Arhive pe etichete: Coraline
Înainte de-a pleca…
Trebuie să vă vorbesc despre Coraline, filmul, nu cartea. Adică de data asta filmul. Doar v-am spus că merg la film. Coraline 3D. Mi-a plăcut enorm. Acum nu ştiu dacă mi-a plăcut pentru că a fost prima oară când am văzut un 3D sau datorită regiei excepţionale.
Trebuie să recunosc că pe alocuri mi s-a părut mai bun filmul decât cartea şi e prima oară când mi s-a întâmplat asta. Şi efectele speciale chiar nu au avut nimic de-aface. Regizorul foarte bun, efectele geniale, 3D-ul fenomenal. Acum nu ştiu dacă prefer mai mult filmul sau mai mult cartea. Ambele poate. Fiecare are ceva special. Până la urmă vorbim despre aceeaşi poveste, dar între citit şi vizionat e o diferenţă.
Sfatul meu e să vedeţi şi filmul, s-ar putea să rămâneţi surprinşi la modul plăcut. Filmul se poate viziona la Plaza. Ştiţi unde e, nu?
Bun, acum mă duc la bagaje. Byeee, o să am telefon, dar nu şi net 😀
Un debut palpitant
Nu ştiu dacă aţi auzit de Emil Simionescu. Eu ştiu doar că e coleg cu Simona Ionescu şi, mai nou, coleg de editură cu mine. Emil a debutat la Tritonic în colecţia Crime Scene. Am fost prima care a pus mâna pe carte. Vă amintiţi doar că am fost să văd într-un fel de avanpremieră filmul 3D Coraline. Ei bine, acolo, normal, m-am întâlnit cu toţi Tritonicii, printre care şi Bogdan. Ce credeţi că ţinea Bogdan în mână? Desigur, o carte frumoasă: „3 cu ghinion”. Mi-a spus că atunci a ieşit, nici nu apucase să o vadă bine. Normal, i-am şutit-o fără prea multe vorbe. Cred că am întins mâna şi am spus: „Asta e a mea, să am ce citi mâine în avion”. Dar în avion am dormit bubă, aşa că am citit-o aseară în pat.
Da, e un debut interesant, mai ales că nu e genul de poliţistă pe care v-aţi aştepta să-l aveţi în faţa ochilor. Atrage tocmai prin evenimentele debusolante de la început, adică primele cincizeci de pagini. Pentru că ajungi să dai pagina şi să te tot întrebi care-i faza. Cine moare, cine nu moare, moare cineva până la urmă? Moare. Cum cine? Motanu’. Ideea e interesantă, pentru că oricât ai vrea să te prinzi, nu ţi se întâmplă, iar când începi în sfârşit să-ţi dai seama, chiar că nu mai vrei să o laşi din mână.
Acum, eu, la drept vorbind, am o mică problemă cu limbajul. O, nu, nu e porcos, poate mai slobod, dar nu asta m-a frapat. Doar că nu sunt ferm convinsă că aşa se vorbeşte în Ferentari. Dar, pe de altă parte, nici de contrariul nu sunt sigură, că n-am fost eu în cartierul respectiv ca să mă conving şi nici nu mă voi duce vreodată.
Povestea poliţistă se împleteşte, pe nesimţite, cu o poveste de dragoste. Cu toate că amorul dintre cei doi e destul de tragic, nu e genul siropos, e exact cum trebuie să fie.
Sunt foarte încântată de noul meu coleg de editură. Frumos debut. Aproape că mă oftic, eu n-am debutat aşa frumos. Aş fi curioasă să ştiu cât timp i-a luat să scrie cartea şi cum i-a venit ideea. Sunt curioasă să ştiu dacă locuieşte sau a locuit în Ferentari sau e vorba doar de talent jurnalistic.
Şi da, într-adevăr, aşa cum spune şi Christian Sabbagh, acţiunea e un puzzle, trebuie să fii atent pentru a-l pune cap la cap, dar şi când l-ai terminat, nu are cum să nu ţi se citească fericirea în priviri.
Din punctul meu de vedere, e cel mai bun debut al unui autor român în ultimii doi ani. Şi aici mă refer strict la scriitură, nimic altceva. Şi nici nu mă puteţi bănui de cine ştie ce, ţinând cont că nu îl cunosc pe Emil nici măcar din vastitatea internautică, dar în real…
Aşa că, dacă vreţi o carte poliţistă cu totul şi cu totul deosebită, daţi un click pe poză şi aflaţi cum să o comandaţi. Hei, e la super ofertă 😉
Teribil…
Nu voi avea net sau telefon. Nici bunăvoinţa de-a face rost 😛 Iar în momentul ăsta Chinezu se chinuie să-mi trimită nişte poze. Cred că voi mai sta vreo cinci ore în faţa pc-ului încercând să-mi recuperez fotografiile 😀
A, de fapt voiam să vă spun că plec şi că las blogul în grija Crinei şi a lui Shauki, cred că se prind ei şi singuri când e cineva de şters şi de spămuit. Evident că n-am vorbit nici cu unul nici cu celălalt pentru această misiune, dar or să vadă până la urmă că au treabă 😀
Diseară, adică foarte seară, după 22, 23, voi posta pentru Cella, restul puteţi la fel de bine să-mi şi ocoliţi blogul, nu mă deranjează. Ştiu că Cella vrea, aşa că fericirea ei e importantă. Mai ales că trebuie să participe la îmbunătăţirea „indiciilor” aşa că trebuie să-i oferim un cadru oarecare 😀
No, în curând o să plec la Coraline, abia aştept. Între timp fac bagaje, mâncare şi citesc Rabelais „Gargantua şi Pantraguel” şi vă jur că râd ca prostul numai dacă îmi amintesc vreun pasaj, ce să mai vorbim de citit. E absolut bestială. Nu cred că am menţionat cumva că sunt îndrăgostită de editura Art, nu, nu cred, dar sunt 😛
Ei bine, am treabă, aşa că le voi face pe ale mele, că ce altceva să fac? Şi vorbim când m-oi întoarce, că la mine nu mai funcţionează telepatia. Bye!
Nimic nou
Click pe imagine
Azi n-am văzut netul. Ce mişto. Cred că o iau pe urma roşcatei şi mă las de bloggerit 😛 Chiar a fost interesant. În condiţiile în care aş fi putut să stau pe net toată ziua, eu am ales să nici nu-mi vizitez laptopul 😀
Cu cititul… hmmm… între trei cărţi, e greu. Până acum n-am vrut să las „Hanul zburător” din mână, dar mă văd nevoită să o fac, pentru că „Lună plină” mă prinde tot mai mult şi când citesc „Hanul…” mă gândesc tot la Lună. Cartea din geantă nu se mai pune. Aia e oricum de citit în resturante, baruri, etc. Oh… azi am trecut, din nou, pe la Diverta. Fraţii mei gri, eu nu ştiu ce naiba se întâmplă acolo, dar nu a mai apărut nici o noutate, în condiţiile în care piaţa cărţii nu a stat pe loc. În fine, treaba lor, doar că mie îmi e cumplit de greu să mă duc în centru la librărie, chiar dacă sunt de cinci ori mai multe cărţi şi cam de două ori mai ieftine. Greu ori ba, mă văd nevoită să iau cu asalt librăriile din centru. Cumplit, cumplit. E cumplit pentru că ăştia au pus taxatoare din alea de parcare şi trebuie să te înarmezi cu sute de monezi de cinci mii. Dumnezeule, urăsc treaba asta. Trebuie să aflu cum îmi fac un card de parcare. Cred că nu e chiar dificil. Zic şi eu. Oricum, pentru cărţi merită 😛
Cred că am început să vorbesc în dodii, dar deh, nu pot fi tot timpul coerentă. Acum parcă aş fi, doar că n-am chef de vorbă. Probabil că de mâine îmi revin cu totul. Oraşul s-a reaglomerat azi, nu la capacitatea maximă, dar, oricum, este un semn că începem să ne târâm.
Oh, cred că am uitat să vă spun că marţea viitoare „Coraline” va fi pe marele ecran. Ei, o să vă povestesc cum a fost 3D-ul. Abia aştept să-l văd. Cine ştie, poate ne întâlnim, pentru că după film nu ne vom mai întâlni o perioadă, dar despre asta vorbim mai încolo.
Povestea altor părinţi
Oana Stoica Mujea 