Tati Bond

Să faci rău e cel mai ușor lucru de pe pământ. să faci bine e destul de greu. Nu de alta, dar binele poate fi interpretat în fel și chip. Uite așa i-am cunoscut eu pe tăticii care se ocupă de o problemă foarte serioasă. V-aș ruga pe toți să promovați și să ajutați, e vorba de viitorul nostru al tuturor. Să vă spun despre ce e vorba.

Asociația Națională a Taților din România, pro bono, se ocupă de copilul dumneavoastră. Cum? Simplu. Dacă apelați la ei pentru că nu vă mai recunoașteți copilul ei vă vor ajuta. Avem problema drogurilor, drogurile duc la violență – și nu contează că aveți sau nu copii, dar ei, pentru un gram de substanță, mâine sau poimâine, ne pot da în cap. Asta este o problemă care ar merita pe deplin atenția autorităților. E vorba de viitorul acestei țări. Acești copii devin violenți, cu oamenii, cu animalele și cu alți copii. Dacă noi nu îi ajutăm să iasă din cercul în care sunt prinși nu o va face nimeni.  Dar pentru munca lor tații totuși au  nevoie de susținerea noastră a tuturor. Trebuie să realizați că acești oameni își folosesc mașinile proprii pentru a fi pe urmele copiilor. Acești tați scot bani din buzunarul lor pentru multe lucruri. Sunt convinsă că nu e un subiect demn de luat în seamă pentru oamenii prea preocupați să se joace de-a ecologiștii sau de-a ucide câinele.  Doar că nu realizați că e un subiect real. 

Această asociație are nevoie de donații pentru a putea supraviețui. Într-o zi s-ar putea să aveți nevoie de ajutorul lor sau, mai rău, s-ar putea ca unul dintre acei copii la care tații bond n-au ajuns să vă dea în cap. Problema este serioasă cu adevărat, indiferent că vă place sau nu, că vreți s-o ignorați sau nu. Pentru cei interesați vă rog să accesați siteul asociației. Nu este o glumă, este o problemă reală. Voi știți ce face copilul vostru?

Reclame

În curând…

…apar multe cărţi.

 

Încep în ordine: cei mici cu mine şi Ivona, clar că vă las cu pozele, dacă scriu mă doare şi mai tare capul… Bunny Detectiv şi Magie într-un pahar cu apă la Caii Verzi.

Şi tot Caii Verzi în colaborare cu Tritonic – se poate, vedeţi? – Claudiu Lucaci şi Programarea binelui. Şi-au dat concursul pentru această apariţie: În primul rând autorul, apoi: Mana Ciutacu, Preda Adrian, Bogdan Hrib şi Ştefan Georgescu. Eu doar am dat ordine 😀

Aşa că… eu zic că aveţi la ce vă gândi 😉

Povestiri cu ardeleni şi maramureşeni.

Eu ştiu că nu îi poţi spune maramureşanului ardelean, că îţi dă şi un dos de palmă de te întoarce pe partea cealaltă, ceea ce, în principiu e ok, te mai trezeşti din visare.

Ideea e că nu sunt foarte diferiţi. Şi unii, şi ceilalţi sunt calzi, primitori şi, în ciuda faptului că se spune că sunt lenţi, foarte iuţi. Doamne, oamenii ăştia îi întrec cu mult pe sudişti. Au un avânt de zile mari.

Nu îi mai mulţumesc Crinei pentru nimic, pentru că mă enervează. Face nişte chestii ce nu ar trebui să le facă nici măcar pentru mine. Ştie ea despre ce e vorba, aşa că nu vreau să mă enervez pe ea la ora asta. Lui Darius? Hmm, de ce să-i mulţumesc? Că a stat două zile după mine? Niet, el să-mi mulţumească pentru că a primit diplomă 😀 Oricum, atât Darius cât şi Crina sunt nişte nesuferiţi pe care îi ador cu toată fiinţa mea. Să nu vă mai văd 😆

Acum să trecem la nebunie. Aşa cum ştiţi, de la Piteşti am plecat cu avionul la Baia Mare unde m-au aşteptat Marian şi Crina, respectiv Darius, dar el la peco. Asta e o altă poveste pe care nu o detaliez pentru că ar trebui să faceţi burtă de râs şi nimeni nu vrea să vă baloneze.

Miercuri mi-am luat şoferul (Darius) şi soţul (Xreder) şi am pornit spre Baia Mare unde mă aştepta foarte agitată Corina. Corina Şandor este PR-ul bibliotecii. Ea a organizat totul şi a ieşit cu adevărat superb. Sunt încântată. Mai mult de atât, sunt absolut fascinată de ceea ce a reuşit să facă.

Mai întâi trebuie să vă spun că Darius şi criminalistul „Gigi” (sigur că-i ştiu numele real, dar nu vrea să se desconspire) au făcut parte din joc. Noi trei ne-am ascuns în biblioteca imensă (vorba vine, că nu ne-am ascuns, am fost la vedere) şi copiii au primit câte trei indicii despre fiecare. Aşa am fost descoperiţi. Foarte haios. Ţinând cont că n-am dormit decât trei ore, vreau să vă spun că tinerii aceia mi-au dat multă energie. Sunt fabuloşi.

După ce ne-au găsit, alte opt echipe din câte doi tineri au pornit pe alte piste pentru a descoperi un criminal în bibliotecă. Dar au dat şi un test din „Indicii Anatomice”. Aici aş vrea să o cert puţin pe Corina pentru că testul a fost destul de greu. Nici eu nu mai ţin minte toate detaliile, dar ei? Important este că ei au reuşit să descopere cine, ce şi cum. Toţi au fost la înălţime. În timpul ăsta o elevă ne-a prezentat istoria romanului poliţist.

Apoi eu şi „Gigi” am răspuns întrebărilor. Foarte mişto. E altceva când jocul e interactiv. Şi trebuie să recunosc că m-am ataşat de câţiva dintre ei chiar dacă nu am avut timp după aceea de comunicare. Şi cine a zis că liceenii nu citesc? A? Unii mi-au spus că lectura „Indiciilor” a fost interesantă şi antrenantă. Şi chiar dacă vreo două profesoare mi-au spus că limbajul e cam licenţios, copiii nu au fost de acord. Asta e deja prosteală. Parcă liceenii nu ştiu să înjure. Ete na. Cel puţin „Gigi” a fost de acord cu mine. Să nu uit, criminalistul a spus că am creat o crimă credibilă şi că aş fi bună în postul de detectiv. Ţin să-l contrazic. Nu am atâta răbdare. Aşa că nu… Dar le pot scrie. În schimb, o domnişoară, Dumnezeule, ne-a povestit despre unul dintre marii criminali. Şi eu sunt licenţioasă? 😆 – Asta era o glumă.

A doua zi, tot la Baia Mare a avut loc acea triplă lansare, ştiţi voi.

La Satu Mare s-au lansat Luis şi Bogdan cu „Papa trebuie să moară” şi „Somalia, mon amour”. Eu am încercat să stau pitită, dar oamenii ăia răi (Crina şi Bogdan) m-au desconspirat. Dar, în sfârşit, l-am cunoscut pe Adrian SM. Mi s-a părut un tip inteligent şi foarte plin de energie pozitivă, cred că mi-a dat şi mie. Pentru că după ce l-am cunoscut pe el am uitat cât sunt de obosită. A, da, şi am dat şi eu autografe în camera unde mâncau Elena şi Nicolae Ceauşescu, iar directorul mi-a arătat unde aveau microfoanele şi unde aveau butonul de alertă. Super tare! Să mergeţi la Adrian să vedeţi pozele. Am mai văzut doi bloggeri sătmăreni la Satu Mare, i-aş ruga pe ei sau pe Crina să-mi dea şi mie linkurile pentru a îi semnala cum se cuvine.

Ştiu, am scris mult iar voi nu veţi citi tot. Dar trebuie să vă mai spun ceva. Până acum am reuşit să iau legătura cu câţiva puşti din Baia Mare via mail/mess. Olimpia, puştoaica care m-a prezentat, a fost fantastică de-a dreptul. Îi mulţumesc mult. A făcut chiar şi muncă de detectiv, pentru că eu n-am avut timp să anunţ colaborarea cu Cenuşa de trandafir, ea a avut timp să se informeze. Chiar m-a uimit.

Şi, că tot suntem la „bălării” scrise de mine pe alte siteuri, azi am primit un feed-back foarte interesant de la domnul Gheorghe Giurgiu. Ţin să-i mulţumesc şi pe această cale şi să-i spun că sunt de acord întru totul. Feed-back-ul a venit de la articolul ăsta. Tocmai de aceea trebuie să-i mulţumesc încă o dată Loredanei. Dar nu prea mult că se învaţă 😀

La final trebuie să vă semnalez apariţia revistei „Flacăra”. Flacăra a ieşit cu Wallace şi „Justiţiarii 2”. Dar şi cu articole interesante despre mine, Bogdan Hrib, George Arion şi alţii pe care îi veţi descoperi voi. Tot din Flacăra am aflat că cele 1500 de exemplare din „Indicii anatomice” au fost epuizate şi indisponibile la comandă. Dar Bogdan a reuşit să mai scoată repede o sută pentru lansările despre care ştiţi deja. Ediţia a doua e în curs de apariţie. Iar „Parfumul văduvei negre” nu va ieşi la Gaudeamus, ci în decembrie. Vă anunţ eu din timp. Asta pentru că vrem să-i facem o lansare mai dilie. O să vă spun şi despre asta tot la timpul potrivit.

 

P.S: Mâine voi avea concurs cu trei Somalii cu autograf, alte două Somalii, tot cu autograf, vor fi luni la ora 16 la Alpha TV, emisiunea Denisei Popescu. Piteştenii care au ocazia să se uite la TV vor mai avea parte şi de alte surprize pregătite de Tritonic.

Ok, voi reveni cu detalii şi mâine. Adică o să vă mai povestesc despre Luis, şi despre ce fel de om este. Pentru cei interesaţi 😉

 

P.P.S: Mulţumirile mele speciale sunt adresate domnului Valer Marian, nu dezvolt! Cu părerea de rău că n-am reuşit să o văd pe Ingrid. Dar mai avem timp la dispoziţie.

P1040103

 

P1040107

 

Picture 127

 

Picture 154

Să sufere şi mă-sa

autumn-woods

Sibilla zice că asta sunt eu 😀

 

Azi mi s-a întâmplat să gândesc. Şi am gândit eu aşa: cum ajung oamenii, de la o relaţie normală de omenie la ură profundă.

Şi aici mă refer în special la cei care sunt nevoiţi să sufere fără a avea vreo vină. Să le spunem victime colaterale. Iar aceste victime, în general, sunt copiii unor părinţi cu apariţii publice sau cu un venit mai mare etc. Vă mai gândiţi şi voi la variante. Desigur, nu spun de copiii care îşi asumă (vezi Elena Băsescu), acolo e altă mâncare de peşte. Iar respectivul poate fi judecat după faptele proprii. Dar de ce să sufere un copil al cărui părinte este în centrul atenţiei? De ce să i se pună şi lui aceeaşi povară pe umeri ca celui ce i-a dat viaţă? Asta nu o s-o înţeleg niciodată. Vă rog să mă credeţi că sunt mulţi copii care trec prin iad doar pentru că unul dintre părinţi, sau ambii, are neruşinarea de-a se exprima public cu privire la o chestiune sau alta.

Aici mi-o amintesc pe Mana care îmi spunea după ce dl. Boc l-a făcut derbedeu pe soţul ei, cum trebuie să îi explice lui Vlad ce s-a întâmplat. Pentru a fi pregătit în cazul în care cineva va încerca să-l atace.

Dar să ne gândim, de asemenea, şi la copilul Sibillei, care e nevoit să suporte presiuni din pricina faptului că mama lui a avut curaj să denunţe un sistem. Iar copilul ăla suferă din multe puncte de vedere: marginalizat economic şi moral. Pentru că mama lui a spus adevărul. Şi să nu fi avut dreptate Adi Voicu când s-a referit la proverbul acela african: „ Omul sincer să-şi cumpere un cal bun ca să o rupă la fugă după ce a spus adevărul”

Exemple ar fi multe. Şi eu am trecut prin asta din pricina tatălui meu. Cea mai dureroasă experienţă a fost pe clasa a 11-a când profa de chimie ne-a chemat pe mine şi alte trei fete şi ne-a spus: tac-tu e director, mă-ta e patroană, etc, dacă vreţi să mai treceţi la chimie marcaţi banul. Printre ele a fost şi colega mea de bancă. Nu ştiu de unde se vehicula ideea că ea ar fi bogată. Avea doar nişte părinţi care încercau să-i ofere totul, iar ea era foarte cochetă. De aveai impresia că s-a trezit direct dintr-o revistă de modă.

M-am dus acasă, am pus mâna pe telefon şi i-am spus mamei ce s-a întâmplat. Mama s-a resemnat spunând că „asta este”. Eu am refuzat categoric să pic în jocul ăsta murdar. Cum s-a terminat totul? Una din colegele mele a spart un geam şi şi-a tăiat venele, pentru că da, mă-sa era patroană, dar ţinea şapte suflete din magazinul ăla. Şi nu avea bani peste bani. De atunci societatea a evoluat, adică e tot mai rău. De multe ori eu sunt nevoită să-mi reneg propriul părinte şi să spun că nici n-am auzit de el, pentru că altfel aş putea păţi ca la testul psihologic, când nenea ăla a venit la mine şi a urlat pur şi simplu: „Ştii că tac-tu m-a dat afară?”. Noroc că soţia lui l-a îndepărat cu un: „Şi ce vină are ea?”. Mi s-a întâmplat şi la doctor în Piteşti. Pur şi simplu mi-a închis uşa în nas spunându-mi că pot muri, el nu o tratează pe fiica lui X. Bine, frate! Eu mă conformez. Sunt obişnuită. Sigur, mai sunt şi lucruri simpatice dar total imorale care se învârt în jurul fenomenului. Cum ar fi proful de chimie de la facultate care mi-a spus că lucrarea mea e de 9. Am zis că da, aşa e. Şi apoi m-a întrebat eşti fata lu? Iar eu am oscilat între a spune da ori ba. Iar el a zis că dacă sunt îmi dă zece. Şi m-a pufnit râsul pentru că mi s-a părut de-a dreptul halucinant. Nu, staţi calmi, am rămas cu 9. Dacă îmi dădea zece pentru orice altceva, la fel de imoral, nu cred că m-ar fi deranjat. Ohooo, şi prin câte şi mai câte n-am trecut. Şi le-am înmagazinat pe toate. Le-am pus acolo pe stoc, la păstrare. Nu, nu le vând, sunt ale mele.

Dar azi mi s-a întâmplat o chestie de mi-a picat faţa, că de aia am şi început să mă gândesc la copiii altor oameni şi la câte or avea ei de pătimit. Cum spuneam, m-am dus la spălătorie, că maşina mea arata ca după un război. Mereu la aceeaşi, pe aceeaşi tură, pentru că am acolo un băiat care nu îmi pune întrebări. Ştie ce să facă fără să mă explic de fiecare dată de ce vreau aia sau ailaltă. Şi se mişcă şi repede. Uneori stau de vorbă cu el. Sigur, e unul dintre acei oameni care se inspiră din Guţă, dar nu mă deranjează. Nu le poţi cere tuturor să facă ceea ce nu pot. Şi azi am zis că nu e cazul de interior aşa că am stat cu el de vorbă. Şi vine unul dintre şoferii instituţiei lu’ domnu’ tata. Şi îl ia pe ăla la trap: „bă, tu ştii cu cine stai de vorbă?”. Bine, omul destul de slab la minte, dar nu suficient de prost încât să-i pese. Iar ăsta e un caz fericit.

Dar copiii oamenilor ălora, mulţi, prin câte trebuie să treacă ei din pricina deciziilor părinţilor? A? Şi de ce judecăm tot neamul după un singur om? Sunt sigură că sunt şi printre voi din aceştia. Poate copii, poate părinţi. Unde dracu’ ajunge societatea asta? Şi dacă te naşti în familia greşită – desigur, din punctul de vedere al societăţii – nu mai poţi scoate capul pe fereastră? Dumnezeule mare, îmi e silă!

Când s-o mai face bine ţara asta?

Că sunt blondă, recunosc. Am citit azi o poveste minunată la Gabi. Nu, nu m-am prins că e reală până nu am fost trasă de urechi.
Povestea e amplă. Sunt multe fire de cusut şi descusut. Mulţi copii pe care nu-i ajută nimeni. Uneori mai citesc la Isabelle şi mă îngrozesc. Dar, de cele mai multe ori, cazurile prezentate se termină cu bine. Acum, cazul prezentat de Gabriela, se va termina cu bine?
Ştiu că sunt oameni care se ocupă cu aşa ceva. Îi ajută pe copii să iasă la liman. Aşa că, citind la Gabriela şi mai apoi la Ana, poate reuşiţi să înţelegeţi unde-i buba. De parcă nu am şti. Funcţionari corupţi pe care-i doare în dos de copii ţării ăsteia.
Aş prefera să vă implicaţi puţin în povestea asta. Cine ştie? Poate împreună reuşim să scoatem un copil din mocirlă.
Răţuşca cea Urâtă – Gabriela Savitski

Vietăţile din Pădurea Verde îşi duc viaţa lor de poveste, la fel ca acum o mie de ani. Nimic nu se pierde, totul se transformă. Vietăţile ticăloase devin şi mai ticăloase iar cele nobile devin înţelepte şi se duc să cultive legume undeva, în desişul Pădurii Verzi.

O tulburare trecătoare – aducătoare de speranţe “de şarpe” pentru lighioanele mici, care toate vor sânge, răzbunare, ochi scoşi şi ţeste zdrobite (şi evident, posturi de şefi) şi de spaime viscerale pentru lighioanele mari, mai bine adaptate la viaţa de întuneric, putoare şi glod, care se tem că le va fi asanată mlaştina şi nu vor mai avea unde să se-ascundă să vâneze animăluţe prostănace – a provocat-o întoarcerea cu alai, surle şi trâmbiţe a Regelui Frunză din Împărăţia Verzei Creţe. Vestea întoarcerii Regelui a fost primită felurit. Lupul Imre a ţistuit printre dinţi: “Nu mai crapă dreacu’ odată jivina asta incomprehensibilă! Băga-mi-aş laba-n ea de justiţie divină!”, vorbe preluate şi de jderul Şteruţ care, evident, mai needucat şi mai mitocan, s-a adresat supuşilor, în felul lui:”Be-ei, s-a terminat, be-eei, cu bulangereala! Mă pune director, bee-ei, acu să vedeţi voi futai! Am crezut că-l ia dracu pe rege, bee-eei, da’ ăsta are 9 vieţi, ca pisica, futu-l în gură!” şi făcu, culinsându-şi mijlocul înainte şi înapoi, o mişcare mai mult decât sugestivă, care exprima ce i-ar face el regelui dacă l-ar prinde. Supuşii, care veveriţe prin copaci, care jderi cu ochii ca boabele de piper, care broscuţe gălăgioase, care căprioare sfioase, care maimuţe şmechere, au tăcut şi au băgat la procesat informaţiile emise de jderul idiot şi pe cele venite “pe surse”. Pentru ele, viaţa era aceiaşi, indiferent cine era jupân. În plus, învăţaseră pe blăniţele lor hărtănite că “schimbarea domnilor e bucuria nebunilor”, aşa că-şi văzură, în continuare, de îndeletnicirile lor pădureneşti.

În timpul dilatat al basmului în care ne aflăm, pe malul unei băltoace, o raţă îşi clocea ouăle. Răţoiul era plecat să prospecteze Piaţa Centrală din Madrid, aşa încât toate grijile cuibului rămăseseră pe biaţa raţă. Tot ea trebuia să alerge să taie lemne, să le care din hăţiş, să facă de mâncare, să spele, să calce şi să sape în grădinuţa de zarzavat singură – singurică, în timpul foarte scurt în care lăsa ouăle să se răcorească. La spartul lor, când le-a venit sorocul, au ieşit patru răţuşte drăgălaşe, învelite în puf auriu ca-ntr-o mantie de raze. În jurul ochişorilor aveau câte o încondeiere neagră de parcă ar fi fost rimelate. Cele patru răţuşte s-au repezit în baltă, să găsească fericirea pe care o trăiseră în apa din ou. În cuibul golaş, cu paiele împletite-n dantelă, printre ghioacele zdrenţuite, părea să mai fie încă unul întreg. Părea ceva mai mare, dar raţa -mamă îşi zise în sinea ei că a început să aibă halucinaţii de la atâta clocit cu raţie de mâncare substanţial redusă, ori de la caniculă: “M-am zăluzât naibiului, de foame şi de grijă. Hai să-l clocesc şi pe ăsta să văd ce dracu’ iese din el”.

Cum ni se întâmplă şi nouă, oamenilor, să vorbim într-un ceas rău şi să se şi întâmple, aşa păţi şi raţa noastră.

A doua zi, pe la amiază, coaja oului începu să vibreze, să sfărâmă şi, din el, ieşi o creatură neagră – tuci, cu un cioc lătăreţ şi cu ochii mari, alungiţi înspre căpăcelele de la urechi. Raţa îşi înălţă guşa şi îndoi gâtul răsucind capul într-o parte şi îl apropie de pântecul înfierbântat să vadă ce fel de copil are. La vederea unei aşa arătări de groază, minţile ei i se zdrobiră de imaginea dracului invocat cu o zi în urmă, îşi ridică penele, sări din cuib şi o luă la goană blestemând şi stuchind în stânga şi dreapta, făcându-şi cruce cu ciocul, căzând peste cioatele răsturnate, prăbuşindu-se printre crengi, cu ochii lăcrimând şi înroşiţi de la iarba ce-i şfichiuia membrana protectoare.

– Bată-mă Dumnezău să mă bată cu ouăle mele şi usca-i-ar sămânţa lu’ Şofran (Şofran era răţoiul)! Doamne apără şi păzeşte sufletele noastre! Am clocit pe Ucigă-l Toaca, păcatele mele! Doamne, da’ cu ce ţi-am greşit eu ţie să-mi dai tu mie aşa pedeapsă?! Luate-ar dracu’, drace, şi duce-te-ai pe pustii şi pe apele seci! Măiculiţă mea care m-ai făcut, da’ ce-ai blagoslovit oul din care-am ieşit! Lumeee!!!! Vietăţi ale păduriiii!!! L-am scos pe Dracu’ din ou, lumeooo!!!

Raţa Zorica ajunse pe o coastă de deal, deasupra unei bocşe (unde făceau mangal, în cuptoare, un puhoi de sticleţi) făcu o sforţare şi-şi luă zborul pierzându-se-n înaltul cerului şi, până astăzi, n-a mai auzit nimeni nici de numele ei.

Ce se întâmplă cu nişte raţuşte orfane într-o pădure bine organizată, cu instituţii funcţionale unde diverse animăluţe plimbă hârtii, ştiţi, desigur. Au ajuns într-un orfelinat. Cu răţuştele – răţuşte, a fost mai simplu; printrea atâtea orătănii fără părinţi, au crescut şi ele. Dar răţuşca noastră cea urâtă – care nicidecum nu era Ucigă-l Toaca ci o biată făptură cu puful negricios – era un răţoi cu personalitate, revoltat, animat de spiritul dreptăţii absolute, în adâncul sufletului lui sensibil şi nefericit că nu e şi el o raţă ca toate raţele. În plus, toată adunătura de jderi şi marmote care-l supravegheau, hrăneau, spălau, îmbrăcau, băteau, surghiuneau, pedepseau, chinuiau, umileau, avea grijă să-i amintească, periodic, că mama lui de-aia fugise-n lume şi se omorâse probabil, pentru că adusese pe lume o creatură oribilă şi diformă ca el.

Sentimentul vinovăţiei este cel mai cumplit ucigaş nevăzut al sufletului – şi este ştiut că acela care nu reuşeşte că se ierte pe sine, în veci nu va putea să ierte pe alţii.

Răţuşca noastră cea urâtă, care era un răţoi, a primit, la botez, numele de Sultanul Vieţii, adică Zoltan. Creştea şi aduna în el ură şi revoltă cât să-i ajungă să răstoarne cu rădăcinile-n sus regatul Pădurii Verzi. Nu pentru că ar fi venit dintr-o familie de raţe nobile ci pentru că era cel mai mare din cuib şi era considerat un sultan şi pentru că în pofida a orice, deşi toată lumea îl dispreţuia şi detesta, el se încăpăţâna şi să trăiască şi să-şi apere punctul lui de vedere.

Printre lacrimi şi bucurii, zburătăcind cu celelalte orătănii prin hăţişurile din pădure, Răţoiul Zoltan a crescut mare, a făcut şcoală că era foc de deştept – şi ca orice deştept, era cam superficial – şi a ajuns student. Surioarele lui erau prin alte zone ale Pădurii Verzi şi cum sunt raţele sunt nestatornice, una dintre ele şi-a luat zborul în Ţările Calde. Zoltan, ca un sultan ce era, se simţea responsabil şi pentru surioarele lui, a tot căutat-o, a tot întrebat şi până la urmă a aflat un indiciu de la o coţofană zgubilitică şi cam surdă de bătrâneţe. Astfel, într-o zi, şi-a luat zborul înspre Pădurea Macaroanei, unde auzise că este sora lui.

La cuibul instituţionalizat Nicio Speranţă s-a făcut vâlvă mare. Unde-i răţoiul? Unde-i răţoiul Zoltan? Dacă s-a dus la şterpelit, în altă poveste, în Peştera lui Ali Baba?

Ca să fie ei acoperiţi, au întocmit repede jalbe şi întâmpinări să-şi apere spinările împăroşate de vreo ipotetică gheară. Jalbele şi hârţoagele s-au adunat din diverse zone, alcătuind un vraf din care Zoltan era încondeiat ca un adevărat Monstru din Locness, un terorist al tuturor zărilor, nu o biată raţă nevinovată.

După ce şi-a văzut sora, au înnotat în lacurile din Pădurea Macaroanei, au prins broaşte şi au povestit câte au păţit în volierele în care crescuseră, s-au îmbraţişat şi şi-au urat noroc.

Răţoiul nostru s-a întors la cuibul instituţionalizat zburând în picaj, cu penele înfoiate, fericit că avea şi el o părere de familie. Şi-a dat examenele, a mâncat popcorn, a băut Coca Cola, s-a dus la ştrand, a trăit şi el cum trăiesc toţi răţoii tineri din pădurile lumii.

În acest timp, hârtiile şi-au urmat mersul lor de melc bălos prin birourile marmotelor şi jderilor. Toată lumea care trebuia să semneze a semnat cu privirea la bilele de la Luxor (nu cel din Valea Regilor, ci jocul) sau la Aşii de la Solitaire. “Se aprobă Cf. Legii”, aşa scria fiecare marmotă – şef.

Astfel, dosăroiul bietului răţoi Zoltan ajunse pe masa Castorului – jude care a citit că răţoiul e plecat în ţările calde şi nu se mai întoarce, a semnat, a parafat şi a trimis ţidula la Cuibul “Fără Speranţă”. Deci: “În râpă cu Răţoiul Vagabond!”

Cum situaţiile – limită aduc din străfundurile fiinţei energii nebănuite, tot fiinţă fiind şi Răţoiul Zoltan, odată începu să i se lungească gâtul, să i se albească penajul, să se mărească şi să devină altceva. S-a strârnit furtună în Pădurea Verde. Dregătoriile au închis Solitaire -ul, Luxorul şi toate căsuţele de messenger, coborând din mirobolanta lume virtuală în lumea reală. Castorii voiau să ia gâtul marmotelor. Marmotele voiau să ia gâtul jderilor.

În această vreme, Răţuştei celei Urâte, îi creşteau aripile.

A risipit prin Pădurea Verde foi de platan pe care-şi scrisese povestea. Dormea într-o scorbură, mânca ce boabe lăsa Dumnezeu pe poteci. Era plin de revoltă şi de obidă. S-a înscris în audienţă la Leul Frunză. Când au văzut acestea, dregătorii împărăţiei, de frica mâniei Regelui, au căutat să ascundă dosarele şi să-i găsească un cuib răţoiului Zoltan care se transformase deja într-o superbă lebădă.