O istorisire

tarot2244942

Povestea pe care o să v-o destăinui e reală. Mi s-a întâmplat. Atunci, poate, pentru prima oară în viaţa mea, am crezut în forţa supranaturalului, cu toate că de atunci şi până acum mi-a trecut. Când Bebe mi-a dăruit cartea „Tarotul de Marsilia”, cu cărţile de tarot cu tot, imediat mi-a venit în minte povestea asta, doar că lui nu i-am mărturisit pe loc, pentru că, într-un fel, am simţit că trecutul meu se îmbină cu prezentul. Sau, de ce nu, cu viitorul. Cu toate că, mai mult decât a lectura şi a mă inspira, nu mă mai tentează. Dar, vă pot garanata, de fapt lui Bebe îi pot garanta, că de câte ori deschid cartea şi împrăştii cărţile de tarot mă izbeşte o inspiraţie benefică, aşa cum nu mi s-a mai întâmplat de ceva timp. Hehe, mult timp.

Povestea mea începe în copilărie. Eram trecută de doisprezece ani, când, prin nu ştiu exact ce procedeu, am prins dat în cărţi. Cărţi normale, nu de tarot. Dar le nimeream bine, căci mama avea o vecină care mă chema zilnic să-i dau în cărţi. Adică, na, ştiţi cum e, atâta timp cât le nimeream atât de bine, ei bine, aveam deja o reputaţie. Poate că a fost vremea de glorie a femeilor din familia mea. Bunica dădea în bobi, dar nu a ştiut niciodată să zică de dragoste, viaţă veşnică şi tinereţe fără bătrâneţe, dar ştia să-ţi spună dacă vine cineva şi când sau, normal, dacă nu vine. Mereu o puneam să dea în bobi să-mi spună dacă vine sau nu vine mama, nu că mi-aş fi dorit să vină pentru că nu mă lăsa la discotecă. În schimb, bunica mă lăsa oriunde. În acelaşi timp, mama, ca o adevărată femeie a familiei, ghicea în cafea. Ce mai, toate ghiceam pe unde puteam. Haios era că noi nu credeam în ce spuneam, dar ştiţi cum e, subconştientul omului face ca totul să devină real.

Şi uite aşa mi-am rupt eu mâna de vreo trei ori. Atunci, mama, grijulie, mi-a interzis să mai dau în cărţi, spunându-mi că-l mânui pe Dumnezeu. După ce mi-am rupt mâna dreaptă de trei ori, am început şi eu să cred că supăr pe cineva. Prea era de tot. Adică, ho! Aşa că m-am lăsat de datul în cărţi. Ultima oară am dat în cărţi înainte ca bunicul meu să moară, înainte cu o săptămână. Şi mi-a ieşit clar că moare. După ce s-a dus, m-am speriat cumplit, aşa că am renunţat cu totul la îndeletnicirea asta, aşa cum şi mama şi-a jurat că nu mai ghiceşte în cafea. Şi nu am mai făcut-o, nici eu, nici ea. Ei, bunica mai dă în bobi dacă vrem să aflăm dacă ne vizitează sau nu cineva, atâta doar că noi nu mai vrem. Treaba lor, cine vrea ne vizitează, cine nu, nu.

Aşadar, vă daţi seama că atunci când am văzut cartea zeci de amintiri mi s-au încropit în minte. Dar mai cu seamă moarte bunicului. Nu ştiu cât a fost real din ce mi-a ieşit în cărţi sau cât de convinsă am fost eu că nu o mai duce mult. Pentru că, aşa cum v-am spus, nu am crezut niciodată în puterea cărţilor, dar, cu siguranţă, psihicul uman poate influenţa anumiţi factori din jurul nostru. Oricum, experienţa asta s-a terminat urât pentru mine şi, pentru prima oară, mi-am dat seama că nu vreau să ştiu când se va duce sau nu un om. Cred că e cel mai oribil lucru după pământ.

Dar, una peste alta, „Tarotul de Marsilia” mă inspiră ceva de speriat. Mulţumesc, Bebe! Chiar aveam nevoie de un plus de inspiraţie, cred că ai găsit magia potrivită.