţia.

„Ce se întâmplă?” li se adresă el corbilor.

„Nu ştiu, dar nu e bine”, răspunseră ei într-un glas.

Jol dădu uşor din cap. Nu putea să nu se întrebe dacă fuga lui Briş şi a Fiarei în Lumea Nouă nu are legătură cu spectacolul ce tocmai îl vedea cu colţul ochiului.

Cei şase bărbaţi lăsară litiera jos, în nisipul fin. Până şi soarele părea că se concentrează intens la scena ce tocmai se desfăşura.

Un tânăr, un vultur blănos, tânăr, cu nas lung şi curbat şi aripi blănoase şi un cioc lung, cu barbă,  ce îi cădea în piept, se ridică în picioare şi se apropie de litieră. Din spatele litierei, se ridică un bătrân. Bătrânul, acoperit de o bucată de piele în jurul mijlocului, se îndreptă spre vulturul blănos. Lui Jol nu îi fu greu să-şi dea seama că bătrânul, de fapt, era conducătorul proscrişilor. Sceptrul aurit ce-l ţinea în mâna dreaptă şi-l scufunda, din când în când, în nisip, îi conferea titlul suprem. Băiatul-corb încercă să-şi dea seama ce era cu vulturul blănos, dar ştia că trebuie să aştepte.

Cei doi se întâlniră faţă-n faţă. Vulturul blănos îşi lăsă uşor fruntea în pământ. Bătrânul nu făcu nici un gest. Între ei se schimbară cuvinte. Cuvinte ce nu ajungeau la urechile lui Jol, şi era mult prea periculos să-şi trimită corbii să spioneze. Cerul era gol şi senin, oricine ar fi reuşit să zărească petele negre.

Tânărul trase aer în piept. Din când în când, Briş mai arunca câte o privire spre cort. Cei doi încă stăteau de vorbă, păreau absorbiţi de ceva anume. Probabil că era important din moment ce toţi participanţii aşteptau cu sufletul la gură un semn.

După un timp destul de îndelungat, bătrânul plecă din cap în semn de aprobare. Proscrişii săriră în picioare şi aplaudară. Vulturul blănos zâmbi. Cei şase bărbaţi se puseră de o parte şi alta a litierei, iar bătrânul trase perdelele groase. Jol aproape că trase un ţipăt. Îmbrăcată ca o adevărată regină a sălbăticiei, într-o blană albă ce îi acoperea nurii şi se termina puţin deasupra genunchilor, Fiare îşi făcu apariţia.

Băiatul îl zări pe Briş îndreptându-se spre el. Trase pânza cortului şi rămase nemişcat, până când Briş apăru înăuntru.

– Eşti gata, băiete?

Nu reuşi decât să dea din cap în semn de aprobare.

Briş îşi întoarse capul spre deschizătura cortului şi privi dincolo de ea.

– Ai tras cu ochiul?

Jol aprobă din nou.

– Bine, atunci îţi voi explica pe scurt.

Briş trase pânzele ce ţineau loc de uşă, în aşa fel încât nici o rază de lumină să nu mai pătrundă în cort. Trecu repede peste perdelele de mătase, nepăsându-i că le rupe, şi intră în camera cea mare.

– Peste un ceas Fiare va fi nevoită să îşi unească destinul cu vulturul blănos, pentru ca pacea între oameni şi vulturi să fie pecetluită. Aşa cum, probabil ţi-ai dat seama, Fiare este un fel de prinţesă a locului. Aşa că, bătrânul său, consideră că e de datoria ei să încheie pactul. Aş fi scos-o de mult din încurcătura asta, dar nu puteam pleca până când tu nu aveai să vii aici. Ăsta e DESTIN, băiete.

Jol dădu repede din cap. Abia acum îşi explica lacrimile Fiarei atunci când o întâlnise în deşert.

– Ei bine, o voi răpi. Îţi voi spune unde ne aştepţi şi ce trebuie să faci. Dacă nivelul apei creşte, suntem ca şi morţi, aşa că trebuie să mă asigur că eşti capabil să întoţi.

Jol mări ochii.

– Sunt o pasăre, nu un peşte.

– Deci eşti un bolovan.

– Ce?!

– Habar nu ai să înoţi.

– Oarecum pot.

– Bine sper oricum că nu va fi nevoie. Aşează-te!

Jol ascultă. Se simţea asemeni unui animal de companie, fără creier, doar drăgălaşi şi tocmai bun de ţinut pe lângă casă.

Briş desenă o hartă pe pământul reavăn, dând pernele la o parte.

– Aici ne aflăm noi, spuse el. La două mii de picioare distanţă se află o stâncă. O sculptură a zeului-peşte: Poseidon. Te urci pe capul sculpturii, îi dai jos coroana şi te laşi în jos. Acolo vei da de apă sărată. Mergi cam două sute de picioare până când o să ajungi pe o insuliţă subpământeană. De acolo vei avea de escaladat o stâncă abruptă. Urci şi legi bine frânghia asta de ceva. Nivelul apei nu creşte niciodată până acolo. Aşa că vei fi în siguranţă. Când vom ajunge, în cazul în care nivelul apei e crescut şi suntem nevoiţi să înotăm până la frânghie, ca să-ţi dai seama că suntem noi, voi trage de două ori de frânghie. Dacă nu se trage de două ori, o tai şi o iei la fugă cât poţi. Asta înseamnă că ceva a mers prost, iar tu nu vei mai fi în siguranţă nici în Oraş, nici printre proscrişi.

– Da, mormăi Jol, de parcă totul făcea parte dintr-un joc ireal.

Dar Briş se înfipse în umerii lui şi îl scutură cu putere.

– Dacă nu faci asta, Fiare va fi vândută şi ucisă cu sălbăticie în numele păcii, iar tu vei deveni proscrisul proscrişilor.

– Ucisă?

Briş îşi ridică palma mare şi păroasă, iar aceasta se lipi, cu clipocit strident, de chipul lui Jol.

– Nu am timp să-ţi explic, ai înţeles ce ai de făcut?

Jol se cutremură pe picioare, iar corbii croncăniră în cor.

– Da, da, spuse băiatul-corb.

– Atunci i-a frânghia şi fugi. Nu te opri până nu vezi sculptura cea mare. Nu te opri şi nu privi în spate.

Briş îi puse frânghia în jurul gâtului şi îl împinse spre baldachin.

– Doar nu crezi că o să ieşi în văzul lumii.

– Dar toţi m-au văzut venind…

– Da, dar ai fugit azi noapte. Proscrişii încă te caută prin deşert. Dă-i drumul şi fă întocmai cum ţi-am spus, altfel moartea ne va găsi pe toţi.

Jol simţi cum corbii îl îmboldesc că o ia la fugă. Abia atunci prinse ceva curaj, iar picioarele i se dezlipiră de pământ şi începură să alerge.

 

*

Briş rămase locului. Încă nu îndrăznea să-şi părăsească cortul. Procesiunea se terminase, doar jumătate de ceas şi unirea avea să înceapă. Blestema ziua în care ajunsese în „Paradis”. Nu mai ştiuse cum să plece, iar Trec îl vânase cu înverşunare. Doar Cresa îi oferise o mână de ajutor, cu toate că era doar o copilă. Lăsase totul în urmă. O nevastă bolnavă mintal şi un copil destul de dezorientat. Totul doar pentru a urma o pistă. Desigur, întâlnise un dragon, unul adevărat, dar bătrân. Nu mai avea suficientă forţă să-şi arate frumuseţea, mitul parcă dispărând în munţii ăia reci. Apoi totul o lase razna, dacă el descoperise „Paradisul”, ei bine „Paradisul” nu-l dorise pe el.

Ajunsese între proscrişi şi ajunsese să-i indrăgească. Totul până când Cresa a dispărut, iar lumea a luat-o razna. Vulturii blănoşi şi-au cerut drepturile, iar oamenii le-au ţinut piept. Atunci a participat la prima uniune în numele păcii. O crimă odioasă ce în Londra ar fi fost pedepsită aspru. Ştia ce avea să i se întâmple Fiarei, aşa cum ştia şi ce avea să se întâmple dacă ea dispărea. Regreta doar că oamenii şi celelalte rase, nu aveau curajul să se ridice împotriva vulturilor blănoşi. Părea a fi un blestem. Vulturani, vulturi blănoşi, toţi din aceeaşi haită. Sângele apă nu se face. Ştiuse încă de când Fiare se născuse că se va ajunge la asta.

Ura însăşi ideea de uniune în numele păcii. Vulturii blănoşi, trebuia să recunoască, erau mult mai cruzi decât vulturanii. Cel puţin, vulturanii nu îşi ucideau soţiile pentru a le împrăştia sângele. Sacrificiu. Prima oară când asistase la o asemenea uniune, emisese o teorie interesantă ce încă îi mai bântuia mintea. Ar fi vrut să fi putut merge mai departe, să exploreze lumea asta, dar ei nu îl scăpaseră din priviri nici o clipă. Abia în ultimii ani căpătaseră încredere în el, dar îl considerau prea bătrân pentru a mai încerca ceva. Dar el nu era bătrân. Îşi păstrase forţele pentru o zi ca asta. Şi avea să le-o dovedească.

Dar ideea aceea nu îi dădea pace, iar teoria lui Theopompus din Chios aceea de „Aztlan al celor şapte Grote”, încă mai ardea în mintea lui. Cu toate că îi părea imposibil, dar, până la urmă, cât de multe se ştia despre azteci? Dar şi aşa, ce căuta un Poseidon în mijlocul deşertului. Un Posedion ce oferea una din multele salvări din Oraş, chiar în mijlocul oceanului sărat.

Aşteptă să audă bătaia gongului mare. Bătu de şase ori. Bătrânul îşi jelea fiica, iar bătăile gongului îi strigau jalea. După cele şase bătăi puternice o linişte mormântală cuprinse deşertul. Briş aruncă un ochi spre nisipul galben. Nici un fir de praf nu îndrăzni să se ridice, nici o adiere de vânt nu încercă să şoptească. Rând pe rând, vulturii blănoşi se adunară. Ceilalţi încă nu aveau puterea să iasă de prin corturi. Bătrânul ieşi cel dintâi, urmat de Fiare şi de cei doi fraţi mai mari ai ei. Aveau chipuri solemne, dar tărcate de lacrimile ce le curseseră mai înainte. Doar Fiare părea să nu fi vărsat nici o lacrimă. Îşi privea, cu demnitate, viitorul în ochi. Vulturul blănos, pentru o clipă, îşi lăsă privirea, apoi îşi reveni, iar ochii lui îi susţinură pe ai ei. Fiare îi aruncă un zâmbet crud. Vulturul se încruntă.

– Se joacă cu focul, mormăi Briş.

Nu mai avea timp, iar el ştia asta. Îşi strânse părul în coadă şi răsuflă adânc. Ştia că e o nebunie. Ştia la fel de bine că e posibil să nu reuşească niciodată, dar trebuia să o facă, măcar pentru copilul pe care-l părăsise în Londra. Fiare trebuia salvată, chiar dacă asta avea să aducă război între proscrişi, iar el îşi va pierde viaţa.

Privi prin cort pentru ultima oară. Era o nebunie, dar nu mai putea da înapoi. Îşi trecu prin memorie tot ceea ce avea nevoie, tot ceea ce dusese sus pe stâncă. Aveau mâncare, apă, pături şi o barcă îi aştepta dincolo de Oraş, la intrarea în ocean. Ştia că era posibil să nu supravieţuiască oceanului, dar, cel puţin, aveau o şansă la un milion, iar el credea în şansele la un milion. Mai aruncă o privire afară. Fiare şi vulturul blănos îşi împreunară mâinile, aşa cum cerea tradiţia. Îşi duse mâna la cureaua pantalonilor. Cuţitul era acolo. Nu, nu era suficient, dar mai bine decât nimic. Acum aştepta ca fraţii Fiarei să creeze diversiunea. Numără în gând: unu… doi… trei… şi un strigăt puternic se pogorî pe pământ.

 

*

Jol se cutremură. Nu mai auzise niciodată un asemenea urlet: durere, furie, frustrare. Se cutremură pe picioare, corbii dădură să croncăne, dar sunetul le rămase undeva în gât, prizonier. Jol sări repede în interiorul statuii. Nu îşi închipuise niciodată că îi va fi aşa de uşor să dea jos coroana statuii. Nici nu-şi inchipuise că poate fi atât de mare, şi nu se putea abţine în a se întreba cât de mulţi îi ştiau secretul. Spera că nu prea mulţi. Cu toate că era convins că vulturii blănoşi au cunoştinţe despre asta. Şi, oarecum, i se părea normal.

Se lăsă uşor în jos. Inima îi bubuia nebuneşte, iar întunericul, pe măsură ce cobora, îl prindea în braţele sale. Corbii i se puseră pe umeri, tăcuţi şi uşori. Jol înghiţi în sec. Simţea că i se taie răsuflarea. Interiorul statuii era plat şi alunecos, iar corbii s-ar fi descurcat destul de greu să zboare, datorită pereţilor apropiaţi. Mai era şi bezna. El nu vedea în întuneric, şi era convins că pe măsură ce va înainta întunericul va fi şi mai aprig. Se concentră asupra corbilor.

„Voi veniţi din lumea întunecată, ar trebui să vedeţi la fel de bine ca o felină în beznă”

„Vedem!” spuseră ei într-un glas.

„Aţi putea… ei bine, aţi putea să mă îndrumaţi?”

„Da!” răspunseră ei siguri.

Voia să aibă mai multă încredere în ei. Nu ştia de ce nu poate. Erau împreună dintotdeauna şi totuşi, lui i se părea imposibil să se obişnuiască cu ei.

Alunecă uşor până simţi sub tăpli apa rece. Îşi retrase uşor piciorul, nu ştia cât de adâncă e apa, iar el nu voia să îşi înceapă lecţiile de întot chiar în acel moment. Îşi înfipse cu tărie mâinile în stâncă. Un şiroi cald de transpiraţie îi curgea pe frunte. Simţea că îl ia cu leşin. Cu siguranţă nu avea rău de înălţime, pentru că iubea înălţimile. Senzaţia era bizară, nu mai simţise aşa ceva până atunci. O căldură năprasnică îi cuprinse întreg trupul. De parcă mai avea puţin şi lua foc. Ochii i se închiseră automat. Orice ar fi făcut nu îi putea ţine deschişi. Simţea o durere cumplită în mijlocul capului. O durere aprigă. De parcă cineva îl lovise cu putere, poate chiar cu un pumnal bine ascuţit. Apoi, totul se întâmplă dintr-o dată. Ochii i s-au deschis de parcă cineva ar fi tras de ei. Degetele i se înfipseră în piatră, lăsând durerea să-i fulgere trupul… Ţipă. Urletul îl luă şi pe el pe neaşteptate. Fusese, mai degrabă, speriat decât îndurerat. Când reliză că poate vedea prin beznă aşa cum nu văzuse nici măcar la lumina zilei, îi veni să vomite. Îşi ţinu respiraţia o clipă şi deveni raţional. Vedea prin ochii lor. Încercă să nu îi dojenească pentru că îl luaseră pe nepregătite, dar tot murmură un „Mulţumesc!” ironic.

Privi în jos, spre apă. Îşi dădu imediat seama că nivelul nu crescuse. Putea să vadă pietrele ce dormeau pe fundul apei, la o distanţă destul de apropiată. Îşi lăsă picioarele în jos. Tălpile lui atinseră apa. Rece. Aproape că putea să simtă şi sarea, cu toate că nu o gustase. Picioarele lui se opriră pe pietre. Apa îi ajungea până la nivelul genunchilor. Se zburli tot din pricina frigului, dar nu avea timp să se gândească. Privi în sus. Zări stânca de care-i spusese Briş. Şi, undeva, sus de tot, acolo unde nu credea că va ajunge vreodată, zări o lumină slabă. Oftă şi începu să se cocoţeze. Atunci auzi o bubuitură, un ţipăt ascuţit şi un bubuit. Corbii croncăniră încet. După care, linişte. Ascultă o clipă. Mâinile lui erau lipite de peretele din piatră. Picioarele îi erau în aer, iar respiraţia îi era întretăiată. Apoi auzi un „Au!”, glasul semăna cu al lui Briş. Dădu să strige spre ei, dar chiar în acel moment, nivelul apei începu să crească, şi singurul lucru la care se putu gândi, fu să urce.

 

*

Fiare îl văzu pe Briş alunecând pe piatra umedă. Îşi întinse mâna după el, dar nu reuşi să-l prindă. Zgomotul fu asurzitor şi ţinu mai mult decât s-ar fi aşteptat. Când totul se sfârşi, nu îndrăzni să spună nimic. Apoi auzi un „Au!” sonor şi răsuflă uşurată. Fiare parcursese de multe ori interiorul sculpturii, aşa că nu i se părea că depune un efort prea mare. Doar de apă îi era teamă. Ura să se gândească numai la faptul că nivelul apei ar putea creşte şi ar putea să o strivească sub ea înecând-o şi sufocând-o. Dar şi mai teamă îi era de vulturii blănoşi. Spera să nu o descopere, cu toate că toţi erau pe urmele lor şi, cu siguranţă, cel puţin unul din vulturi zărise pe unde dispăruseră. Poate că nivelul mărit al apei nu era o idee prea rea. Prefera, până la urmă, să moară înecată decât sacrificată.

Se mişcă repede, cu agilitate felină, cu toate că nu era nici pe departe aşa ceva. Când picioarele ei atinseră apa, o răceală cumplită îi posedă trupul. În acelaşi timp de deasupra zări lumină. Ţipătul unui glas bărbătesc, apoi mâinile ce îi cuprinseră trupul, iar capul ei fu cuprins de apa rece.

Se zbătu o clipă până să-şi dea seama că Briş era cel ce o prinsese în mâinile sale. Nu vedea nimic, dar simţea totul. Mii de senzaţii îi năvăleau mintea şi corpul. Frică, furie, frig, răceală. Toate deodată se aglomerau în ea. Simţi cum Briş o trage după el. Apa o lovea din toate părţile. O strângea în mâinile ei, se năpustea peste chipul ei şi o sufoca. La început se opuse, apoi, senzaţia, cântecul, liniştea, o prinse în mreje. Se calmă şi îşi lăsă trupul purtat de mâinile puternice ale lui Briş. Când simţi aerul nu se grăbi să-l tragă în piept. Trupul îi era amorţit din pricina apei reci. Capul îi amorţise, iar gura nu i se deschidea.

Briş o strânse brusc de nas, iar ea fu nevoită să deschidă gura şi să tragă violent aer. Plămânii i se umplură dintr-o dată, iar pe nas şi pe gură începu să-i iasă şuvoaie de apă. Când dădu să tuşească, Briş îi acoperi gura.

– Sttt! o sfătui el. Ne caută.

Fiare ştia că vulturii blănoşi nu vor îndrăzni să coboare. Cel puţin nu atâta timp cât nivelul apei era crescut, dar nu putea să aibă aceeaşi siguranţă şi în ceea ce îi privea pe oameni. Briş se mişca tot mai mult, făcând zgomot cât mai puţin. Fiare nu se putea concentra, dinţii începură să-i clănţăne violent. Briş îi prinse cu putere palmele şi îi strecură ceva între ele. Pricepu repede că e vorba de o frânghie, dar nu putea să se mişte.

– Nu pot, sunt prea îngheţată, şopti ea.

– Dacă te mişti, te vei încălzi.

Fiare dădu violent din cap.

– Nu pot.

Tremura din toate închieturile, simţea că o să moară, iar moartea îngheţată parcă nu îi mai surâdea acum.

Briş se apropie de urechea ei.

– Dacă nu te mişti, acum, vom muri amândoi.

Fiare strânse cu putere frânghia, dar palmele îi erau îngheţate. Încercă să se ridice. Nu reuşi. Briş o luă de după mijloc şi o împinse până când atinse, cu picioarele, stânca. O împinse uşor până când fu sigură pe picioarele-i tremurânde.

– Grăbeşte-te, Fiare! o îndemnă el.

Glasul lui Briş era scăzut, dar se simţea nervozitatea. Fiare încercă să-şi revină. Ştia că nu îl poate lăsa pe Briş în mâinile lor, el era salvatorul ei. Iar fără el nu aveau să ajungă până la barcă. Picioarele i se încălziră numai la gândul ăsta. Se căţărase de multe ori pe stânci cu ajutorul frânghiilor, chiar dacă umezeala şi frigul nu puseseră stăpânire pe ea, trebuia să o facă la fel de repede ca de obicei.

Chiar atunci, sub ea, simţi cum frânghia se mişcă de două ori cu putere. Fiare ştia că e vorba de un semn, un semn pe care băiatul-corb trebuia să-l primească. Atunci simţi cum frânghia o trage în sus cu putere. Încercă să zărească ceva, dar nu reuşi. I se păru un veac până când simţi mâinile lui calde năpustindu-se asupra ei.

– Eşti bine? îi auzi glasul în întuneric.

– Briş, răsuflă ea.

O întinse pe ceva moale şi călduros. Ştia că Briş se ocupase de toate detaliile călătoriei, dar nu putea să gândească mai mult. Apoi îl simţi pe băiatul-corb mişcându-se. Auzi frânghia căzând. Nu ştia cum făcuse asta, nu îşi dădea seama cum reuşise să perceapă un zgomot atât de slab. Apoi, de parcă asta nu ar fi fost de ajuns, îl auzi pe Briş căţărându-se asemeni unei maimuţe. Se cutremură. Mâinile lui Jol se coborâră iar pe trupul ei. Atunci simţi o pătură acoperind-o în întregime. Tremura, iar dinţii nu i se opreau din clănţănit. I se loveau violent, de parcă ar fi vrut cu tot dinadinsul să-i sară din gură. Atunci el o cuprinse în braţe şi îşi lipi trupul de-al ei. Vru să protesteze, dar valul de căldură ce venea dinspre el, o convinse că e mai bine să nu o facă.

 

 

Ultimul capitol al partii I

 

CAP 1 – Prolog

CAP2  – Un manuscris ciudat

CAP3 – Manuscrisul furat

CAP4 – Femeia corb

CAP5 – Omul din Lumea Noua

Cap 6 si 7 – Aici

 

Cartea de blog VI si VII

029demetia1

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Oana Stoica-Mujea

 

LUMEA PIERDUTĂ

 

 

PRIMA PARTE

 

MANUSCRISE DEMONICE

 

DOMNIŞOARA FEELE

 

Îmi era frig. Răceala aia nu era instalată numai în trup, ci şi în minte. Mă simţeam ca un adevărat om de zăpadă. Ba nu, unul de gheaţă. Aveam impresia că şi de mă voi mişca, mă voi sparge. Durerile minţii mele erau prea multe, iar eu nu le mai puteam sorta. Mă încercau prea multe sentimente. Un amalgam ce se războia în capul meu.

Când Joanes m-a chemat în Bibliotecă, aproape că am răsuflat uşurat. Bănuiam că în ultimile douăzeci şi patru de ore încercase să descifreze manuscrisul. Refuzam să cred că ar fi reuşit. Încercasem eu însumi trei zile la rând să-mi dau seama despre ce limbă e vorba. Abia acum îmi dădeam seama că toţi acei ani în care învăţase limbile moarte ale pământului, nu mă pregătiseră pentru „Talpa lui Org”. Eram frustrat şi neputincios în faţa manuscrisului. Pentru oricine altcineva, nu ar fi fost decât o provocare şi mai mare. Dar, la dracu’, eu sunt un om destul de normal, nu mă încarc cu ambiţii ce nu mi se potrivesc. Şi oricât aş fi fost de curios, pur şi simplu, doream să-mi bag picioarele.

Mai mult m-am târât spre Bibliotecă. Simţeam nevoia să fiu departe de locul acela. Chiar dacă, încă, nu eram pregătit să o spun cu voce tare, îmi doream cu disperare să fiu lângă ea, lângă femeia-corb.

Nu ştiu de ce, dar ultimele zile mi le-am petrecut cu gândul acolo. Şi, de ce mă gândesc mai mult, de aceea mă îndrăgostesc mai cu patos. Parcă trăiam un coşmar sau, de ce nu, eram blestemat.

Joanes stătea ca de obicei la masă, cu lumânare în faţa lui. Biblioteca abia de se zărea. Însă eu ştiam, zeci, mii, sute de mii de manuscrise se aflau în întuneric.

Joanes abia dacă şi-a ridicat privirea din manuscris. Dădu cu pumnul în masă, răscolit de un sentiment puternic.

– Stai jos, Vrack! îmi spuse pe un ton entuziast.

M-am aşezat. Oricum nu îmi mai simţeam picioarele. Eram extenuat fizic şi psihic, iar atunci când Joanes era fericit, mă simţeam şi mai deprimat.

– Uite ce-am găsit.

Îmi întinse o foaie galbenă şi lumânarea. Lumina se revărsă uşor peste coala îngălbenită. Privirea mi-a rămas înmărmurită. Aproape că mi-aş fi dus mâinile la ochi şi mi i-aş fi frecat cu putere, dacă nu aş fi citit acea bucurie perfidă pe chipul lui Joanes. M-am uitat la el, apoi din nou pe hârtie. Imaginea mi se părea aproape ireală. Aş fi vrut să o ating, dar îmi era prea teamă că e totul un vis ce s-ar putea destrăma.

Imaginea acelei femei cu aripi de corb, mi se părea sublimă. Era aidoma specimenului – nu ştiu dacă e corect spus aşa – pe care-l văzusem în sediul FBI. Doar că femeia din imagine era mai primitivă. Figura îi era alungită, iar maxilarul gros, ce se continua cu o bărbie pătrăţoasă şi cu buze subţiri, răutăcioase. Lumina din ochi, chiar dacă era desenată în cărbune, mi se părea fabuloasă. Aripile ei erau mai mari, mai bine conturate. Poate mai puternice. Mai degrabă… nu ştiu, puterea aceea primitivă, era ceva, putere combinată cu fascinaţie.

– Creuel, se răsti Joanes.

Am ridicat din sprânceană, şi nu riscam să devin ironic. Doar că nu înţelegeam o iotă.

– Creuel, repetă el, dându-şi seama că nu suntem pe aceeaşi lungime. Asta e străvechea denumire a oamenilor corbi. Nu au existat decât doi, cred că ea a fost prima.

Mâinile au început să-mi tremure. Nu puteam să nu mă opresc din întrebarea aia tâmpită: „oare câţi ani are? De când e pe pământ? Ce e ea?” Îl priveam pe Joanes şi aproape că nu îl mai puteam înţelege. Ştiam zeci de limbi moarte, dar engleza mi se părea o limbă necunoscută. Buzele i se mişcau, iar ochii îi luceau plini de încântare, şi, în tot acest timp, mie îmi venea să vărs.

– Trebuie s-o scot de acolo, am spus într-un târziu.

Joanes a amuţit. Buzele i s-au strâns într-o grimasă, iar ochii i s-au micşoarat.

– Ai înnebunit?!

Desigur, era o întrebare de bun simţ, dar, sunt sigur că nu i-ar fi plăcut răspunsul.

M-am ridicat şi am dat cu palma în masă. Recunosc, cam tare, m-a durut. Flacăra lumânării a pâlpâit.

– Pentru Dumnezeu, nu o pot lăsa acolo să se facă experienţe pe ea. Tu nu ai văzut-o.

Chipul lui Joanes era o mare încruntare. Nu îndrăzni să se ridice, poate din cauza tremurului nervos.

– E ca şi cum cineva ar decide că nu poate lăsa aici o carte. Indiferent de motiv.

– La dracu’, Joanes, vorbim despre o fiinţă cu suflet.

Şi-a proptit palmele în masă, şi cu un chin aproape neomenesc, s-a ridicat, lăsându-şi umbra să se pogoare deasupra lumânării. Tremura din toate închieturile. Şi, pentru prima oară, părea cu adevărat să aibă două sute de ani. – Apropo, chestia asta cu vârsta lui trebuia s-o lămuresc până la urmă, nu îmi place să-mi râdă în nas în felul ăsta.

Pumnul lui Joanes se propti în masă. Slab, nevlonic, şi totuşi impunător.

– Vrack, să nici nu-ţi treacă prin cap. Alungă-ţi gândul.

– Oh, mai scuteşte-mă, Joanes. Ce o să-mi faci? O să tremuri la mine până o să mor de frică?

Mi-am înghiţit imediat limba. Mă simţeam roşu’ ca un foc abia aprins. Nu ar fi trebuit să-mi vărs năduful pe el, doar pentru că eu voiam să o scot pe ea de acolo.

Joanes îmi aruncă o privire goală. Nu se citea nimic în ea. Dădu scaunul la o parte şi trecu pe lângă mine. Trupul îi tremura. Abia atunci mi-am dat seama cât era de bătrân şi cât de nedrept fusesem.

– Joanes, îmi pare rău! N-am…, dar mi-a închis uşa în nas.

Ştiu, uneori sunt adevărat dobitoc.

 

*

Nici un sunet nu mi-a distras auzul. Poate doar torsul scăzut al motanului, ce dormea undeva, printre cutiile domnişoarei Feele. Deja era instinctiv. Ştiam că e noapte şi ştiam că e frig. Cu toate că în Bibliotecă era tot timpul o temperatură constantă, însă oasele mele păreau că se războiesc între ele, în interiorul trupului meu. Asta însemna clar că e frig. Poate că şi ploua, dar de asta nu eram prea sigur.

Am rămas în camera mea întreaga noapte, fără să mă mişc, fără să-mi doresc ceva anume. Singurul lucru pe care reuşeam să-l fac era să mă gândesc la ea. La ea şi la modul în care aş putea să intru acolo şi s-o salvez. Îmi dădeam seama că nu îi puteam cere ajutorul Daleei. Ea nu ar fi mişcat nici un deget, femeia-corb era prea importantă pentru ei. Pentru ea. Nu ar fi făcut decât să mă îndepărteze, poate chiar să o mute de acolo pe femeia care mi-a răpit sufletul şi inima.

Mi-am petrecut întreaga noapte tocindu-mi mintea, dar nu am găsit nici un răspuns. Nu m-am gândit nici o clipă să apelez la cărţile din Bibliotecă pentru a-mi arăta răspunsul, calea cea dreaptă. Deja eram sătul de ele şi, de ce să nu recunosc, speriat. După moartea lui Zed şi apariţia femeii-corb, îmi dădeam seama că Joanes nu îmi spusese absolut nimic. Vrăjitorul care-mi transformase urechile fusese doar o picătură într-un ocean. Nu puteam să nu mă întreb ce există pe lume, cât şi unde e ascuns.

Nu am crezut niciodată în Iad şi, după ce am ajuns la Bibliotecă, mi s-a confirmat inexistenţa lui. Dar asta e altă poveste, cu toate că am ajuns să mă tot gândesc la ea, ca la o durere ce mă apasă într-un colţ al capului.

Spre dimineaţă domnişoara Feele a intrat în debara. M-a privit o clipă, stând în uşă şi lăsând o pată de lumină să se scurgă în încăpere. Motanul s-a trezit, a sărit de sub cutii şi a pornit pe holul Bibliotecii. Feele îl privi amuzată.

– N-am mai avut niciodată o pisică aici, spuse ea.

Cred că sunetul glasului ei m-a readus cu picioarele pe pământ.

– Black e minunat, am spus eu, mai mult dorind să-i confirm ceea ce dorise să spună cu adevărat.

Feele îl mai privi o clipă, probabil până când a intrat în vreo încăpere şi l-a pierdut din vedere. Apoi, cu gesturi rapide şi totuşi şovăitoare, închise uşa în urma ei. Am avut impresia că, mai întâi, s-a asigurat că Joanes nu e prin preajmă. Am văzut-o scoţând teancul de chei din buzunar. A ales-o pe cea corectă şi a încuiat uşa.

Am tresărit, dar nu am spus nimic. Eram curios, dar în acelaşi timp şi impacientat.

– Trebuie să-ţi vorbesc, îmi şopti ea, îndreptându-se spre mine.

Da, mă simţeam ciudat. Femeia de serviciu a Bibliotecii voia să-mi vorbească. Mi se părea hilar şi periculos în acelaşi timp. Însă privirea ei serioasă, mi-a dat de înţeles că aş face bine şi aş asculta-o. Şi nu aveam de gând să o dau în bară la fel cum făcusem cu Joanes.

S-a aşezat lângă mine pe marginea saltelei. Şi-a lăsat capul în palme şi a scos un oftat ce părea să vină din adâncul sufletului.

– Ştii de cât timp n-am mai ieşit la lumina zilei, Vrack?

Am tresărit. Sigur că nu din pricina luminii, ci din cauza faptului că-mi spusese pe nume. Nu o mai făcuse până atunci, dacă nu încerca să evite cu totul numele meu, atunci îmi spunea domnule. Poate că nu era nimic, dar mie mi s-a părut, oarecum, copleşitor. Oare când mă apropiasem de femeia de serviciu? Ea continuă nestingherită.

– Aş zice că a trecut un secol, Vrack.

 Oh, continua să-mi repete numele. Cred că nu îmi plăcea asta. Aşă făcuse şi mama întreaga ei viaţă. Ba mai mult, mama îmi apăsa numele de parcă altfel nu aş fi fost capabil să-mi dau seama la cine se referă.

– Un secol, am zis eu, necrezînd nici un cuvânt.

– Nu, mai bine de atât. De când Joanes a început să-şi caute înlocuitor, nu am mai ieşit. Nu mai aveam puterea s-o fac. Şi acum, ca să fiu sinceră, nici n-aş mai vrea s-o fac. Lumea s-a schimbat mult. Ascultă, Vrack, câţi ani crezi că am?

Oho, întrebare de o mie de puncte, răspuns… aaa, în mintea mea nu s-a auzit decât un scârţâit puternic.

Am privit-o cu atenţie, iar ea îşi lăsă chipul la studiat.

– În jur de şaizeci de ani, am răspuns sincer.

– Sigur, cum să nu, spuse ea râzând.

Am ridicat neputincios din umeri. Sigur avea să-mi vină cu povestea aia…

– Am trei sute şapte ani, împliniţi.

Poftim, începea şi ea. Doar eu am douăzeci şi patru bătuţi pe muchie. Şi nu încerc să mă joc de-a Jorje Nemuritorul.

– Mdea, am răspuns.

– Ştiu, majoritatea celor racolaţi de Joanes spuneau doar „mamăăă, ce beton!”, numai ţie ţi se pare din cale afară de…

– Imposibil, am ajutat-o să-şi găsească cuvintele. Bine, pot crede că eşti un djinn şi că spiritul tău trăieşte la infinit, dar…

– La dracu’, Vrack. Nu eşti deloc atent.

Mi-am înghiţit limba. Ok, era imposibil, şi totuşi, niciodată să nu spui că e imposibil.

Feele s-a întors spre mine şi mi-a luat mâinile într-ale ei. Mă privea cu durere. Oftă din nou.

– Ascultă, Vrack… El nu mai are mult. Şi atunci când v-a muri, vei şti tot ceea ce te frământă acum. Toate cunoştinţele lui îţi vor fi transferate ţie, toate puterile pe care el le deţine prin însăşi funcţia de care are parte. Toate cele pe care le-a văzut, le vei vedea şi tu de parcă ai fi fost acolo. Aşa s-a întâmplat mereu şi aşa va fi şi de aici încolo.

Oftă din nou. În timp ce eu stăteam cu gura căscată, ca un urangutan fără minte.

– Ştii, Vrack, şi el s-a îndrăgostit de… ei bine, de un fenomen fantasitc.

Ok, cred că în momentul ăla gura mi s-a închis. Apoi, din relfex, mi s-a deschis iar.

– Ce?!

Feele mă privi ca pe un copil tembel, ce tocmai pusese o întrebare tembelă.

– Da, a fost. A răpit-o dintr-un sediu KGB.

– KGB? Cum dracu’ a răpit-o?

– Dacă m-ai fi ascultat cu urechile, ei bine, atunci ai fi priceput. Partea cu puterile, ai înţeles-o?

– Puterile…

– Ei da, spuse ea ridicându-se, puterile. Puterile lui îţi vor fi transferate ţie.

– Şi ce anume era? Adică ce fel de creatură?

Nu mi-am putut reprima întrebarea. La dracu’ cu puterile, cu vârsta înaintată, cu toate drăciile, voiam să ştiu ce era ea.

– Tu nu eşti în toate minţile, îmi spuse ea. Era, ei bine, era un fel de mutant.

Orice ar fi însemnat asta, imaginaţia mea a luat-o razna.

– Bine, explică „mutant”.

Nu îmi venea să cred când am auzit-o râzând. Ştiam că râde de neştiinţa mea, ceea ce mă enerva, dar, oarecum, puţin, mă şi amuza.

– Ce am spus aşa amuzant?

– Era o femeie, mi-a spus ea printre lacrimi de râs. O femeie ce putea provoca vântul, zăpada, ploaia. Doar cu puterea minţii.

Bine, începeam să-mi revin. Puteam să cred în astfel de mutaţii. Erau peste tot în lume. Uneori mai spuneau şi la ştiri despre mutaţii, dar, în fine, nimeni nu ştia prea multe. Iar serviciile, indiferent din ce ţară ar fi fost ele, ei bine, da, ţineau lucrurile astea ascunse. Lucrez de trei ani la Bibliotecă şi am văzut o sută de tâmpenii, dar nu mutaţii. Bine, dacă nu mă gândesc la femeia-corb. Şi ea era o mutaţie până la urmă.

– Şi? Ce s-a întâmplat cu ea?

Feele închise şi deschise ochii.

– După ce a salvat-o, vrei să spui.

– Da.

– Femeile, de obicei, sunt nerecunoscătoare. Mai ales cele care sunt salvate. De ce crezi că se spune că pe cine nu laşi să moară…

– Bine, bine, nu de teorii am nevoie, vreau să ştiu exact ce s-a întâmplat cu ea.

– Piuuu, dar nu te laşi uşor, nu Vrack?

Am ridicat din umeri, adevărul e că dacă nu îmi spunea mai repede, aveam să urlu.

– Ei bine, a creat un fel de apocalipsă şi a fugit. Nimeni nu a mai găsit-o vreodată. Nimeni nu a mai auzit de ea, iar Joanes… ei bine, de atunci a îmbătrânit mai repede. A avut şi zile mai bune, zile în care părea că reîntinereşte, dar până la urmă dragostea l-a învins.

– Feele, explică-mi, cum puteţi trăi atât de mult şi cum puteţi întineri şi îmbătrâni în funcţie de ceea ce simţiţi?

S-a aşezat din nou lângă mine, de parcă de asta depindea totul.

– Nu ştim, Vrack, dar o dată ce ai ajuns să fii în slujba Bibliotecii, se întâmplă pur şi simplu.

– Ce e Biblioteca, de fapt, şi ce caut eu aici?

– E magie, Vrack. Nu ţi-ai dat seama? Totul e magie. O dată ce Bibliotecarul moare, toată magia se transferă în cel ales. Aşa a fost dintotdeauna.

– Ce înseamnă totdeauna?

Ea tăcu. Mi-am dat seama că nu ştia să-mi explice, şi totuşi se chinuia s-o facă.

– Ei bine, se presupune că primul Bibliotecar s-a născut în Alexandria, Biblioteca l-a ales.

– Mda.

Ea nu păru să ţină cont de neîncrederea mea.

– Când Biblioteca nu s-a mai simţit în siguranţă în locul acela, l-a învăţat pe Bibliotecar ce să facă. I-a dat putere, magie şi i-a spus să sape. Să sape kilometrii întregi sub pământ şi adânc. Şi l-a pus să o facă de unul singur. Dar nu tot acolo. Toate cărţile, toate secretele lumii au fost ascunse, iar Bibliotecarul a ajuns în Anglia şi a ales Londra pentru ceea ce îi poruncise Biblioteca. Asta e legenda. Când Bibliotecarul a terminat şi ea s-a simţit în siguranţă, lui i s-a cerut să-şi găsească un înlocuitor, iar el a fost lăsat să se odihnească. De atunci, aşa merge treaba.

– Şi tu?

– Eu?

– Da, tu.

– Presupun că Bibliotecarul nu se descurca de unul singur, aşa că ea i-a făcut un favor. Nu ştiu, ştiu doar că cel dinaintea lui Joanes m-a rugat să-l ajut şi, de atunci… iată-mă!

Dădu să plece, dar am tras-o de mână spre mine. Încă mai aveam întrebări fără răspunsuri.

– Aşteaptă, şi cum voi şti eu să comunic cu ea?

– Cum ştii să ajungi la ea?

Nu era tocmai o întrebare. Ştiam exact cum, nu era mare lucru, doar un capac de canal.

– E logic, toţi intrăm prin acelaşi capac de canal.

Tot trupul i s-a întors spre mine. Am văzut cât îi era chipul de amuzat.

– Serios? Tu intri printr-un capac de canal?

Hmm, oare ce era aşa amuzant. Am aprobat din cap.

– Ultima oară când am intrat, jur că era o poartă de fier. Oricum, îţi spun sigur că pentru Joanes e o uşă în toată regula, chiar el mi-a spus. Nu avem aceleaşi intrări. Nu o să le avem niciodată. Ea se deschide pentru noi şi, dacă nu o să mai vrea, nu o s-o mai facă.

I-am mulţumit din priviri. Joanes niciodată nu îmi spusese nimic din toate astea. De fapt, Joanes nu îmi spusese niciodată nimic.

Se apropia de uşă şi, dintr-o dată, s-a întors spre mine, cu o faţă mai mult decât serioasă.

– Ai grijă, nimeni nu trebuie să intre vreodată aici, oricât de important ţi s-ar părea. Nu îţi fă griji, nu pot intra decât invitaţi.

Apoi plecă, luându-şi găleata şi mopul, de parcă nimic din toatea alea nu s-ar fi întâmplat.

UN NOU BIBLIOTECAR

 

 

M-am târât până în Bibliotecă, aşa cum se târăşte Black când simte o lene profundă. La mine nu era vorba de lene, ci de jenă. Îmi era ruşine să dau ochii cu Joanes după ceea ce îi aruncasem în faţă. Îmi era jenă de mine. Atunci când m-a chemat am simţit că mi se înmoaie picioarele, dar era evident că nu îl pot evita la nesfârşit.

Biblioteca era înconjurată de întuneric. Nici o lumânare care să ardă stingheră pe masa de lucru, nici o rază venită din depărtare. Am căutat întrerupătorul cu mâna, dar Feele mă opri.

– Urmează-mă, nu aprinde lumina.

Mi-am dat seama imediat unde mă duce, cu toate că nu mi se vorbise niciodată despre un asemenea loc, dar eu ştiam că există. Ştiam că Bibliotecarul îşi are „casa” la Bibliotecă. Aşa că, desigur, mă gândisem adesea la dormitorul secret ce îl găzduia pe Joanes. Nu pot spune că eram emoţionat, pentru că sentimentul de ruşine încă domina celelalte simţuri ale mele.

Feele mă conduse dincolo de rafturile principale, spre cele din spate, acolo unde nu ajunsesem decât o dată sau de două ori. Joanes îmi spusese adesea că îmi pot la fel de bine şi închipui cât de mare e Biblioteca. Că nu are nici un sens să încerc să o descopăr, oricum mi-ar lua mai multe vieţi s-o fac. Lucru care m-a intrigat, normal că da, pentru că Joanes ştia exact unde să găsească cartea care-i trebuie atunci când o voia. Dacă Biblioteca era atât de mare pe cât spunea el, atunci cum dracu’ făcea? Ok, ok, magia. M-am strâmbat în gândul meu şi am zâmbit în acelaşi timp. O luam razna. Da, era un adevăr. Îmi dădeam seama că nu ai cum trăi sub pământ fără să nu o iei razna.

Feele împinse într-unul din rafturile mici. Mda, un clişeu, mă aşteptam la asta. Eram într-o Bibliotecă. Uşile secrete se ţineau în biblioteci de veacuri, aşa că nu m-aş fi putut aştepta la altceva. Un singur lucru îmi plăcea însă. Ei bine, da, era o adevărată provocare să îţi dai seama care era raftul corect.

Uşa s-a deschis cu un scârţâit nervos. De parcă ar fi ţipat la mine. Până şi atmosfera din cameră părea încărcată. Câteva petale de foc, îmi luminară calea. Opaiţe ce împrejmuiau încăperea, dând senzaţia unei lumi dispărute şi totuşi autentice. Camera era enormă. Nu mai văzusem niciodată aşa ceva. Nu era o simplă cameră, era un apartament. Şi încă unul îndestulător.

O cameră mare mă primi, printre perdele de mătase, închise la culoare, ce păreau să ascundă razele opaiţelor. Jilţuri vechi, îmbrăcate în blănuri naturale, stăteau în jurul unei mese antice. Nu îmi dădeam seama exact, dar părea să dateze din perioada victoriană. Valurile de perdele, transparente, de culoarea vişinei putrede, mă intimidau. Părea că sunt în camera unei târfe pregătite de un chef pe cinste. Şi totuşi, era o cameră onorabilă pe de altă parte.

Feele dădu perdelele la o parte şi îmi făcu semn să o urmez. O uşă înaltă, înaltă cam de trei ori cât mine, sculptată, cu căpăţâni de lei şi pisici sălbatice ieşind, parcă, din iad, mă întâmpină. Era înfiorătoare sculptura, dar demnă de studiat. Nu îmi aminteam să mai fi auzit undeva de o asemenea lucrătură, dar poate că-mi scăpase ceva de-a lungul timpului.

Un hol lung, luminat de candelabre din care se scurgea, constant, ceara albă a lumânărilor. Apoi, o nouă uşă. Mai mică, mai normală. Tot din lemn sculptat, dar imaginile nu erau la fel de apocaliptice. Un mâner în formă de leu ce rage, se găsea în josul uşii. Am urmărit-o pe Feele cum îl apasă. Uşa s-a deschis uşor, fără să scoată nici un sunet. Lumina s-a revărsat pe hol. În sfârşit, electricitate. Ştiam că Joanes era un împătimit al luminii lumânărilor, dar puţină electricitate nu strică niciodată.

Am rămas în prag, cercetând cu privirea intrându-l. Camera era mai mare decât ar fi putut să cuprindă ochii mei. Albastră în întregime. Din loc în loc, câte o frescă ce reprezenta lumi apuse, întinerea locul. Am văzut două candelabre mari, de cristal, alimentate cu electricitate, atârnând de tavanul înalt.

Două canapele îmbrăcate în piele de urs, probabil, una în faţa celeilalte, ambele putând găzdui, fără probleme, şase persoane, şi o masă lungă şi joasă în mijlocul lor. Şapte trepte poleite, parcă, în cojiţă de aur, şi un deal din parchet din lemn greu, pe care se afla un baldachin pentru patru persoane. Baldachinul era acoperit de perdele groase, dintr-un material catifelat, dar nu era catifea, de o culoare indecisă. Un albastru combinat cu galben şi maron. Nu îmi dădeam seama exact ce ar trebui să rezulte. Nu era o culoare tare, dar nici una foarte plăcută.

Feele s-a apropiat de baldachin, a tras uşor de una din perdele, apoi a dispărut după ea. Am auzit o tuse guturală, venită dinspre pat, ca un tunet. Apoi, totul s-a cufundat în liniştea de mai înainte.

După un timp – poate o eternitate – Feele a ieşit şi mi-a făcut semn să mă apropii. Am parcurs şi ultima treaptă, tremurând. Nu eram sigur ce mi se întâmplă. Orice sentiment aş fi avut până atunci, s-a intensificat de zeci de ori. Recunosc, dacă cineva ar fi făcut un simplu „bau” la mine, cu siguranţă că aş fi sărit în sus.

Picioarele îmi mergeau singure. Nu voiam sub nici o formă să mă apropii de baldachinul ăla, şi totuşi o făceam. Eram împins de propria-mi nebunie. De propria-mi sete nestăvilită.

Feele s-a dat la o parte şi m-a împins dincolo de perdele. Cred că am închis ochii pentru o clipă, pentu că atunci când i-am redeschis, mi s-a părut că plutesc. Că totul s-a uşurat în mine. Apoi, privirea mea s-a lipit de-a lui.

Am tras aer în piept pentru a-mi împiedica impulsul de-a ţipa. Omul din faţa mea… nu, nu putea fi un om, şi cu atât mai puţin Joanes. Nu putea fi nimic din ceea ce am crezut eu că este. Dar ce dracu’ credeam că este. Din Joanes nu mai rămăsese decât un pic de piele aşezată pe oase. Părul îi albise în întregime, iar ochii îi intraseră în orbite. Aproape că nici nu i se mai zăreau pleoapele sau culoarea irisului. Buzele i se subţiaseră, iar mandibula îi intrase în carne. Structura dinţilor i se vedea clar, urcând dinspre bărbie, spre buze.

Şi-a întins una din mâinile osoase spre mine. Carnea aproape că i se dezintegra. Nu ştiam ce aş putea să fac. Îmi era teamă să-l ating, dar îmi părea şi rău să nu o fac. Aşa că, tremurând, mi-am întins mâna spre el. I-am atins degetele. Erau reci, atât de reci că m-a trecut un fior pe şira spinării. Dar nu eram în stare să mă retrag. Pielea mea părea lipită de oasele lui.

Capul i s-a întors uşor spre mine. Aveam senzaţia că il mişcă cineva, un fel de scripete nevăzut. Eram sigur că de ar fi făcut-o singur, s-ar fi dezintegrat în totalitate.

Şi-a trecut limba peste buze şi mi-a zâmbit. În acel moment toate oasele i-au ieşit în evidenţă. Lumina a căzut cumva pe chipul său, într-un fel ce mi-a dat de înţeles că am de-aface cu un demon.

– Diavol, a murmurat Joanes. Nu sunt un diavol.

Aş fi vrut să-i spun că nici nu mă gândisem la asta. Dar părea că ştie deja ce gândesc.

– În curând toate întrebările tale vor căpăta un răspuns, continuă el. Dar trebuie să fi sigur că îţi doreşti să trăieşti cât am trăit eu.

Nici dracul în persoană nu ar fi putut fi sigur de asta. Inima mi-a luat-o la trap. Mă gândeam cum o să arăt peste două sute de ani. La fel ca el? Sau şi mai rău? Cine să îşi dorească aşa ceva? Ei bine, poate că nu sunt un credincios. Nu aveam habar cine e Dumnezeu şi de ce e, şi dacă e. Dar atunci am fost sigur că există ceva, o divinitate, ceva mai presus de înţelegerea mea.

– Nu ştiu, am şoptit.

– Sigur că ştii, a spus el, de undeva din gât, căci buzele abia de i se mişcau.

– Nu cred că pot trăi cu o asemenea responsabilitate în cârcă.

Şi-a întors chipul în partea cealaltă. Eram sigur că plânge, dar nu puteam vedea nimic. Mi-am retras mâna dintre oasele lui. Atunci am simţit un fior de durere trecându-mi prin trup.

– Da, am spus. Dar nu ştiu de ce am făcut-o. Ştiu doar că s-au întâmplat două lucruri concomitent. Joanes a murit, iar eu am fost luat în stăpânire de o putere inumană.

Am ameţit, am căzut prin perdelele baldachinului, şi în acelaşi timp am trăit cea mai minunată experienţă pe care aş fi putut s-o am vreodată. Mii, milioane de informaţii se îngrămădeau în mintea mea. Îmi era frig şi cald în acelaşi timp. Bine şi rău. Eram fericit şi trist. Primeam şi primeam, dând la schimb doar fericirea mea. Dar ce era fericirea în schimbul acelor lucruri minunate pe care le aflam. Toată lumea, toată istoria ei era acum în capul meu.

 

*

M-am trezit bulversat. Nu îmi prea priau visele. Nu ştiam dacă era vorba de un coşmar sau orice altceva, dar, în orice caz, nu îmi plăcuse deloc.

Mă simţeam greu, de parcă soarta lumii stătea pe umerii mei. E al dracului de greu să ţii întreaga lume pe umeri. Să-i simţi păcatele, să-i simţi bucuriile, dar, mai presus de orice, să-i cunoşti demonii.

Mi-am privit mâinile. Erau normale, cu toate că le simţeam al dracului de grele. Dar arătau la fel ca întotdeauna. M-am ridicat brusc în picioare şi m-am pus în faţa oglinzii. Eram acelaşi. Poate că arătam puţin mai tânăr, mai întremat. Mă simţeam şi arătam mai bine. În mine exista o putere, ceva inexplicabil.

Mi-am adus aminte de „Talpa lui Org” şi atunci în mintea mea s-a deschis o adevărată bibliotecă. Mii de informaţii mi-au năpădit creierul. O durere, ca un pumnal de cuţit, mi-a străpuns capul.

Ştiu că am căzut în genunchi, încercând să-mi ţin capul în mâini. Eram greu cu totul, dar capul părea că atârnă o tonă.

– Vrack! Vrack!

Glasul ei m-a readus la normal. Mi-am ridicat privirea şi am văzut-o pe Feele privindu-mă speriată. M-a luat de braţ şi m-a ridicat.

– E normal să fie aşa, în capul tău există informaţiile căpătate de-a lungul a milioane de ani. Tot ceea ce au strâns Bibliotecarii dinaintea ta se află în mintea ta acum. Te vei obişnui. Uneori te vei confunda cu ei. Vei avea impresia că le trăieşti amintirile, dar sunt numai informaţii. Te voi ajuta să treci peste asta.

Cred că privirea mea era pierdută. Nu o înţelegeam prea bine. Eram confunz.

– Nu am visat?

M-a aşezat pe saltea şi mi-a adus un pahar cu apă.

– Diseară te vei muta în camera Bibliotecarului. Odihneşte-te, pe urmă, încet, încet, o să înţelegi ce ai de făcut.

M-am întins. Black a sărit pe mine şi a început să toarcă. Îmi plăcea când făcea asta, pentru că se hrănea cu energia mea negativă, eliberându-mă de tot ceea ce era mai rău.

– Feele, a murit? cred că întrebarea s-a născut dintr-o dată în mine. Şi apoi, trebuia să mă asigur că nu greşesc.

– Sigur că a murit, mi-a răspuns ea nepăsătoare.

Atunci toate frustrările mele au ieşit la suprafaţă. Mă speriam pe mine însumi, mi se părea de-a dreptul crunt. Aveam impresia de mai devreme, lumea stătea pe umerii mei.

 

File de jurnal II

 

Mă împuţinez pe zi ce trece. Nu mai sunt eu. Am ajuns să învăţ limbi moarte ca să lucrez la un amărât de muzeu. Viaţa mea se împarte între muzeu şi mama. Vizitele pe care i le fac la sanatoriu sunt din ce în ce mai deprimante. Faptul că le vorbesc oamenilor despre manuscrise străvechi şi despre limbi moarte, nu îmi aduce prea mulţi bani. Sigur, ar fi fost interesant ca după atâţia ani de muncă să fiu în stare să scot ceva mai mult, dar, pur şi simplu, ăsta sunt. Îmi dau seama zi după zi că nu am altă soluţie. Am încercat la siteurile arheologice, dar toţi cunosc câte ceva despre heroglife, de parcă asta ar însemna cu adevărat limbi moarte.

Sunt îngropat într-un muzeu. Trăiesc la marginea Londrei într-un apartament cât o debara, şi nici ăla nu e al meu, ci proprietatea muzeului. Poate că tata a avut dreptate să fugă de lumea asta, dar eu nu sunt pregătit încă. Cineva trebuie să se îngrijească şi de mama, chiar dacă ea nu mai simte toate astea.

Mă întreb adesea cine se va îngriji, până la urmă, de mine. Dar nu găsesc un răspuns.

Mi-am ridicat capul din cărţile mele – cred că e prima zi de mai bine de o săptămână când cineva ţine să alfe ceva despre cărţile vechi – şi l-am zărit pe bătrânul ăla ciudat.

Dă târcoale muzeului de mai mult timp. Mereu e îmbrăcat la fel; într-un parpalac negru şi lung şi poartă ochelari de soare. E grizonat. Cred că are în jur de patruzeci de ani, cu toate că uneori arată ca de şaizeci. Astăzi mi-a vorbit pentru prima oară. Mi-a părut puţin stânjenit, dar şi-a revenit destul de repede.

– Aş avea nevoie de cineva ca tine.

Mi-a spus-o aşa, în doi peri. Fără prea multe introduceri. Nu ştiu ce înseamnă cineva ca mine şi nu ştiu dacă voi şti vreodată. Un ratat?

– Se câştigă bine?

A fost singura întrebare pe care am putut s-o pun. Ştiu, deloc inteligentă, dar în ultimul timp nu m-am putut gândi decât la mama. Aşa că venitul era prioritat.

– Te asigur că nu vei duce niciodată lipsă de nimic. Doar că ucenicia durează trei ani.

– Ucenicia?

– Vei înţelege de unul singur. Eşti de acord?

Nu am putut să-i dau un răspuns, asta şi din pricina faptului că întrebările mele au rămas fără răspuns, dar nici nu pot spune că toate astea nu mă intrigă, pentru că m-aş minţi pe mine însumi, ceea ce nu ar fi corect.

 

CAP 1 – Prolog

CAP2  – Un manuscris ciudat

CAP3 – Manuscrisul furat

CAP4 – Femeia corb

CAP5 – Omul din Lumea Noua

Cartea de blog IV – Lumea pierduta

PRIMA PARTE

 

MANUSCRISE DEMONICE

Pentru Cella, si pentru ca lipsesc pana marti

FEMEIA PASĂRE

 

Daleea mă privea într-un fel anume. Nu ştiu dacă încerca să pară cinică sau mă plăcea. Desigur, aş fi preferat a doua variantă. Totuşi, pentru Dumnezeu, sunt un bărbat singur, iar Joanes nu mă atrage absolut deloc. În schimb, Daleea, ei bine, e de discutat despre subiect. Adică pot discuta eu cu mine, pot să mă sfătuiesc, cu toate că femeile cu pistol mă intimidează.

M-a învârtit pe toate străzile pustii, într-o limuzină cu geamuri negre, din care nu se zărea nimic afară. Am sperat din tot sufletul că şoferul vede, nu de alta, dar abia scăpasem din ghearele morţii recuperând manuscrisul acela, nu aş fi vrut să mor ca un prost. În cele din urmă limuzina a oprit, uşile s-au deschis – presupun că automat – iar eu am zărit clădirea aceea înaltă, ce părea părăsită de cel puţin o sută de ani. Ştiam exact unde se alfă acel loc, dar am simţit că e mai bine să mă prefac surprins. Cel puţin Daleei i-ar fi plăcut să nu fac pe deşteptul.

– Acesta este centrul secret al FBI din Londra, mi-a explicat ea, ca un adevărat ghid turistic.

M-am strâmbat, pe limbă îmi stătea o replică tăioasă, dar m-am chinuit să nu o las să iasă la iveală.

– Asta e secţia noastră de fenomene stranii, continuă ea cu o mândrie pe care nu o puteam pricepe.

– Şobolani, vagabonzi…, am murmurat eu. Dar ea nu m-a auzit sau, cel puţin, s-a prefăcut destul de bine.

M-a condus pe o alee plină de mărăcini. În faţa uşii ce părea scoasă din balamale s-a iscat o cameră video ce s-a zgâit nervoasă la noi. Am trecut de prima uşă şi am ajuns la a doua. Nu că nu m-aş fi aşteptat, dar, într-un fel, am rămas surprins. Cea de-a doua uşă era total blindată. Sunt sigur că nici zece tancuri sovietice nu ar fi dărâmat-o. Poate clădirea, dar uşa ar fi rămas în picioare. Nu avea nici un mâner, nici o chestie din aia gen timonă ce se văde în filmele vechi aplicate la seifuri. Uşa s-a deschis silenţios. Jur că dacă n-aş fi văzut-o cu ochii mei, aş fi zis că e un vis. Desigur, nu mă arătam impresionat în faţa ei. Până la urmă şi Bilbioteca avea un fel de secret al ei. Sigur, nu era la fel de impresionant, iar intrările… ei bine, aş prefera să nu discut despre ele.

Un culoar lung, prea bine luminat, după părerea mea umilă, strâmt şi deloc primitor, se profila în faţa noastră. Abia când am păşit am simţit că pământul îmi fuge de sub picioare. Cred că faţa mi s-a schimonoşit, că am şi auzit-o pe Daleea râzând:

– Stai calm, avem podea rulantă.

– Sunt calm, am spus eu sec.

Ea îmi aruncă un zâmbet superior, în timp ce eu mă blestemam în sinea mea. Nu îmi place să arăt că sunt mai slab decât o femeie. Totuşi, dacă o podea rulantă mă speria, ceea ce aveam să văd avea să-mi producă un infarct?

O uşă mare, formată din două, de fapt, s-a deschis în faţa noastră. Un laborator imens, plin de calculatoare şi tot felul de maşinării complicate, aproape că m-au îmbrăţişat. Şi nu spun asta la figurat. Când ecranul mare a coborât din tavan şi s-a zâgit la mine, mai, mai că era să-l iau în braţe. Am tresărit. Ecranul s-a retras, lăsând zeci de oameni în halate, plimbându-se printre calculatoare, eprubete şi alte chestii pentru un laborator profesionist.

Daleea se opri.

– Aici e laboratorul. Încercăm să descoperim…

– Da, da, am întrerupt-o eu, nepăsător.

– Mă gândeam că te interesează descoperirile noastre.

Am privit-o cu subînţeles.

– Au legătură cu manuscrisele?

Ea ridică apatică din umeri.

– Nu poţi şti niciodată. Oricum, după ce îţi voi arăta prada noastră, sunt convinsă că o să-ţi pese.

Am dat din cap. Nu ştiu de ce, dar locul ăla nu îmi inspira încredere. Bine, eram într-o „casă conspirativă” a FBI, nu am avut niciodată încredere în agenţi, Dumnezeu ştie de ce.

Daleea mă conduse de-a lungul marii hurdughii, printre cercetători şi obiecte ce nu îmi erau cunoscute. Un lift apăru de niciunde, deschizându-şi uşile în faţa noastră. Un domn, îmbrăcat în negru din cap până-n picioare, cu ochelari de soare şi o armă semi-automată la brâu, dădu abia perceptibil din cap.

– La „adăpost”, spuse Daleea misterios.

Aş fi putut jura că bărbatul a tresărit, dar dacă a făcut-o, a fost prea rapid. Dintr-o dată mi-am dat seama că nu o să-mi placă deloc ceea ce am să văd. Inima mi s-a strâns în piept. Eram sigur că bărbatul acela tremura în sinea sa. L-am privit cu luare aminte. Era un munte de om, şi totuşi, ceea ce se afla în „adăpost” îl speria până şi pe el.

Am tras aer în piept. Nu simţeam mişcarea liftului, dar observam luminiţa galbenă coborând pe numerele greceşti. De obicei nu iau în seamă asemenea detalii, dar cazul de faţă era unul special. Îmi dădeam seama că nici recuperarea manuscrisului nu mă speriase întra-atât. Şi dacă creatura pe care Daleea avea să mi-o arate era, într-adevăr, din specia celei care îl ucisese pe Zed? Încă nu eram convins că sunt dispus să lupt cu aşa ceva. Dintr-o dată îmi dădeam seama că viaţa mea de dinainte de Bibliotecă, apatică şi monotonă, îmi plăcea la nebunie. Dar cum să mă mai întorc acolo?

Liftul s-a oprit. Uşile s-au deschis. O beznă apăsătoare s-a lăsat pe pleoapele mele. L-am zărit pe bărbatul din lift apăsând repede butonul. Când uşile s-au închis, bezna a devenit desăvârşită. I-am auzit tocurile Daleei deplasându-se în stânga mea. Nu am îndrăznit să mă mişc. Adevărul e că de m-ar fi atins atunci cineva, aş fi făcut pe mine negreşit. Dar, dintr-o dată, o pală de lumină veni de undeva. Nu vedeam de unde, dar nici nu aveam de gând să dau importanţă.

Mi-am învârtit privirea prin camera imensă. Trebuia să fim undeva în adâncul pământului. Sursa de lumină pâlpâia continu, iar eu abia reuşeam să zăresc uşile de fier ce încercuiau încăperea.

Daleea se puse în faţa mea şi zâmbi sarcastic.

– Aici ai putea să mori fără să afle nimeni.

– Nu te amăgi, i-am spus eu, destul de nervos.

– Recunoaşte că nu te simţi în largul tău aici, îmi spuse ea.

Cred că am scos un oftat, pentru că ea mi-a surprins sufletul într-un zâmbet îngheţat.

– Sunt sigura care intră aici, îmi mărturisi ea. Toţi au impresia că „ciudăţeniile” de aici vor arunca blesteme asupra loc. Desigur, mie puţin îmi pasă de toate astea.

– Desigur, am mormăit eu.

– Eu prelevez mostre de sânge, piele…, continuă ea neperturbată, şi, uneori… oh, nu contează.

Se apropie de una din uşile de metal şi acţionă o manetă. Încet, încet, uşa o porni în sus, înghiţită de tavan, lăsând la vedere un geam mat. Pe parcurs ce uşa dispărea, trasă de un scripete nevăzut, am simţit că leşin, că mor şi învii de zeci de ori. Nu mai ştiam dacă timpul a rămas în loc s-au s-a mişcat prea repede.

Imaginea completă îmi oferi un şoc. Probabil, primul şoc din multele pe care aveam să le am.

 

*

 

Am închis şi am deschis gura de câteva ori. Nu, nu voiam să vorbesc, ci doar să trag aer în piept. Însă, în mod anormal, aerul nu voia să-mi pătrundă în plămâni. Cred că ochii mi se lipiseră de geamul acela. Globii mei oculari nu mai puteau fi distraşi sub nici o formă. Nici de ar fi explodat o bombă lângă mine, nu m-ar mai fi putut mişca. O simţeam pe Daleea respirând în spatele meu, dar nu îmi păsa.

Nu ştiu ce am văzut mai întâi, dar presupun că picioarele maronii, atât de fine şi de lungi, ce continuau cu acel corp perfect şi cu chipul şi mai perfect. Ochii aceia negri, ca două scântei în lumină. Apoi, de parcă un demon s-ar fi ridicat din mormânt, i-am zărit aripile ce i se desprindeau din spate. Lungi, puternice, mari şi negre. Spaţiul în care era închisă era destul de mare. Nu era încătuşată, dar nici nu părea a-şi dori să mişte. Stătea perfect dreaptă, ca o statuie. Doar sânii perfect rotunzi şi goi îi trădau respiraţia. Ne privea cu ură şi mânie. Automat mi-am trecut privirea asupra mânilor ei. Mi se părea aproape ireal ca o fiinţă de felul acela să deţină şi mâini. Mâini ce nu îi erau lipite de aripi, aşa cum mi-aş fi închipuit eu. Avea palme fine şi unghii umane. Mult prea umane pentru a fi putut zgâria un corp.

– Ce e? am reuşit să îngân după o eternitate.

Daleea se apropie de geam.

– Aş zice că e jumătate om, jumătate corb.

– Dumnezeule, am murmurat din nou. I-aţi făcut teste?

Ea a tras aer în piept.

– Ah, deci ajungem acolo unde nu te interesa.

Nu am reuşit să-i răspund, pentru că încă nu eram pregătit să mi-o scot din raza vizuală. Nu ştiu de ce, dar în inima mea s-a produs ceva. Era cea mai frumoasă creatură pe care o văzusem vreodată.

– Toate analizele, spuse Daleea, prezintă un om normal. Dar radiografiile… făcu o pauză, o privi şi continuă, arată o structură osoasă bizară. Oase ce-i cresc din plămâni, fără să-i perforeze, şi, se pare că tot acea structuă îi susţine şi aripile.

– Poate zbura?

Daleea mângâie fereastra.

– Da, poate. Aripile sunt suficient de puternice.

– Crezi că e vorba de un experiment?

– Mă îndoiesc, mi-o tăie ea aspru. Aş fi ştiut. Oricum, pentru a nu îţi face griji, am întrebat peste tot. Nimeni nu ştie nimic despre un asemenea experiment. Dacă ar fi fost, tot ar fi scăpat pe undeva.

Ea mi-a atras privirea. Daleea încă vorbea, dar nu o mai auzeam. Femeia-pasăre mă privea în ochi, iar în ei am simţit o mare tristeţe. Un fel de jale. Părea că sufletul i se sfâşie, iar eu, cumva, aş fi vrut să îi alin durerea.

– Nu poate sparge…

– Nu, spuse sigură pe ea Daleea.

– Ai încercat să comunici cu ea?

Daleea dădu uşor din cap.

– Da, sunt sigură că mă înţelege, dar nu vrea să scoată nici un sunet.

Paşii mei s-au îndreptat uşor spre închisoarea transparentă. Respiraţia ei deveni mai rapidă, mai abruptă. Sânii i se mişcau alert. Iar în nodul gâtului îi vedeam nervozitatea sporită.

– Nu putea să fie cineva ca ea, i-am spus Daleei. Priveşte-i mâinile.

– M-am gândit la asta, dar dacă nu sunt toţi la fel, dacă unii dintre ei au gheare?

Era o posibilitate, desigur, dar, dintr-un motiv pe care nu mi-l explicam, nu credeam asta.

– De ce nu îi daţi drumul?

Am simţit privirea ucigătoare a agentului FBI, năpustită asupra mea.

– Ai înnebunit?

Ce-aş fi putut răspunde? Poate că m-am îndrăgostit. Dintr-o dată m-am simţit penibil, şi totuşi, nu o puteam lăsa acolo.

Mi-am luat privirea de la ea. Atunci s-a mişcat brusc şi şi-a lipit palma de geam. Daleea privi nervoasă.

– N-a mai făcut aşa ceva niciodată.

Nu o puteam asculta pe Daleea. Mâna mea s-a întins automat spre a femeii-corb, iar palmele ni s-au întâlnit prin fereastră. Poate că totul a fost doar o senzaţie, dar am fost sigur că îi pot simţi căldura.

– Nu îi e frig?

– „Adăposturile” sunt încălzite, mi-a răspuns Daleea cu jumătate de glas. Vrack, îndepărtează-te, încearcă să te manipuleze.

Nu o puteam asculta, dar nici nu puteam să nu îi iau sfatul în serios. Abia când am văzut cutia de metal căzând din tavan peste geam, m-am îndepărtat.

– Mai ai câte ceva de văzut, îmi spuse ea, recăpătându-şi, dintr-o dată, glasul.

 

*

Următoarele creaturi pe care mi le-a arătat, nu au reuşit să mă impresioneze într-un mod anume. Ciudăţenii genetice, dar nimic care să semene cu un om. Am plecat mai abătut decât mă dusesem. Gândurile mele se învârteau prin cap, fără a se opri într-un loc anume. Aveam multe întrebări de pus, atât de multe încât nici nu reuşeam să-mi pun ordine în ele. Am ajuns la gura de canal ce îmi servea drept intrare în Bibliotecă. Nimic atât de impresionant precum uşa blindată a FBI-ului, dar, era intrarea mea, iar asta conta mai mult. M-am aventurat pe holul lung, slab luminat şi m-am dus direct în debara sau, mai bine spus, ceea ce credeam că de acum îmi era casă.

Mi-am dat seama că nu mi-am mai vizitat apartamentul de la marginea Londrei de cel puţin trei luni. Adevărul e că nu mă aştepta nimic acolo, iar debaraua era mult mai confortabilă pentru mine. Şi, atâta timp cât Joanes mă lăsa cu Black, motanul meu, restul chiar nu mai conta.

Black m-a simţit, aşa că a ieşit de sub aşternut şi mi-a sărit în braţe. L-am mâgâiat între urechi, apoi, cu o responsabilitate abia născută, i-am dat mâncare şi apă.

Un timp m-am privit în oglindă. Încă nu îmi recunoşteam chipul. Părul încărunţit îmi aducea aminte de toate blestemele lumii. M-am gândit că m-a ajuns vreo ocară, altfel nu ar fi trebuit să arăt aşa, ca un bătrân. Cu toate astea, încă îmi simţeam trupul tânăr.

Uşa debaralei s-a deschis brusc, făcându-mă să tresar violent.

– Ştii ce ai descoperit? îmi urlă, entuziast, Joanes.

L-am privit pe Black, din nu ştiu ce motiv, apoi am ridicat din umeri.

– Dacă vrei să-mi testezi inima, să ştii că mai ţine.

Ochii lui Joanes sclipeau de bucurie.

– Ai descoperit „Talpa lui Org”.

– Serios?! desigur, habar nu aveam despre ce vorbea.

– Manuscrisul furat de Zed, îmi explică el repede.

Am ridicat din sprâncene nedumerit.

– Asta însemnând că?

Joanes pufni nervos.

– Nu vă mai învaţă nimic la şcoală în zilele astea?

M-am trântit pe pat, lăsându-l pe Joanes să se holbeze la mine.

– Nu am făcut o şcoală de Bibliotecari ciudaţi, am învăţat doar despre limbile moarte.

– Sper să fi învăţat ce trebuie, pentru că nu ştiu să traduc manuscrisul.

– Interesant, atunci cum ai descoperit titlul?

– Nu eu, spuse el sec, calculatorul.

– Atunci de ce nu traduce calculatorul tot manuscrisul? Eu încă nu înţeleg care e treaba mea pe aici.

Atunci, în mintea mea, a apărut chipul ei. Am oftat. Mi-o închipuiam închisă acolo, singură, tristă, fără nimeni să-i aline sufletul sfâşiat.

– Bine, o să arunc o privire. Oricum, ce înseamnă asta?

Joanes porni spre uşă.

– Urmează-mă în Bibliotecă şi o să te luminez.

Mereu se lăuda că o face, dar, de fapt, nu făcea decât să mă arunce şi mai mult în negură.

 

 

File din jurnal I

 

Mă numesc Vrack. Nu o să înţeleg niciodată de ce mama a preferat să mă numească astfel. E un nume aproape ireal, de fapt, odinioară, poate în copilărie, am citit o poveste cu un vrăjitor pe care-l chema astfel, poate că şi mama a citit-o, cu toate că nu cred să o fi înţeles. Mama suferă de schizofrenie. Boala asta i-a măcinat sufletul. Da, a suferit dintotdeauna, de aceea mă şi mir că tata s-a îndrăgostit de ea şi a ţinut cu dinţii să mă aducă pe lume. De boală am scăpat, dar de celelalte suferinţe nu. Am învăţat că nu poţi ocoli viaţa la nesfârşit. A trebuit să fiu recunoscător pentru ceea ce am.

La doar şapte ani, tata a dispărut. N-am ştiut niciodată unde lucrează şi ce face, iar mama, în rarele ei momente de luciditate, nu voia să vorbească despre asta. Poate că lucrul acesta m-a şi făcut să sap mai mult şi să aflu detalii despre viaţa lui. Însă, omul ăla, cel căruia îi spusesem tată, se părea că nu existase niciodată.

Dacă în pruncie mă amăgeam că tata provenea din spaţiu, cu timpul am început să creez scenarii mai realiste. Oricum, nici unul nu îmi era pe plac. Lucru care îmi deranja sufletul. Dar, ceva de la el tot am moştenit, dragostea pentru limbile moarte.

Aveam paisprezece ani când mama a fost internată, iar eu dat în grija protecţiei copiilor. Am trăit din centru în centru până am ajuns la facultate şi am câştigat o bursă ce îmi oferea şi un loc pe care să-mi pun capul. Am studiat limbile moarte preţ de şase ani. O facultate grea, multe de învăţat, dar eu nu m-am lăsat. Am ieşit şef de promoţie şi de acolo am fost repartizat la Muzeul Oxford. O slujbă prost plătită, dar mai bine decât nimic.

Atunci a apărut Joanes. Un personaj ce avea să-mi schimbe soarta…

 

*

Biblioteca era cufundată într-un întuneric plat. Doar o lumânare era aprinsă pe masa de lucru. Nu am înţeles niciodată de ce Joanes preferă lumina lumânării, ci nu pe cea electrică. Dar, aşa cum am mai spus, nu aveam de gând să intru prea profund în mintea lui, şi aşa aveam impresia că nu mai aveam nici o cale de scăpare.

Pe masa de lucru am observat coperta roşie din piele. În fine, o piele aparte.

– Piele de dragon, spuse Joanes fericit, de parcă mi-ar fi citit gândul.

– Aha, am spus eu deloc convins.

El îşi ridică sprânceana. Mi-am dat seama că nu are de gând să mă contrazică, părând că puţin îi pasă de ceea ce cred.

Joanes ridică uşor cartea în palme. O privea ca pe o icoană, aproape că o diviniza.

– Aici se află cele mai cutremurătoare secrete ale lumii. Scrierea asta datează de acum douăzeci şi şapte milioane de ani.

Gura, pur şi simplu, mi s-a căscat. A rămas deschisă în felul ăsta un timp, până când Joanes a început să râdă de expresia mea.

– Ei, hai, nu-mi spune că nu te-a învăţat nimeni nimic despre limbile de atunci.

Mi-am dat cu podul palmei în frunte şi m-am aşezat în faţa lui Joanes.

– Spune-mi că ai chef de glume şi astfel nu o să ies de aici pentru totdeauna.

– Nu ai să ieşi, mi-a spus el amuzat. Aici se află adevărul despre omenire.

– Adevărul?!

– Aha, spuse el complet absorbit de copertele acelea. Doar nu crezi că nu există nici un adevăr.

Ştiam că există, dar preferam varianta scurtă: „Dumnezeu l-a făcut pe Adam, apoi pe Eva, apoi se ştie şi punct”.

– Nu am auzit niciodată despre o asemenea carte, i-am spus eu.

– Dar de oameni-păsări?

Întrebarea m-a surprins. Mi-am amintit-o pe ea. Privirea ei, aripile ei, frumuseţea ei. Ei bine, Joanes ştia cum să-mi capteze interesul. Continuă neperturbat:

– Odinioară, un antic, a spus că adevărata rasă a pământului e formată din oameni şi animale, se pare că noi suntem… resturile.

Era prea mult, aş fi vrut să-i spun că el arată ca un rest, mai ales că tot susţinea că trăieşte de două sute de ani. Era doar o fosilă, dar nu am zis şi n-am făcut nimic.

– În cartea asta, la fel de bine, s-ar putea găsi secretul Atlantidei.

Puţin îmi păsa de secretul Atlantidei. Desigur, dacă poveştile ar fi fost adevărate, cele ce circulau despre Atlantida, atunci trebuia să am de-aface cu feniciana, dar mi se părea imposibil. Când Joanes mi-a întins cartea, mâinile au început să-mi tremure. Flacăra lumânării a pâlpâit uşor atunci când mi-am trecut mâna pe deasupra ei. Am simţit pielea copertei între degete. Am tras-o uşor spre mine, în sufletu-mi născându-se o spaimă necontrolată. Am lăsat-o pe masă, în faţa mea, şi mi-am retras mâinile. Nu ştiu de ce, dar, de câte ori o atingeam, aveam impresia că trezesc o sumedenie de demoni, ce, mai devreme sau mai târziu, aveau să mă înghită în negura nebuniei lor.

Cartea de blog II

Oana Stoica-Mujea

 

LUMEA PIERDUTĂ

PRIMA PARTE

 

MANUSCRISE DEMONICE

Capitolul I

2076220

UN MANUSCRIS CIUDAT

 

M-am trezit prost dispus. E greu să fii ajutorul singurului Bibliotecar al lumii şi să te trezeşti cu faţa spre soare. M-am uitat în oglindă şi, din păcate, mi-am dat seama că în ciuda vârstei mici, arătam ca un moş. Am doar douăzeci şi patru de ani, dar cearcănele adânci mă duc cu gândul la un om trecut bine de prima tinereţe şi muncit în draci. Nu că munca mea nu ar fi în draci. Bibliotecarul, adică domnul Joanes, nu îmi dă răgaz să şi zâmbesc, el crede că dacă aş face-o, aş deveni prea fericit, iar asta mi-ar strica creierul.

Munca noastră e importantă şi susţinută de guvernele lumii întregi, dar uneori e nevoie să mai şi zâmbim, măcar atunci când citim o glumă bună. Dar, aşa cum spuneam, Joanes nu e un simpatizant al terapiei prin râs. Desigur, la ce moacă are, mai bine să nu o facă, ar fi păcat, mai ales dacă în jur ar fi cineva slab de inimă.

La început, când Joanes m-a contactat, mi s-a părut interesant. Să ai grijă de manuscrisele vechi să nu ajungă pe mâna oamenirii, mi se părea floare la ureche. Dar nimeni nu mi-a spus că magia e reală, că există lumi peste lumi, că Biblia e o farsă sau că îmi pun viaţa în pericol atunci când sunt nevoit să recuperez nişte foi mâncate de vreme. Sigur, Joanes a omis să îmi spună toate astea, aşa cum a omis să îmi spună că de mă bag în gura Vaticanului, pot să mă numesc curcan de Paşte. Dar pe lângă toate astea, munca mea e una frumoasă. Într-adevăr, plină de primejdii, dar asta, uneori, face viaţa mai incitantă.

Dormeam adesea în debaraua Bibliotecii, nu că asta ar fi fost important. Ei îi spuneau debara, dar eu îi ziceam „Apartamentul prezidenţial”. Debaraua Bibliotecii e mai mare decât tot apartamentul meu. Aşa că nu mi-a fost greu să-mi amenajez un pat, un fotoliu, o măsuţă şi o baie. Bineînţeles, lăsând loc şi măturilor şi celorlalte produse de curăţat. În afară de mine şi de Joanes, doar domnişoara Feele, mai ştie de acest loc. Şi eu am rămas surprins, mă aşteptam ca toţi şefii de stat să ştie să ajungă aici, sau măcar regina, doar suntem pe teritoriul ei. Dar nu. În plus, oamenii nici măcar nu ştiu că avem sediu în Londra. Dar este drăguţ atunci când te întâlneşti cu şefii statelor şi încep să-şi dea cu presupusul.

L-am întrebat pe Joanes într-o zi:

– Şi cum se face că serviciile nu ne-au descoperit?

Mă privea cu chipul ăla al său, galben-verzui, cu ochii ieşiţi din orbite. Adesea îi spuneam, în gând, „faţă de varză”, cel puţin atunci când mă enerva din cale afară.

– Suntem la zece metrii sub pământ, cum crezi că ar putea tehnologia lor să dea de vibraţiile unor cărţi? mi-a răspus el pe un ton rece şi sec.

Acum că mă gândeam, chiar avea dreptate. Cu toate că şi noi foloseam internetul, însă serverul nostru ar fi plimbat pe oricine prin toată lumea. IP-ul fluctuează atât de repede, că nici un serviciu din lume nu ar putea pune mâna pe el.

Uşa s-a deschis brusc făcându-mă să sar şi să dau cu capul în oglindă. Simţeam cum capul îmi vâjâie. Cu greu am deschis ochii şi l-am văzut pe Joanes, în veşnicul frac negru, cu guler şi manşete albe, cu faţa aia a lui de ziceai că mai are puţin şi varsă şi părul zburlit în cap.

– Vrack, mişcă-te mai repede, avem probleme.

Mi-am dat ochii peste cap şi l-am bombănit. Abia am apucat să-mi pun blugii şi geaca de piele când domnişoara Feele, o fată bătrână, intră peste mine:

– Domnule Vrack, ar trebui să vă grăbiţi, avem un cadavru.

Dacă ochii mi s-au mărit cât cepele, a fost doar din pricina exprimării: „Avem un cadavru?”, dar unde lucra duduia? La o bibliotecă, da, dar ce era ea? Bingo! Sinistra femeie de serviciu.

Am ieşit urmând coridorul lung şi slab luminat, cu un zâmbet larg pe buze. Auzi la ea: „avem un cadavru”. Nu îmi putea ieşi din cap exprimarea, iar buzele mi se tot duceau spre urechi.

Am trecut pe lângă cele mai multe uşi, iar când am ajuns la ultima, am şovăit o clipă. Şi totuşi, ar trebui să avem un manuscris, nu un cadavru.

Am intrat grăbit în sala calculatoarelor. Informaţiile din întreaga lume se plimbau pe cele douăzeci de ecrane suspendante pe peretele din sticlă, ce dădea spre cea mai mare parte a Bibliotecii.

– Cine a murit? am întrebat eu, făcându-l pe Joanes să dea din cap nemulţumit.

– Unul din oamenii noştri.

Am oftat. Aveam puţini recuperatori de manuscrise rare, iar aceştia începeau să dispară. Cum dădeau peste ceva cu adevărat important, cum treceau de partea cealaltă. Şi să nu crezi în blestemul lui Tutankamon. Crezi al dracu’ după ce te confrunţi cu toate tâmpeniile astea.

– Cine?

– Zed Fayre.

Dacă mi-a scăpat un oftat dureros printre buze, mi-a scăpat pe bună dreptate. Îl întâlnisem pe Zed de câteva ori, îi spuneam, ori de câte ori îl vedeam, că îmi aduce aminte de un personaj din Superman, iar el se amuza de fiecare dată. Cu toate că, m-a contrazis el, Zed era un nume prea important ca să-l bage în seamă pe unul numit Clark. Era un bătrânel simpatic, şi făcea rost de cele mai ciudate manuscrise. Ultima oară când m-am întâlnit cu el, pentru a pune mâna pe unul dintre manuscrisele lui Moise, l-am văzut uşor impacientat.

– Ce ai? Eşti bine?

El a privit prin cafenea, părând că se simte urmărit.

– Sunt pe urma unui lucru cu adevărat formidabil.

– Toate lucrurile pe urma cărora eşti, sunt cu adevărat formidabile, am spus eu.

Mi-a luat mâna într-a sa, fără să ţină cont că tot acolo era şi ţigara. Mâinile îi tremurau.

– Ascultă, dacă reuşesc să scap, atunci vom face o descoperire cu adevărat măreaţă.

– Să scapi de unde?

– Am fost acolo, s-a grăbit el să spună, dar încă n-am dovada. Am să mă întorc, ştiu cine are manuscrisul. Ascultă-mă bine, Vrack, în caz că nu scap… se opri o clipă şi se scotoci prin buzunarele hainei. După un timp scoase o foaie de hârtie mototolită ca un bulgăre de zăpadă. Mi-a pus-o între mâini, ascunzând-o cu ale sale. Continuă: Acolo e harta. Acolo vei găsi manuscrisul. Şi a dispărut.

 Nu i-am dat importanţă atunci. De fapt, am şi uitat această întâmplare. Zed avea obiceiul de-a spune lucruri stranii, dar apărea întotdeauna. Vestea morţii lui m-a lovit. Nu a fost genul acela de şoc care te face să te zgudui cu tot trupul, era genul de şoc ce nu mă mai lăsa să gândesc.

– Cum? l-am întrebat pe Joanes.

– Legiştii spun că a fost sfâşâiat de vreun câine vagabond.

Am dat din cap.

– Bine, şi adevărul?

Joanes dădu din umeri.

– Nu ştiu, nu am mai auzit o asemenea poveste. Un vagabond a spus că a văzut o creatură cu aripi mari, coborând din cer şi sfâşâindu-l.

– Era beat?

Joanes ridică din sprânceană, deja îmi părea rău că pusesem o asemenea întrebare.

– Bine, bine, am început să mă apăr. Nu contează asta.

– Deloc, mârâi el.

S-a ridicat de la calculator. Abia atunci parcă-l vedeam prima oară. Era mai înalt şi mai slab decât ieri, iar părul îi era mai grizonat.

– Ai îmbătrânit, i-am spus eu, sec.

– O fac de două sute de ani, îmi replică el rece.

– Voiam să spun că…

– Oh, lasă-mă, mâine o să-mi revin.

Ok, faţă de varză, am zis în gândul meu. Cel puţin în felul ăsta îmi dădeam seama cât de afectat era de moarte lui Zed.

– Ascultă…

– Harta, mi-o reteză Joanes, ţi-a dat harta?

Şi uite aşa s-a dus elementul meu surpriză. Oricum, asta e altă discuţie, cum dracu’ face de ştie tot?

Am mormăit ceva, apoi am căutat hârtia în buzunarele blugilor. Am găsit-o şi i-am înmânat-o. El se retrase.

– E datoria ta. Du-te după manuscris!

– Mă gândeam că te plictiseşti din cale afară, oh, sau vrei să râmâi singur cu Feele?

Joanes roşi ca un rac. Palmele i se strânseră în pumni.

– Dispari şi nu te întoarce fără manuscris.

Am dat să plec, dar el m-a oprit.

– Ai grijă, Vrack. Orice l-a ucis pe Zed, vrea manuscrisul ăla.

Am ieşit dând furios din cap. Oare de ce ajungeam mereu în cele mai periculoase situaţii?

 

*

Am urmat harta. Dacă e să vorbim despre infamele cartiere londoneze, aş prefera să nu. Mai bine îmi regizez un coşmar şi aş fi mai sigur de ceea ce mi se întâmplă. Dacă vă gândiţi că Zed a ales tocmai cartierele de care mă feream cu atâta sârguinţă, atunci aţi ghicit. Dacă vă gândiţi că toate umbrele m-au urmărit… mai bine s-o lăsăm baltă. Harta aia făcea în aşa fel în cât să mă învârtă în cele mai infame locuri. Acolo unde nici vagabondzii nu îndrăzneau să iasă din cartoanele lor după venirea serii. Umbrele erau mai aspre decât însăşi noaptea, iar orice suflu al vântului îmi dădea senzaţia că o forţă divină mă urmăreşte cu privirea. La orice foşnet pe care-l făceau hârtiile aruncate pe străzi, tresăream. Câte un bec, ici-colo, îmi mai alina suferinţa. Când, în cele din urmă, harta mi-a indicat strada pe care trebuia să ajung, mi-am dat seama că sunt foarte aproape de Bibliotecă. În nebunia lui, Zed făcuse harta în aşa fel încât să mă învârârtă prin toate cartierele rău famate, pentru a mă duce aproape de „casă”. Dacă n-ar fi fost mort, cu siguranţă că l-aş fi ucis eu cu mâinile goale. Dar, din fericire am scăpat de acea povară.

Strada strâmtă şi lungă, dădea, de fapt, în străzile mari ale Londrei. Acum nu a spus nimeni că Londra e perfectă. Blocurile mari, apropiate, făceau o umbră deasă. Iar o ceaţă metalică îmi tăia privirea. Pe hartă scria că trebuie să găsesc cărămidă marcată. Doar clădirea din dreapta era din cărămizi. Un bloc străvechi ce fusese pus pe lista de demolărilor, dar, proprietarii, foarte influenţi, nu doriseră să renunţe la el. Aşa că mă aşteptam să pice oricând, şi totuşi, părea mult mai trainic decât restul clădirilor. Am scos lanterna şi am aprins-o. Un vagabond mă privi sec, după care îşi continuă somnul. Ceaţa îmi dădea o senzaţie ciudată. Parcă nu era umană. M-am apropiat de baza blocului. Fasciculul de lumină se plimba agale, străpungând ceaţa, pe peretele de cărămidă.

Un vâjâit inuman m-a făcut să-mi ridic privirea spre cer. Mi s-a părut că am văzut o umbră, dar a dispărut mult prea repede. Încercam, ca un copil speriat de beznă, să mă conving că dracul nu există. Dar nu mă mai puteam convinge. Cel puţin nu după ce am dat de vrăjitorul lui Tutankamon care mi-a făcut urechi de iepure timp de o săptămână. Eram sigur că mai există şi alte creaturi diabolice, iar Joanes nu făcea decât să mă aprobe din priviri, fără să mă pregătească sub nici o formă despre ceea ce aş putea confrunta.

M-am îmbărbătat de unul singur. Eram obişnuit să o facă. Oricum, atunci când mă vâram în belele, nu era nimeni lângă mine care să îmi dea o mână de ajutor. Am ridicat lanterna spre cer şi am certat acoperişurile. Atât cât puteam vedea, îmi dădeam seama că nu era nimic. Şi totuşi, mă simţeam urmărit.

Undeva, departe, o privire de gheaţă îmi monitoriza fiecare mişcare. Dintr-o dată mi-am dat seama că n-ar fi cel mai inteligent lucru să caut bucata de cărămidă atunci. Am lăsat lanterna pe pământ, dispus să o iau la fugă. Atunci, lumina ei albicioasă mi-a arătat o baltă roşie. Am tresărit, dar, cu toate astea, am încercat să-mi înfrânez emoţiile.

– Zed, am îngânat. Fiind convins că acolo fusese ucis. Şi, cu toate astea, nici un marcaj al poliţiei. În fine, nu era ceva nemaivăzut, ţinând cont că vorbeam despre o străduţă pe care doar sufletele îngheţate călcau. Şi, probabil, se luaseră toate probele posibile. Am tras aer în piept şi am lăsat tentaţia de-a mă apleca. Am pornit spre strada principală, acolo unde oamenii şi lumina mă puteau apăra. Am poposit în primul bar în aşteptarea soarelui.

 

*

Nu sunt un mare băutor de cafea. Cu toate că, la cât de puţin dorm, s-ar spune contrariul. Dar în seara aceea am făcut un abuz. Pe lângă tremurul nervos şi ochii ce mi se închideau, mai era şi urmăritorul din umbră. Nu ştiam la ce să mă aştept, tocmai din acest motiv nu mă grăbeam să fac un gest anume.

Am rămas la masă până la patru dimineaţa. Am mâncat şi am băut cafea continuu, părând, poate, un nebun. Atunci ea s-a aşezat lângă mine. Localul era gol, aşa că mi s-a părut puţin straniu ca ea să apară acolo, la ora aceea din noapte, când, până şi ospătarii dormeau pe mese. Nu sunt sigur că m-am uitat la ea într-un fel anume. Poate că mai aveam puţin şi adormeam şi eu sau, poate, nu ştiu, nu mai eram în stare să fiu surprins de absolut nimic.

Era înaltă, blondă, un blond argintiu ce se vedea ciudat în lumina palidă a localului. Tenul îi era uşor măsliniu, ceea ce nu părea a se potri cu părul. Ochii de un verde aprins, la prima vedere era să jur că are lentile de contact, dar aş fi făcut-o în van. Era cam cât mine de înaltă, dar mult mai slabă şi mai finuţă.

– Pot să stau?

Atunci am ridicat din sprânceană. Făceam asta ori de câte ori mă pregăteam să fiu ironic.

– Ai făcut-o deja, dar apreciez că te interesează părerea mea… totuşi.

Ea a zâmbit, şi pot spune că avea un zâmbet minunat. Era acel gen de femeie ce te vrăjea cu o privire. Şi, cu toate astea, eram convins că e doar o prostituată, dar, cum ora era foarte târzie, iar eu nu mai gândeam cum trebuie, desigur, mă înşelam.

Ea scormoni prin poşeta mică şi roşie. Abia atunci am văzut că era îmbrăcată într-o salopetă de piele roşie, mulată pe trup. Puteam să jur că are cizme roşii cu tocuri cui, şi, de data asta, chiar nu mă înşelam.

Scoase din geantă un ecuson şi mi-l vârî în faţă. Mai întâi am mai sorbit o gură de cafea şi mi-am aprins o ţigară, nu voiam să par prea interesat. Apoi, prefăcându-mă a fi mult mai important decât eram în realitate, am aruncat o privire pe cartonul vârât în plastic.

Nu a durat nici o secundă până am făcut ochii cât cepele şi ţigara aproape că mi-a scăpat din mână. Dacă aş mai fi avut cafea în gură, sunt sigură aş fi scuipat-o pe ea.

– FBI? am tras cu ochiul la numele ei. Daleea, ce dracu’ cauţi aici îmbrăcată ca o curvă?

 Ea nu făcu nici un gest, spre propria-mi disperare.

– Domnule Vrack, până şi Napoleon a spus că toate femeile sunt curve, dar dumneata eşti prea generalist.

M-am scărpinat în vârful capului.

– Asta era şi ideea, cel puţin a lui Napoleon, generalizarea.

– Scuteşte-mă de prostiile astea, domnule Vrack. Am venit să vorbim despre Zed, Joanes mi-a dat permisiunea.

Era clar că în capul meu se iveau mii de întrebări.

– Joanes mă surprinde de fiecare dată.

– Sunt sigură, îmi răspunse ea calm.

– Oricum, cum dracu’ ai ştiut unde sunt?

Dar deja ştiam răspunsul.

– Joanes mi-a spus.

Şi totuşi, cum de ştia totul întotdeauna?

M-am lăsat pe spătarul scaunului întinzându-mi trupul. Aveam impresia că am o sută de ani, iar oasele îmi erau sudate de atâta suferinţă. Parcă îmi reveneam din oboseala aceea ce pusese stăpânire pe mine. Până la urmă tot mi-aş fi revenit, cine ştie câte zile de nesomn îmi rezerva destinul. I-am făcut semn Daleei să întrebe:

– Când l-aţi văzut ultima oară pe Zed Fayre?

Era o întrebare de rutină, mi-am dat eu seama. Nu aveau nici o pistă despre ceea ce îl ucisese, dar, până şi ei, erau conştienţi că nu era vorba de un câine. Sigur, nu exclud ca Scotland Yard-ul să fi crezut asta, dar nu şi FBI-ul.

– Contează prea puţin, i-am răspuns eu sec. Nu îl cunoşteam aproape deloc pe Zed, tot ceea ce ştiam despre el, ştii şi tu, Daleea.

Ea dădu uşor din cap. O vedeam că nu îşi găseşte cuvintele, aşa că am decis să o ajut.

– Vrei să ştii, de fapt, ce cred eu că l-ar fi ucis.

Ea tresări. Eu am continuat:

– Nu am idee. Aş putea jura că e vorba despre o chestie preistorică, dar n-ar mai fi preistorică în cazul ăsta. Mi-am adus aminte de Tutankamon şi am oftat. Cu toate că nu e exclus.

– Îţi baţi joc de mine?

– Am crezut că lucrezi în cadrul secţiei de fenomene stranii.

– Acolo şi lucrez.

– Am spus mereu că ar trebui să angajeze oameni cu mai multă credinţă. Sigur, tu nu ai avut o săptămână urechi de iepure, aşa că nu ai cum să ştii cum e să simţi pe pielea ta.

Ea se forţă să-mi zâmbească.

– Urechi de iepure nu am avut, dar sperieturi de toate felurile am tot încasat. Domnule Vrack…

– Spune-mi Vrack, i-am cerut eu. Chiar dacă arăt ca dracu’, cred că suntem de-o vârstă.

Mă privi neîncrezătoare.

– Bine, Vrack, consimţi ea. În laboratoarele noastre există un specimen ciudat. O femeie pe jumătate corb, mă gândeam că dacă aţi vedea-o, şi aţi analiza zgârieturile după trupul lui Zed, v-aţi putea da seama dacă acelaşi tip de creatură l-a ucis.

Am închis şi am deschis ochii, atât cât puteam eu de repede.

– O femeie pe jumătate corb?

– Acum cine e cel cu mintea închisă?

Am râs cu gura până la urechi.

– O să vin, Daleea, imediat după ce recuperez ceva.

Mi-a întins cartea ei de vizită şi a plecat încet, aşa cum şi venise, având grijă să nu-i trezească pe ospătari. Abia atunci mi-am dat seama că apăruse soarele.

 

*

Strada părea mult mai mare pe timp de zi. Nu mai simţeam nici o privire de gheaţă urmărindu-mă de la înălţimi. Ceaţa dispăruse, iar vagabondul abia ce se trezise întinzându-şi oasele bătrâne. Am verificat fiecare cărămidă, atunci am zărit-o pe cea marcată. Mi-am înfipt degetele în ea şi am tras cu putere. Locul era destul de adânc, aşa că am fost nevoit să-mi vâr mâna până la cot, pentru a simţi o bucată de piele. Am tras-o uşor. Cât de uşor putem pentru a nu o deteriora. Când a ieşit la lumină, coperta roşie a început să sclipească bizar. Am lăsat cărămida jos şi am luat-o la fugă, simţind că mii de ochi s-au deschis dintr-o dată, de undeva, dintr-o lume stranie şi întunecată.

Cartea de blog I – LUMEA PIERDUTĂ

Oana Stoica-Mujea

PRIMA PARTE

 

MANUSCRISE DEMONICE

PROLOG

 

Bărbatul îşi încheie haina şi, cu ambele mâini, se ţinu strâns de stomac. Privea în stânga şi-n dreapta spre blocurile întunecate ale căror acoperişuri se ridicau dincolo de umbre şi nori. Vântul şi întunericul îi îngheţau venele şi sufletul. Din când în când privea în urmă, părându-i că aude paşi sau fâlfâit de aripi. Strânse şi mai tare haina, iar degetele păreau că-i intră cu totul în materialul gros. Umbre negre se poticneau la pasul său, doar rar lăsând loc vreunui ochi de lumină. Cerul se întuneca tot mai rău, iar pasul său începu să calce cu mai multă băgare de seamă. Ochii bărbatului erau peste tot, iar urechile auzeau şi ce nu trebuia să audă.

Se strecură pe o străduţă întunecată şi strâmtă. Umbrele blocurilor înalte făceau întunericul să pară şi mai aprig. Privi în stânga şi-n dreapta, apoi ascultă, aşa cum o pisică ascultă respiraţia şoarecelui. Îşi şterse broboanele reci de transpiraţie, apoi, cu degetele tremurânde, îşi desfăcu haina.  Privi încă o dată în toate direcţiile înainte de-a se hotărî să scoată manuscrisul prins în piele roşie şi să-l vâre într-un loc din perete. Se lăsă greu pe cărămida rece şi începu să râdă.

– Bătrân nerod, îşi spuse sie, privirea îţi joacă feste, în timp ce auzul nu îţi spune nimic.

Privea spre cer, iar ochii îi relevau o formă inumană, cu aripi lungi, ce păreau să se întindă pe mile depărtare şi un chip demonic ce-i rânjea. Inima îi bătea aiurea, dar creierul lui refuza să creadă că există aşa ceva. Râse iar, isteric. Nu, nu credea, cu toate că ghearele imense ale creaturii se apropiau de el şi luceau sinistru în întuneric. Râsul său deveni tot mai alert şi mai îngâtuit. Când ghearele i se înfipseră în jugulară, scuipă sânge, apoi urlă. Un vagabond ieşi din ascunzătoare, privi spre creatură şi o luă la fugă ţipând cât îl ţineau plămânii. Creatura privi spre pipernicitul ce alerga, dar, cel pe care-l avea în mâini, i se părea mai important.

– Cui ai mai spus?

Bărbatul se înecă cu propriul sânge, scuipă şi încercă să îngâne ceva, dar era prea târziu, simţi cum viaţa i se scurge în mâinile duşmanului. Ochii i se măriră şi aproape că îi ieşiră din cap. Creatura îl scutură de câteva ori.

– Vorbeşte, neghiobule. Vorbeşte!

Abia târziu îşi dădu seama că omul nu mai e în viaţă. Cu disperare îşi luă zborul, în mintea lui născându-se un singur lucru: moarte oricui ştia.

UMBRA CORBULUI

 

Brâul muntos se ridica împrejurul coastelor. Câmpia întinsă, de departe, se vedea ca o sferă magică, învăluită în razele roşiatice ale soarelui. Dimineaţa îl prinsese în munţi, departe de ai săi. De multe ori se întâmpla aşa. Uneori pleca cu lunile, departe de civilizaţie, acolo unde corbii se ridicau şi făceau rotocoale în aer, întinzându-şi aripile întunecate şi umbrind pământul. Corbii deveniseră o pasiune de-a lungul timpului. Se născuse înconjurat de corbi, iar în copilărie îl speriaseră. Se obişnuise greu cu prezenţa lor permanentă. În cele din urmă fu de acord că fiecare îşi cară piatra.

În timp, munţii şi corbii devniră unicii lui prieteni. Oraşul-cetate era destul de aglomerat, nimeni nu mai avea timp de nimeni, iar el tânjea după atenţia cuiva. Şi apoi, cine să-l înţeleagă dacă nu corbii care îi fuseseră moaşe, dar, în acelaşi timp, făceau parte şi din trupul şi mintea lui.

Băiatul se ridică după piatra ce se iţiea spre cer. Crestătura ei luci straniu în lumina dimineţii. Jol privi spre câmpie. Viaţa reîncepuse în cetate, la fel de agitată şi de grăbită ca de obicei. Jol nu putea înţelege ce se întâmplă. Nimeni nu părăsise niciodată Oraşul, iar cei ce o făcuseră nu se mai întorseseră vreodată. Până nici vulturanii nu aveau curaj să treacă peste vârfurile îngheţate ale munţilor, iar ei nu se temeau aproape de nimic. Privi cu jind spre vârfurile îndepărtate. Bărbi albe de zăpadă se întrezăreau. Acolo nici un suflet nu sălăşluia, asta dacă nu-l punea la socoteală pe Neol, ultimul dragon rămas în Oraşul-cetate. Ceilalţi muriseră. Majoritatea întâmpinaseră bătrâneţea, alţii fuseseră ucişi, se spune, pe când încercau să treacă dincolo de munţi, pentru a vedea Lumea Nouă şi a aduce veşti. Jol nu îi văzuse pe ceilalţi niciodată, doar pe Neol îl cunoştea. Uneori, atunci când dragonul ieşea la scăldat, se întâlneau şi vorbeau despre ceilalţi. Neol nu le spunea niciodată pe nume, iar Jol îşi dăduse seama că era mult prea dureros pentru el să se trezească singur în cuibul dragonilor.

Soarele se ridică argintiu desupra lui, pierzându-şi roşeaţa şi lăsând raze călduţe să-i mângâie trupul. Zborul corbilor se termină şi, cu toţii, se aşezară tăcuţi lângă el.

– Ne întoarcem în Oraş, le strigă el corbilor. Iar glasul lui păru să atingă fiecare pană a fiecărui corb.

Jol porni agale pe stâncile ce se îmbulzeau arătându-şi colţii periculoşi. Dar el cunoştea fiecare piatră, fiecare fir de iarbă, şi fiecare fir de praf ce se ridica de dimineaţă şi până târziu în noapte. Era plecat de mai bine de douăzeci de zile şi nimeni nu pornise încă în căutarea lui. Mama Sarah îl mustrase la început, atunci când dispărea mai mult de trei zile, apoi se obişnui şi nu mai spuse nimic. Dar toate astea îl făceau să se simtă singur. Cel puţin, odinioară, ştia că cineva se gândeşte la el. Acum nu mai avea decât corbii.

Mergea încet, fără tragere de inimă, cu corbii roind în jurul lui. Dădu uşor într-o piatră aruncând-o la o oarecare distanţă, apoi mormăi în barbă:

– Aş fi vrut să o pot găsi pe mama.

„Şi-a luat zborul”, îi spuseră corbii într-un glas.

– Mda, mormăi Jol.

Auzise povestea de zeci de ori, dar încă nu-i venea să creadă. Mama Sarah îi spusese că mama lui fusese singura femeie-corb din Oraş. Nu se mai născuse nimeni ca ea. Frumuseţea ei era neasemuită. Indiferent de ce rasă erau ceilalţi bărbaţi, roiau în jurul ei. Avea aripi mari, negre, ce străluceau în razele soarelui şi se argintau pe timp de iarnă. Semăna cu el la chip: brunetă, cu ochi negri şi pielea creolă. Era înaltă, aşa ca brazii, şi slabă ca o stinghie, dar aici nu o putea lua în serios pe Mama Sarah, ei şi un urs i se părea mult prea slab. La rândul lor, corbii, atunci când începuse să le audă glasul, îi spuseseră că mama lui a trecut peste piscurile albe de mult prea multe ori, iar Lumea Nouă a învins-o.

O întrebase pe Mama Sarah despre asta, dar bătrâna îi garantase că totul făcea parte din imaginaţia Orăşenilor. El nu îi spuse nimic despre corbi, aşa că încercase să o descoasă în continuare:

– Şi tatăl meu? o întrebă pe bătrână, în timp ce aceasta se chinuia cu o capră bălţată. El cum a fost?

Şi-o amintea şi acum ridicând privirea. Capra încercă să-i scape din mâini, iar ea îşi puse mâinile mari şi păroase în jurul coarnelor trăgând-o cu putere.

– Numai zeii ştiu cum arăta tatăl tău. Frumuseţea Cresei era atât de orbitoare, încât… Nu pot să-mi explic, chiar nu pot. Nu era o fată proastă. Dar într-o zi a venit acasă însărcinată. Bunicul tău a murit de inimă rea la câteva zile după auzirea veştii. Bine că bunica ta a trecut apele întunecate cu ceva vreme în urmă, altfel şi-ar fi ars sufletul pe barca lui Charon.

– Şi n-a spus niciodată nimic despre el? se mirase Jol.

– De când a rămas însărcinată şi până te-a adus pe lume, nu a mai vorbit cu nimeni. Nu îmi dau seama dacă era durerea de-a nu-l avea pe el lângă ea, sau încăpăţânarea ce o caracteriza. Apoi, la patru luni după ce ai venit pe lume, şi-a luat zborul şi nu s-a mai întors.

Jol nu se gândise atunci că ea, Cresa, nu l-a dorit, dar acum, în ultimul timp, în liniştea ce i-o ofereau munţii, ideea aceasta se încolţea tot mai mult în mintea sa.

Corbii porniră înainte spre casa construită din zeci de poliţe. Totul părea un mare joc al scândurilor. Orăşenii întoarseră capul curioşi, dar, văzându-l, îşi reluară treburile zilnice de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Corbii îşi făcură loc pe poliţele ce se ridicau puţin deasupra acoperişului, iar Jol intră pe uşa întredeschisă.

În casă era linişte şi răcoare. Feolii nu se treziseră încă, nu că s-ar fi aşteptat la asta. Se ştia că feolii sunt cei mai puturoşi din Oraş. Cele două pisici negre se întindeau agale pe poliţa mare din faţa sa. Întreaga casă era o arcuire de poliţe, dulăpioare şi lucruri asemănătoare. Doar bucătăria arăta într-un fel deosebit. Jol se duse încet spre bucătărie. Cotrobăi prin dulapuri şi apucă un colţ de pâine şi un pahar cu lapte. Amintirile îl copleşiră. Şi-o amintea pe Mama Sarah stând în mijlocul încăperii, pe poliţa cea mare ce îi era destinată, şi povestindu-le celor doi mici feoli şi lui, despre cavalerii dragonilor de demult.

– Mama Sarah, o întrebase Jol într-o zi, chiar au existat cavalerii dragonilor, că Neol nu îşi aminteşte să-l fi călărit cineva vreodată.

Mama Sarah îşi dusese degetele bontoace, cu unghii ascuţie, spre mustăţile lungi, pisiceşti şi râse:

– Neol s-a născut în Oraş. Dar, odinioară, oraşul nostru a făcut parte dintr-o lume mare. Existau multe alte oraşe învecinate nouă, şi fiecare avea propriul nume. Până şi Oraşul a avut un nume, dar el s-a pierdut odată cu moartea vrăjitoarelor şi naşterea vrăjitorilor. Toţi au spus atunci că bărbaţii cu robe au adus blestemul asupra noastră, unde mai pui că celelalte oraşe, lumea întreagă, au dispărut. Şi doar noi am mai rămas. Se spune că dincolo de munţi, de creste, s-a clădit Lumea Nouă, dar nu e încă pregătită să ne primească, aşa cum nici noi nu suntem pregătiţi s-o întâmpinăm. Atunci, pe vremea aceea, da, au existat cavalerii dragonilor. Şi or mai exista încă, dar dincolo de aceste stânci.

– Dar, Mama Sarah, dăduse el înainte, nimeni din Lumea Nouă nu a venit aici?

Ea zâmbise.

– Sigur că a venit. O femeie cu un prunc. Femeia a murit la scurt timp, dar pruncul a supravieţuit, iar oamenii sunt urmaşii lui.

Fusese mulţumit atunci de răspunsuri, dar pe măsură ce crescuse, toate astea nu-l mai mulţumeau. Se gândea adesea că şi el putea fi urmaşul unui om, pentru că nu avea aripi aşa cum avusese mama lui, iar tatăl, de ar fi fost om…

– Ai venit, se auzi strigătul strident al Fleei.

Mica feolă îi sări în braţe începând să toarcă drăgăstos. Fleea era scundă pentru o feolă. Avea doisprezece primăveri, iar Mama Sarah îşi făcea griji în privinţa ei. Mustăţile i se conturaseră abia pe chip, în schimb, mâinile mici şi subţiri îi erau acoperite de blană la baza palmei, aşa cum era şi normal. Chiar şi ghearele îi crescuseră, dar încă nu se înălţase şi nici nu avea un echilibru foarte bun, aşa cum au oamenii-pisici în mod normal.

– M-am întors, îi şopti Jol, lăsând-o uşor pe podea.

– Ai încercat să treci munţii?

Jol o privi năuc.

– De unde ţi-a venit ideea asta?

– Mama spune că o vei face până la urmă, spune că vede asta în ochii tăi.

– Mama Sarah se înşeală, o repezi Jol. Nici măcar nu mi-a trecut prin cap.

– Păcat, spuse micuţa dezamăgită. Dar dacă îţi vine vreodată o asemenea idee, ar fi mai bine să te consulţi cu mine. S-ar putea să te pot ajuta.

Jol o privi ca trăznit, apoi râse cu putere:

– Şi de unde deţii tu asemenea secrete?

– Din cărţi, spuse ea indiferentă.

Jol îi mâgâie părul argintiu.

– Cred că eşti primul feol pasionat de lectură.

Fetiţa râse zglobie, apoi îl trase pe Jol după ea în căldura dogoritoare a soarelui.

 

*

Corbii dormeau, iar soarele cald se revărsa pe penele lor negre, lăsând valuri, valuri, de sclipiri pe trupurile lor mici. Jol, de asemenea, dormea şi el, ghemuit între corbi pe acoperişul mare. De acolo putea să vadă întreg Oraşul. Casa feolilor era cea mai mare. Se zvonea că, pe vremuri, în Oraş, erau clădiri înalte, temple poleite în aur şi argint, dar şi pietre preţioase ce fuseseră aduse de mare. Doar că marea rămăsese dincolo de stânci atunci când lumea s-a despărţit, iar Oraşul mai avea parte doar de o oază de apă sărată, nici prea mare, nici prea mică, dar suficientă pentru cei ce iubeau scăldatul. Uneori marea Oraşului se învolbura, alteori părea că strigă dincolo de vânturi şi de stânci, de parcă îşi cheamă surată de departe.

Acum, tot ceea ce mai rămăsese din templele vechiului Oraş, era doar praf. Doar uneori locuitorii mai dădeau peste câte o piatră poleită în aur sau peste vreun giuvaier scump. Erau singurele semne ale unei civilizaţii de mult apuse. Şi mai erau şi cărţile. Sute de tomuri găsite cu mult timp în urmă. Prea mult timp. Tomuri păstrate cu sfinţenie de către înalţii preoţii ai nimănui. Se luptau să ţină vie o tradiţie pe care nu o cunoşteau, pe care nu o trăiseră niciodată, dar pe care cărţile o descriau în amănunt. Preoţii încercaseră de-a lungul timpului să reclădească templele şi să reînvie zeii, dar locuitorii nu se lăsaseră convinşi. Prea puţini se refugiau în credinţe deşarte, dar credinţele lor erau altele decât cele ale preoţilor. Aşa că, preoţimea nu făcea decât să păstrăzeze cărţile şi să-i îndemne pe ceilalţi să le citească.

Când se trezi, Jol privi spre clădirea ce se întindea de-a lungul oraşului. Lungă, fără turnuri sau alte pampoane, fără vreo strălucire aparte, dar suficient de mare pentru a adăposti sute şi sute de cărţi. Unii spuneau că sunt cărţi bine păstrate şi în tunelele subterane, doar că acolo nu ajunsese nimeni pentru a şti de este sau nu adevărat. Alţii bănuiau că acele pasaje subterane te pot duce în Lumea Nouă, dar Orăşenii nu credeau că lor li s-ar cuveni o asemenea cinste, poate doar preoţilor.

Era straniu, gândi Jol. Cu toate că Orăşenii nu credeau deloc în preoţime, totuşi le ofereau supremaţia.

Corbii se treziră şi ei, toţi deodată, lăsându-şi ochii negri, ca două bile, să sclipească straniu în soarele după-amiezii. Jol alunecă uşor pe poliţele casei ajungând cu picioarele pe pământ, iar ei îl urmară, aşa cum făceau de fiecare dată, încă de când se născuse.

– Ah, se auzi glasul Mamei Sarah, văd că ne onorozei cu prezenţa.

 Feola, înaltă şi voincă, îl strânse în braţele ei puternice şi păroase. Ghearele ascuţite îi ieşiră din buriciele degetelor, aşa cum se întâmpla ori de câte ori simţea o bucurie aparte. Mustăţile ce îi porneau de sub nări, se întăriră şi se zburliră. Jol ştia că urmează să-l mustre, după care avea să-l sărute şi să-i spună cât de important este el pentru feoli, şi, de ce nu, pentru întregul Oraş.

– Poate că într-o zi o să-ţi iei zborul, spuse feola, dându-i drumul din strângere. Şi cred că ăsta e destinul tău. Dar ştii că nu îmi place să dispari cu zilele prin munţi. Poţi da oricând peste vreun faun supărat sau, de ce nu, peste vreun animal necunoscut.

– Mama Sarah, ştii bine că nu mai e nici o cărare necunoscută pentru mine, iar faunii nu îşi fac apariţia în această perioadă din an.

– Da, da, aşa a spus şi Tata Brig, şi uite cum s-a dus şi nu s-a mai întors.

– Dar nici nu eşti sigură că a întâlnit vreun faun.

Mama Sarah dădu grav din cap şi porni spre ţarcul caprelor.

– Eşti încă un copil, Jol, chiar dacă trupul îţi e puternic şi mintea iute. Nu ştii să te lupţi cu un faun, aşa cum nu ştii mai nimic nici despre munţi.

Jol nu mai spuse nimic, ştia că Mama Sarah câştiga întotdeauna duelul verbal, aşa că nu avea rost să o contrazică. Sări gărduleţul ce împrejmuia caprele şi se avântă în mijlocul lor.

– Prinde-o pe cea bălaie, urlă Mama Sarah, iar Jol se grăbi să execute ordinul.

După ce capra fu prinsă şi legată de gard, Mama Sarah îşi luă scăunelul mic şi ulcica şi începu să mulgă.

– Aş vrea să îmi spui dacă ai iar de gând să pleci în munţi.

Jol privi spre clădirea ce adăpostea cărţile.

– Nu, mă voi duce să citesc ceva, poate aşa îmi voi lămuri unele lucruri.

 

*

Preotul Trec îl întâmpină cu un zâmbet lung afişat pe chip. Trec avea un chip normal sau, atât de normal pe cât putea avea un vulturan un chip. Nu făcea parte dintre acei vulturani cu ciocuri lungi şi groase, el avea chipul asemănător oamenilor, nici un cioc neincomodându-l la vorbă.

Avea aripi lungi şi puternice, de culoare maron închis. În noapte nici nu se vedeau, dacă stelele sau luna decideau să stea ascunse după păturile de nori. Însă Trec îşi ţinea aripile ascunse sub veşmântul lung şi alb, lăsându-şi doar mâinile negricioase la vedere. Gheare lungi şi groase, mult prea puternice, îi străpungeau buricele degetelor. Şi le mişca încet, cu grijă, ştiind cât rău poate face dacă le mişcă prea repede.

– Jol, băiat-corb, mă aşteptam să revii.

Jol îi zâmbi stingher. Mai fusese doar o dată în marea casă a cărţilor, şi atunci, ca şi acum, Trec îl întâmpinase şi îl ajutase să găsească una dintre cele mai vechi poveşti a lumii „Balada unui zeu nebun”. Acum, Jol nu era acolo pentru a citi, ci pentru a afla de la Trec ce fel de Oraş este cel în care trăiesc şi cum ar putea să-l părăsească pentru a explora Lumea Nouă.

– Prea Înalte Trec, se adresă stângaci Jol. Aţi putea să-mi povestiţi despre Oraş?

Chipul vulturanului, maroniu spre negru, se închise şi mai mult. În mâna dreaptă ţinea un toiag argintat, în capul căruia se afla un vultur pleşuv. Preotul înfipse toiagul în podeaua neagră.

– A trecut mult timp de când nu m-a mai întrebat nimeni despre Oraş.

Jol deveni curios.

– A mai întrebat cineva?

Trec îi făcu semn să-l urmeze, iar Jol nu şovăi nici o clipă.

„Aşteptaţi!”, le spuse el corbilor pe tăcute, iar aceştia se opriră pe uşa cea mare, încercând să nu scoată nici un sunet.

Trec îl conduse pe Jol pe holul întunecat, după care merse prin marea bibliotecă şi mai departe în grădina din spate, acolo unde vulturanii îşi ţineau întâlnirile. Grădina era verde. Iarba tunsă, abia de-şi arăta căpşorul, iar florile ce încercau să-şi facă loc, erau stârpite imediat. O bancă lungă, frumos lucrată din fier forjat, aştepta undeva lângă clădire. Trec îi făcu semn omului-corb să se aşeze, iar tânărul îl ascultă fără să şovăie.

– Într-o zi, acum vreo şaptesprezece sau optisprezece ani, o umbră, mai mult decât orice altceva, a bătut la uşa marii bilbioteci. Purta o haină lungă cu glugă ce îi acoperea chipul. Am reuşit să-mi dau seama că pe spatele lui se află o pereche de aripi, dar, sub nici o formă nu era un vulturan. Căci vulturanii nu îşi ascund chipul, sunt prea mândri pentru asta. A venit şi mi-a spus: „Spune-mi tot ce ştii despre Oraş”.

Trec se plimba prin grădină, părând că picioarele nu vor să-i stea locului.

– Nu am simţit teamă, dar creatura aceea impunea un anumit respect. Era de temut, dar, în acelaşi timp, nu era. Parcă m-a vrăjit, căci cuvintele mi-au ieşit pe gură de parcă le-aş fi citit dintr-o poveste.

Curiozitatea lui Jol deveni tot mai mare.

– Şi cine era?

Trec ridică din umeri.

– De atunci am citit totul despre Orăşeni, dar nimeni nu i se potrivea descrierii. Am presupus că a venit din Lumea Nouă, cu toate că nu părea a fi aşa. În Lumea Nouă sunt numai oameni, iar Oraşul, tocmai din acest motiv s-a adăpostit de acea lume, pentru că locuitorii lui erau vânaţi de cei ce nu puteau înţelege de ce nu suntem la fel.

Jol căzu o clipă pe gânduri.

– Atunci, lumea nu a dispărut, ci noi am făcut-o.

Trec se opri şi îi aruncă o privire blândă.

– Întocmai, zâmbi el.

– Dacă e aşa, continuă Jol cu raţionamentul, înseamnă că Lumea Nouă nu e deloc nouă.

Vulturanul râse zgomotos.

– Nu, nu e, dar nimeni nu vrea să creadă asta. Doar mama ta m-a crezut.

– Mama?

Trec îşi plecă uşor capul consimţind.

– Cresa spunea că trebuie să părăsească Oraşul. Era singurul om-corb, nici măcar nu există vreo denumire străveche pentru voi. Se simţea singură şi mult prea diferită, iar asta a făcut-o să se depărteze de Orăşeni. M-a întrebat dacă va muri, de va încerca să treacă munţii. Iar eu, în neghiobia mea, i-am garantat că Lumea Nouă nu e altceva decât o lume plină de oameni. Şi, dacă avea să treacă peste Ocean, atunci ar fi reuşit.

Jol privi spre cerul ce se înroşea, aruncând pete roşiatice pe pământ.

– Chiar credeţi, spuse el, încercând să-şi stăpânească emoţia, că nu murim dacă trecem dincolo?

Trec îi confirmă din priviri. Jol dădu să-l întrebe despre Cresa, dar chiar atunci, peste ei, dădu buzna un vulturan înalt, cu un cioc lung şi gros, şi aripile mari desfăcute larg, ceea ce însemna că abia aterizase.

– Trec, avem necazuri, tună glasul celuilalt.

Trec privi spre Jol, chipul i se înăspri, dar glasul încă îi era blând.

– Te aştept şi mâine, om-corb, acum mă cheamă datoria.

Jol privi speriat spre vulturanul cel mare cu cioc lung şi gros, apoi, se strecură pe lângă el şi o luă la fugă. Se temuse dintotdeauna de vulturani, căci ei conduceau Oraşul, iar uneori puteau fi nemiloşi. Când ajunse în stradă, o umbră lungă i se culcă la picioare. Jol privi umbra, apoi îşi ridică ochii, dar nu văzu nimic. Privi din nou pământul, dar umbra dispăruse.

„Umbra corbului”, spuseră corbii într-un glas.

 

 

Cartea de blog

Până mâine, când voi fi eu în stare să scriu despre o carte anume, o să vă povestesc despre „Cartea de blog”. Pentru că Cella o zîs să scriu o carte pe blog, că ea mă bate şi dacă nu mă bate ţipă etc, am decis ca în fiecare weekend să vă dau câte un capitol din „Cartea de blog”. Dar, evident, nu începem de azi. Nu de alta, dar mai e puţin şi se duce weekend-ul.

Aici vorbim de primul volum din „Cronicile Bibliotecarului – Talpa lui Org”. Şi asta a fost tot scurtă, îmi e prea lene să vă spun chestii lungi 😀