Cartea de blog XII – Lumea pierdută

80680551

Pentru că sunt restanţă faţă de Cella, şi azi şi sâmbătă veţi avea parte de povestea asta.

 

Restul le găsiţi aici, jos de tot, în ordine 😛

 

 

Oana Stoica-Mujea

 

LUMEA PIERDUTĂ

 

PARTEA A DOUA

 

BIBLIOTECARUL

 

 

APE ALBASTRE

 

Briş scuipă violent apa ce o reţinuse în plămâni. Jol încă stătea la distanţă de el, dar asta numai pentru că bătrânul ţinea o mână întinsă în faţă, în acel gen ameninţător ce spunea „ nu îndrăzni”. Fiare încă mai tremura violent, iar răceala din grotă nu o ajuta prea mult.

După ce păru că Birş şi-a scuipat şi plămânii, se lăsă pe pământ. Îl simţi rece şi mâlos. Se strâmbă. Apoi întinse mâna după ceva anume, dar nu reuşea să găsească.

– Cauţi ceva? se interesă Jol.

– Am lăsat două torţe aici…

Briş tăcu, studie întunericul, tuşi încă o dată, iar pe faţa lui se instală uimirea.

– Cum ţi-ai dat seama?

Jol ridică din umeri, de parcă bătrânul l-ar fi putut zări.

– Văd pe întuneric, spuse el.

Briş vru să insiste, dar zgomotul venit din apă îl făcu să scoată un „şttt” ameninţător.

Până şi Fiare îşi ţinu dinţii din clănţănit. Briş şopti:

– Vezi torţele pe undeva?

– Da, spuse Jol hotărât.

– Trebuie să ne grăbim, ne urmăresc.

Fiare îşi legă pătura în jurul gâtului, iar Jol aprinse cele două torţe cu ajutorul chibritelor lăsate special lângă ele. Birş se ridică greoi şi puse mâna pe desagii cu mâncare. Îi aruncă Fiarei armele şi lui Jol desaga cu pături şi apă.

– Să mergem, îi îndemnă Briş. Jol, eu voi deschide drumul, ştiu fiecare centimetru pătrat al acestui loc.

Se lăsă din nou linişte când strigătul unui bărbat acoperi grota:

– S-a înecat, ajutaţi-mă!

– Bine, mormăi Briş în timp ce o luă la fugă printr-un tunel strâmt şi jos.

Fiare era după Briş, iar Jol încheia rândul cu corbii agăţaţi de umeri. Mergeau repede, iar flăcările, din când în când, se cutremurau sub impulsul curentului ce le atingea. Fiare încă dârdâia, dar teama de-a fi prinsă şi dusă înapoi era cu mult mai mare. Înţelesese încă din pruncie că lumea ce o găzduise nu o mai dorea. Începuse prin a se naşte ca o proscrisă, iar mai apoi devenise un obiect de sacrifiu. Ştiuse că va veni ziua în care va muri sau se va răzvrăti şi, odată răzvrătită, nu avea de gând să se lase prinsă şi batjocorită. Îşi ura neamul mai mult decât îi ura pe vulturii blănoşi. Era unica în zece mii de ani care se născuse… Un val de lacrimi îi invadă chipul. Înghiţi în sec pentru a nu da drumul suspinelor. Nu voia ca ceilalţi să îi vadă şi să-i analizeze slăbiciunile. Când curentul trecu vijelios peste torţe, îşi dădu seama că sunt aproape de ieşire. Briş le făcu semn să încetinească. Ascultă o clipă, apoi o luă din loc.

Jol ştia că din când în când Briş asculta paşii trădătorilor. Dar, chiar dacă ei ar fi reuşit să ajungă sus, paşii li se pierduseră prin celelalte tunele. Briş îi explicase că erau destul de multe şi foarte înşelătoare. Cel mai bine era să mergi cu cineva care ştie să te scoată la liman. Dar, pe de altă parte, vulturii blănoşi cunoşteau toate tunelele şi în momentul în care apa avea să scadă, cu siguranţă că ei vor porni la vânătoare.

O pală de lumină se strecură prin pereţii de piatră îmbâcsiţi cu mucegai umed. Corbii îşi retraseră simţurile din ale lui Jol, iar acum, băiatul se văzu nevoit să se ghideze doar după lumina focului. Încet, încet, lumina pătrunse cu şi mai multă putere. Nu era chiar o rază de soare, ci mai degrabă o lumină argintată, gri, oarecum pătată. Jol o urmă aproape euforic. Nu îi plăceau grotele. Întunericul nu îi mai părea chiar atât de rău de când reuşise să vadă prin ochii corbilor, dar frigul combinat cu umezeală nu îl încânta deloc. Când zăriră gaura din stâncă şi soarele fierbinte ce se revărsa prin ea, tustrei răsuflară uşuraţi. Briş le făcu semn să nu se oprească încă nu erau în siguranţă.

Ajunseră pe buza râpei, acolo unde soarele le ardea pielea cu putere, iar marea se arăta în splendoarea-i albastră.

Fiare fluieră impresionată.

– Asta zic şi eu privelişte.

– Daaa, se minună şi Jol.

Briş îi smuci puternic.

– Hai, nu avem timp să admirăm priveliştea, trebuie să sărim.

Fiare şi Jol priviră în jos. Erau la o înălţime considerabilă, şi bucăţi de stânci ieşeau din peisaj parcă aşteptându-şi victimile.

– Altă idee mai bună nu ai avut? se încruntă Fiare. Chiar dacă aş supravieţui până jos, nu ştiu să înot.

– Nici eu nu mă descurc prea bine, recunoscu Jol.

– Atunci îi puteţi aştepta aici pe vulturii blănoşi, eu mă duc.

– Stai! ţipă Fiare. Hai să sărim împreună.

Briş îl privi pe Jol întrebător. Băiatul-corb dădu uşor din cap în semn de aprobare. Fără să o pregătească deloc, bătrânul o luă de mână şi o trase după el. Ambii se prăbuşiră după buza stâncii. Jol privi spre ei şi simţi că leşină. Nu putea să facă asta. Se retrase, apoi privi iarăşi. Văzu cele două corpuri atingând apa apoi dispărând în braţele ei. Aşteptă o clipă cu sufletul la gură. Când cele două capete ieşiră din apă, aproape că răsuflă uşurat. Văzu mâna mare şi îmbătrânită a lui Briş făcându-i semn să îi urmeze, dar inima lui bătea prea tare. Nu putea s-o facă. Picioarele nici măcar nu-şi doreau să se mişte. Frica intrase în el. Panica îi făcea trupul rigid. Încerca să se liniştească, să îşi spună că nu va păţi nimic, dar nu credea asta cu adevărat. Tot ceea ce vedea în faţa ochilor era un roşu închis. Culoare sângelui ce o purta în vene. Îşi mişcă uşor piciorul drept, cât mai aproape de buza stâncii. Frica era prea mare, pentru o clipă îi păru că ameţeşte, dar îşi reveni repede.

„Ai încredere”, urlară corbii într-un glas, aşa cum făceau de obicei.

Jol se cutremură. Nu îi putea asculta. Privi în faţă. Munţii din faţa lui erau mult mai mari decât cei pe care-i cutreierase el. Se vedeau câteva zone verzi şi, undeva în vârf, îi păru că vede un dragon cu piele albastră. Dar vedenia dispăru. Făcu, inconştient, încă un pas în faţă, mai mult pentru a se holba mai bine pe partea cealaltă, şi atunci două lucruri se întâmplară deodată. Auzi glasuri omeneşti şi căzu.

Avea ochii deschişi. Golul ce se căsca în faţa lui îi părea imens, de neatins. Trupul îi trecea printr-o perdea de aer ce îl strângea şi-l împingea în acelaşi timp, ca un joc ameţitor. Ar fi vrut să-şi poată închide ochii, dar ei nu-l ascultau deloc. Capul îi trecu pe lângă o stâncă teşită şi aproape că urlă de uşurare când văzu că nu se zdrobeşte. Apa se apropia de el şi el de ea. Panica intrase în fiinţa lui mai aprig decât înainte. Nu dorea să intre în contact cu acea întindere albastră. Avea impresia că se apropie de o capcană mortală. Închise brusc ochii când albastrul apei aproape că îi lovi irisul. Aştepta să se prăbuşească. Să simtă răceala apei, să îl sufoce şi să-l acopere cu braţele ei puternice, dar asta nu se întâmplă. Dintr-o dată, Jol simţi un curent ciudat de aer trecându-i pe lângă urechi. Când a reuşit să deschidă ochii, îşi dădu seama că nu se apropia de apă, ci se depărta.

Simţi un fior de panică trecându-i pe şira spinării. Dar, în secunda următoare, simţi o plăcere divină umplându-i simţurile. Îşi întoarse uşor capul şi zări corbii agăţaţi cu ghearele de partea din trup acoperită. Îl ridicaseră în aer.

Ateriză uşor pe o stâncă ieşită din apă. Fiorul de plăcere îi alunecă prin trup. Fiare şi Briş se apropiau de el înot. Erau surprinşi, dar, din câte îşi dădeau seama şi înspăimântaţi. Când îşi ridică ochii, zări câţiva oameni aruncându-se de pe buza stâncii, aşa cum făcuse şi el. Apoi privi spre apa albastră şi îşi dădu seama că începe să se retragă. Trebuiau să se mişte din loc.

– Să mergem, urlă Briş. Dacă se întunecă nu mai ieşim de aici.

Jol sări în apă fără teamă. În mai puţin de un minut apa se retrase atât de mult încât acum îi ajungea doar până la brâu. Briş se mişca frenetic, încercând să fie mai dur decât apa. Mergea grăbit, iar Fiare îl urma cu înverşunare. Jol nu avea decât să ţină pasul cu ei. Întreg golful era înconjurat de stânci şi grote. Băiatul-corb încerca să îşi dea seama în ce parte se îndreaptă. Pe măsură ce nivelul apei scădea, şi mai multe stânci ieşeau din albastrul apelor, părând că sunt soldaţi gata să le îngreuneze mersul.

– Mai repede! ţipă Briş spre el.

Jol tresări, dar, în acelaşi timp, parcă se trezi dintr-un vis. Privi spre corbi şi îşi dădu seama că zboară la nivelul apei.

„Ce faceţi?”, întrebă el nedumerit.

„Stâncile ne ascund”, răspunseră ei.

Băiatul privi în urmă şi îşi dădu seama că era adevărat. În urma lor crescuse un adevărat labirint de stânci, lucru care avea să le dea de furcă oamenilor, dar nu şi vulturilor blănoşi odată ajunşi pe cer.

Briş le făcu semn să-l urmeze după una din stâncile mari şi teşite ce părea să ascundă în interiorul ei o grotă. Dar bătrânul nu urmă drumul grotei aşa cum s-ar fi aşteptat el, ci ocoli stânca. Dincolo de ea zări cea mai frumoasă ambarcaţiune de până atunci. Recunoscu în sinea lui că nu văzuse prea multe de acel fel, bine, nici una. Le studiase o vreme, citise despre ele şi văzuse poze, dar nu crezuse niciodată că în lumea nouă există aşa ceva. Nava era mare, şi din câte îşi dădea jol seama, avea forma unei femei intinse pe spate. La prora se iţea un cap de femeie cu ochi pictaţi în verde şi un păr lung şi negru ce se întindea pe marginile navei. Doar că, chipul femeii, era în jos, în aşa fel încât corpul ei să stea în sus.

Briş zâmbi.

– Corbaie de piraţi. Una veche, folosită de… se opri. O, la dracu’, unul Barbă Albastră a folosit-o. Am găsit-o abandonată şi am pus-o pe picioare.

Jol dădu încântat din cap.

– Ştiu. Am citit despre Barbă Albastră.

Briş îl bătu uşor pe umăr.

– Să nu o lăsăm pe doamna să ne aştepte.

Jol pricepu imediat că se referea la corabie, ci nu la Fiare.

 

*

Ridicară repede cele două ancore, iar Briş trecu la timonă, în partea din faţă a vasului. Jol încă se lupta cu pânzele de la pupa când ceva mare îl umbri. Ridică temător privirea şi îi zări.

– Vulturi blănoşiii, strigă el pentru a fi auzit şi de la prora.

Fiare se prinse de balustradele vasului cu ambele mâini. Ochii ei mari şi verzi, se încruntară spre cer. Unul din vulturi se apropia. Făcu o mişcare în spate şi îşi luă de pe umeri arbaleta. Îşi dădea seama că nu mai avea timp să o încarce. Din disperare, când mâinile lungi se întinseră spre ea, nu făcu decât să se lase pe burtă. Apoi, spre propria-i umire, îl văzu pe vulturul blănos zburând cu spatele, dar cu aripile pe lângă corp. Un fir de sânge părea să-i curgă din gură, dar nu era prea sigură. Apoi, bufff, şi apa îl acoperi. Când se întoarse îl văzu pe Briş cu o bâtă în mână.

– Bâtă, spuse Briş, pentru a-i confirma.

Jol lăsă pânzele libere şi un vânticel plăcut veni dinste pupa.

– Vânt în pupa, strigă el, apoi se repezi spre unul din cuţitele mari pe care Briş le cărase după el.

Briş zâmbi. O ajută pe Fiare să se ridice şi să-şi încarce arbaleta. De acum, vulturii blănoşi erau tot mai mulţi şi până nu aveau să iasă din apele Oraşului, nu puteau fi în siguranţă. Briş ştia că vulturii blănoşi nu au curajul vulturanilor de-ai urmări dincolo, aşa că îşi punea toată baza în apele Lumii Noi, dar până atunci trebuia să-i ţină departe. Îi veni o idee. Nu una grozavă, dar oricum nu aveau de ales. Trei contra douăzeci nu era o luptă corectă, unde mai pui că ei erau şi mai puternici. Îi făcu semn lui Jol că se duce sub punte. Jol confirmă, dar era destul de speriat.

Vela mare se umflă şi corabia o luă din loc fără să fie nevoie de timonier. Jol întrezărea o mică speranţă, dar vulturii blănoşi începură să dea rotocale de-a lungul vasului.

– Aşteaptă să atacăm noi primii, şopti Fiare.

– De ce?

– Le e teamă de corbi.

Lui Jol i-ar fi plăcut să afle povestea, dar ştia la fel de bine ca şi Fiare că păsările lui nu le puteau face faţă vulturilor blănoşi. Înarmat cu bâta lui Briş şi cu cuţitul mare, aşteptă ca ei să se plictisească şi să atace în cele din urmă.

 

*

Briş dezveli tunurile vechi. Nu se atinsese de ele atunci când reparase nava, nu i se păruseră importante. Ba chiar îşi dorise să le demonteze, dar îi plăcea prea mult istoria piraţilor, iar ele făceau parte din navă. Avea şi douăzeci de ghiulele, suficiente credea el. Nu dorea decât să-i sperie pe vulturi, nu să-i ucidă. Curăţă repede interiorul tunurilor şi încercă să le mişte în sus. Frâna era blocată.

 

*

Vulturul blănos se năpusti spre Fiare, fata scoase un ţipăt prelung şi se agăţă de gâtul lui cu mâinile goale. Jol nu avu timp să vadă ce se întâmplă, pentru că, în acelaşi timp, şi el fu atacat. Folosi bâta aşa cum o făcuse şi Briş, iar lemnul îşi atinse ţinta, drept în faţa vulturului care îşi strânse aripile pe lângă corp şi se prăbuşi pe punte. Alţi doi veneau spre el. Aveau priviri demonice. Jol hotărî să folosească cuţitul. Voia să-i vadă sângerând. Flutură arma în aer spre unul dintre vulturii blănoşi, dar, ştia că nu va scăpa de celălalt. Trebuia să se hotărască repede, când o zări pe Fiare, cu sânge curgându-i dintre buze, năpustindu-se, asemeni unui fiare, spre unul din atacatorii lui. Jol închise şi deschise gura fără a mai fi atent la cel de-al doilea, cel ce se năpustea spre el. Simţi cum mâna lui mare îl lovi în stomac, se chirci şi scăpă cuţitul. Corbii urlară într-un glas, făcându-l pe vulturul blănos să facă doi paşi în spate. Jol îşi recăpătă cuţitul şi pierzând-o pe Fiare din priviri se năpusti spre el. Lama cuţitului îi tăie aripa, iar vulturul se ridică anemic spre cer.

 

*

Unse repede manivela şi mai încercă o dată. De data asta se mişcară, încet, greu, dar o făcură. Şi asta era tot ceea ce conta. Se strădui, încă o dată şi încă o dată. Tunurile începură şă-şi poziţioneze capetele spre cer. Briş înţelese că nu putea face mai mult de atât. Le încărcă repede şi le verifică fitilele. Păreau să mai funcţioneze încă. Privi prin trapă. Vulturanii încă mai dădeau ocol, dar nu mai erau la fel de hotărîţi să atace. Era timpul să-i sperie de moarte şi să iasă din nenorocitele acelea de ape. Aprinse fitilele rând pe rând şi aşteptă ca ghiulele să pornească spre cer.

Primul tun îşi făcu datoria. Cu un urlet asurzitor, aruncă ghiuleaua pe lângă un vultur blănos, făcându-l să tresară şi chiar să o ia la fugă. După ce şi a patra ghiulea sări în aer cu aceeaşi bubuitură, cerul se curăţă de vulturi. Dar încă două tunuri mai aveau să-şi spună cuvântul înainte ca războiul să se termine.

 

*

Briş cârmi repede, dar şi pruden, printre stâncile ce se iţeau la ei. Jol îl ajuta urmând instrucţiunile bătrânului. Doar Fiare stătea tăcută la babord, privind spre ceva nedefinit. Chiar înainte ca soarele să fie înghiţit de ape, Briş decretă victoriors:

– Lumea Nouă! Oceanul Indian.

Jol căzu pe punte. Îl dureau mâinile şi se simţea extenuat. Acum că ieşiseră în ape mai calme, putea să doarmă câteva minute.

 

 

 

Reclame

Cartea de blog VIII si IX – Lumea pierduta

Oana Stoica-Mujea

 

LUMEA PIERDUTĂ

 

 

 

 

PRIMA PARTE

 

MANUSCRISE DEMONICE

2

Pentru ca maine avem alta treaba 😉

SECRETUL ORAŞULUI

 

Un vânt rece începu a bate. Se foia printre corturi şi foşnea în urechile lor. Nisipul se ridica în mici tornade, ca mai apoi să cadă pe pământ şi să se confunde cu restul. Doar nisip, galben, înecăcios ce intra în corturi, apoi le căuta nările şi urechile.

Jol tuşi, nisipul îl îneca şi îi gâdila nările, dar bărbatul din Lumea Nouă nu părea a avea vreo problemă. Doar dădu la o parte praful ce îi acoperea chipul şi zâmbi.

– M-am obişnuit greu cu deşertul din mijlocul mării, râse el. Uneori e mai greu să trăieşti lângă mare, decât în deşert. Dar nici viceversa nu e chiar plăcută, ba, uneori, e chiar mai înspăimântătoare.

Jol stătea pe una din pernele aruncate pe jos ce păreau a ţine loc de scaune. Erau confortabile, mult mai confortabile decât casa şi patul feolilor. Corbii au dat năvală în cort imediat ce vântul a început să se ridice şi să urle, asemeni unui vrăjitor din alte timpuri. Până şi lui Jol îi părea că totul face parte dintr-un descântec vechi, de mult uitat. Era ca o vrajă. Totul era ca o vrajă. Până şi moleşeala ce pusese stăpânire pe el, făcea parte din aceeaşi magie strveche. Îi plăcea asta. Îi plăcea mai mult ca orice. Simţea cum ochii i se lasă grei. Ar fi vrut să doarmă. Să doarmă zile întregi. Dar glasul lui Briş îl aduse la realitate. Fiare plecase de mult. Nu o văzuse când dispăruse, dar, pentru moment, nici nu se putea gândi la asta.

– Secrete, secrete, bombăni Briş.

Jol simţi un val de căldură cuprinzându-i trupul. Corbii se aşezară pe celelalte perne libere, îşi acoperiră trupurile cu aripile mari şi croncăniră mulţumiţi. Vântul începu să bată cu şi mai multă putere, făcând cortul să se mişte într-o parte şi alta. Briş privi pânza groasă ce ţinea loc de pereţi.

– Se întâmplă tot timpul, explică el. Vântul bate cu şi mai multă putere uneori, acum doar se joacă. Doar îşi scuipă blestemele. Dar totul va fi bine.

Jol trase pe el o pătură. Nu îi era frig cu adevărat, dar vântul îi dădea o senzaţie de rece, senzaţie pe care nu o mai simţise până atunci.

– De unde ai venit? se trezi Jol întrebând.

– Din Londra, răspunse el, de parcă ar fi fost evident.

– Londra? Ce e Londra?

– Un alt Oraş.

Jol dădu uşor din cap. Îşi închipuise de mii de ori Lumea Nouă, îşi închipuise miile de Oraşe, locuitorii. Oameni. Doar oameni. I se părea trist. Cu adevărat trist. Era singurul lucru pe care nu-l putea înţelege. De ce ei nu erau la fel. Ar fi trebuit să fie jumătate oameni, jumătate animale. Sau, cel puţin, să aibă un instinct aparte. O lume plină de oameni i se părea tristă. Rece. Goală.

– Vrei să pleci de aici, puştiule? îl întrebă Briş.

Jol plecă din cap în semn că da.

– Mulţi pleacă, doar că, odată plecat, îţi doreşti cu ardoare să te întorci. Ştii de ce?

– Nu, recunoscu Jol, chiar dacă nu voia să creadă una ca asta. Lumea Nouă era o descoperire. Cine nu îşi doreşte să trăiască în Lumea Nouă?

– O să-ţi spun de ce, dar mai întâi să-ţi dau un ceai.

Briş se mişcă greoi spre o bucată de pânză, apoi dispăru în urma ei. O vreme nu se auzi nici un sunet, apoi el reveni cu două ceşti cu ceai. Una i-o înmână lui Jol.

– Ţine, spuse el, asta te va încălzi.

Jol prinse ceaşca în mâini. Mai băuse ceai din Lumea Nouă o singură dată, şi îşi aducea aminte de mirosul acela dulceag şi gustul bun. Sorbi de două ori. Cu siguranţă acest ceai era şi mai bun decât cel pe care şi-l amintea el.

– Secrete, bombăni Briş. Toţi deţinem secrete, băiatule cu corbi.

– Ar fi trebuit să fiu ca mama, spuse Jol cu însufleţire.

Briş îşi plecă capul.

– Da, un creuel, probabil că o să fii.

– Creuel?

Briş îi zâmbi într-un fel anume.

– Nu am timp să-ţi explic. Ar fi prea multe lucruri pe care nu le-ai înţelege. Dar şi cei ca tine şi ca mama ta au un nume, asemeni feolilor, vă numiţi creuel.

Jol repetă numele ăsta în minte. Începea să se simtă viu. Până atunci fusese doar băiatul-corb, cel fără un nume străvechi.

– Cum de ştii toate astea? Până nici vulturanii nu ştiu tot.

– Ah, vulturanii… Nu, de fapt, ei nu ştiu nimic. Dar au stat prea mult în Lumea Nouă şi au învăţat să manipuleze asemeni nouă.

Jol ridică din sprânceană. Briş oftă.

– Să o luăm cu începutul. Am multe să îţi spun, Jol.

– De ce vrei să îmi spui totul, Briş?

Bărbatul îşi ridică privirea din lichidul galben. Buzele i se întinseră până la urechi, iar în ochi îi juca o lumină stranie.

– Pentru că doar tu o poţi salva, Jol. Te aşteptam. Dar lasă-mă să încep cu începutul. Mai apoi am să răspund şi întrebărilor tale.

Băiatul-corb ar fi vrut să pună o duiumă de întrebări, dar îşi afundă buzele în ceaşca cu ceai şi nu mai spuse nimic.

– Mulţi dintre voi au străbătut oceanul. Au trecut peste el, unii zburând, alţii navigând. În afara vulturanilor nimeni nu s-a mai întors. Majoritatea au fost prinşi. Au ajuns experimente…

– Experimente?

– Oamenii vă consideră ciudăţenii, aşa că cei ca tine ajung să fie studiaţi. Ţinuţi în captivitate şi studiaţi până mor.

– Oh, de asta a spus Trec că de fapt noi am fugit de lumea, nu ea de noi.

Pe chipul lui Briş se afişă mirarea.

– Poate că Trec a îmbătrânit şi a început să spună adevărul. Ei bine, ce ţi-a spus el este aievea, Jol. Cu două milioane de ani în urmă A… Oraşul, a preferat să se dea din calea oamenilor. Nici atunci locuitorii Oraşului nu erau văzuţi cu ochi buni.

– Două milioane de ani?

– Oh, da, din păcate. Oraşul a fost prima aşezare omenească. De aici au pornit şi oamenii, dar, cu timpul, ei au început să se creadă mai buni decât cei ca tine.

– Ce e rău în cei ca mine?

– Nimic, puştiule, absolut nimic. De fapt, rău e în noi, nu în voi.

Jol ar fi vrut să întrebe de ce oamenii sunt atât de răi, dar Briş îi făcu semn să tacă.

– Dar şi lumea voastră a fost contaminată, Jol. Când Cresa s-a născut, al doilea creuel din istorie, vulturanii au înţeles că prin ea pot devenii stăpânii Oraşului. Noi, proscrişii, am ascuns-o pe mama ta un timp. Atunci locuiam în Oraş, ca şi tine. Trec a fost unul dintre cei ce ne-a alungat. Unii au fost ucişi, alţii torturaţi şi aruncaţi în mare. Cei mai mulţi au fost trimişi în munţi. Acolo şi-au găsit sfârşitul. Doar faunii au mai supravieţuit acelor condiţii vitrege. Se spune că unii ar fi reuşit să străbată marele vârf. Dar nu avem de unde şti.

Briş îşi plecă privirea în ceaşca cu ceai.

– Când am ajuns eu aici, eram tânăr, iar mama ta era o copilă vânată de vulturani. Un creuel… un lucru rar. Toţi au fost surprinşi când s-a născut, mai ales că a luat fiinţă din unirea a doi oameni, fără nimic special. Oameni ce s-au născut în Oraş şi l-au iubit. Vulturanii şi-au dorit mereu puterea, dar pentru asta aveau nevoie de cea promisă lângă ei. Când mama ta a rămas însărcinată, cu toţii au sperat că e vorba de un alt creuel. Vulturanii erau în culmea fericirii, dar totul a luat sfârşit atunci când tu ai venit pe lume. Mama ta a înţeles că nu vei fi în siguranţă atâta timp cât rămâne lângă tine, aşa că l-a implorat pe Trec să o ducă în Lumea Nouă. Şi, pentru prima oară, Trec a arătat că are un suflet.

– Dar Trec o caută acum, s-a zburlit băiatul.

– Sigur că o caută. Puterea vulturanilor a început să fie pusă la îndoială. Proscrişii s-au înmulţit, iar el se teme de o revoltă. Dar ştie că atâta timp cât o are pe Cresa, nimeni nu se va atinge de ei.

– De ce?

Briş s-a ridica. A lăsat ceaşca de ceai jos şi a început să păşească încet prin încăpere. Vântul urla şi mai rău, făcând cortul să şoptească fără vrere.

– Un creuel nu e numai un om-corb, ci şi un mare vrăjitor, cel mai mare. Iar Trec ştie asta.

– Şi eu sunt? se entuziasmă băiatul.

– Mă tem că nu, Jol. Nu s-a auzit niciodată de un creuel bărbat, dar asta nu înseamnă că nu există.

Jol se întristă.

– Nici tu nu ştii cine e tatăl meu, nu?

Briş se opri în mijlocul încăperii. Îşi duse ambele mâini la spate şi se lăsă uşor de spate.

– Nu ştiu, Jol, dar bănuiesc că e un creuel bine ascuns.

– Nu înţeleg, tu crezi că mai există cineva ca mama?

– Mai mult ca tine, decât ca mama ta.

– Un bărbat însoţit de corbi?

– Probabil, îi mărturisi el.

Tăcură amândoi pentru o vreme, până când Jol decise că mai avea şi alte întrebări.

– Dar, dacă mama e atât de puternică, de ce nu îi ţine în frâu pe vulturani?

Briş zâmbi.

– Iată o întrebare cu adevărat înţeleaptă.

Se aşeză din nou pe perna lui şi privi pânza cortului ce se unduia în bătaia vântului.

– Nu poate, Jol. Trec a fost cel ce i-a oferit „sămânţa” sau botezul cum se spune în lumea mea. Mama ta e legată de el. Atâta timp cât Trec trăieşte, ea nu se poate întoarce împotriva lor. Şi, dacă s-ar întoarce, tu ai fi mort.

– De ce?

– Trec încă nutreşte speranţa că vei dobândi câteva din puterile mamei tale. Dacă ea ar fi aici, tu nu ai fi decât o piedică, pentru că nu eşti legat de ei şi vei încerca să-ţi salvezi mama. Eşti o ameninţare, într-un fel, dar şi o speranţă în altul. Tocmai de aceea trebuie să pleci. Mai devreme sau mai târziu, Trec va şti cum să te lege.

– Niciodată!

– Oho, copile, vorbe mari. Dar Trec ştie cum să fie un vrăjitor adevărat. Şi, oricum, învaţă, nu se va da bătut cu una cu două.

– Dar ce-o să fac în Lumea Nouă?

Bătrânul tăcu pentru o clipă.

– O să-ţi salvezi mama, băiete. Dacă ea moare, şi mult nu mai are, atunci Oraşul va pierde singurul vrăjitor adevărat ce s-a născut de mii de ani încoace.

Jol căzu pentru o clipă pe gânduri.

– Briş, l-am auzit pe Trec discutând cu ceilalţi. Un om a furat ceva numit „Talpa lui Org”.

Bătrânul păru surprins.

– Oh, până la urmă, a ajuns în mâna lui.

– În mâna cui?

– Nu contează asta, Jol, nu acum. Ar trebui să te odihneşti, mâine, împreună cu Fiare şi cu mine, vei porni spre Lumea Nouă.

– Mâine?

Briş plecă din cap de câteva ori.

– De ce, ai altceva mai bun de făcut?

– Dar Mama Sarah şi…

– Oh, Jol, nu îţi căuta scuze, mama ta are nevoie de tine. Oraşul se va distruge dacă nu o aducem înapoi, dacă nu scăpăm de Trec şi dacă nu punem manuscrisul ăla acolo unde îi e locul. Zilele Orăşenilor sunt numărate.

– Nu înţeleg.

Briş se întoarse spre el.

– Când mama ta s-a născut, se răsti el, a readus magia pe pământurile astea. Iar acum, când şi-a amintit cum era în palmele magiei, Oraşul freamătă după ea, suferă după ea. Dacă nu o aducem înapoi, tot ceea ce vezi va dispărea fără urmă.

– Şi Trec ştie asta?

– Mă îndoiesc că-i pasă.

– Dar tu de unde ştii atâtea lucruri despre Oraş?

– E o poveste prea lungă şi mai e puţin din noapte. O să avem nevoie de forţe pentru a trece dincolo.

– Şi cu ce vom merge?

– De ce nu aştepţi să vezi cu ochii tăi?

Jol se bosumflă asemeni unui prunc.

– Bine.

Briş se îndreptă spre ieşirea din cort.

– Tu o să dormi aici, îi strigă Briş, încercând să acopere vântul. Ne vedem în zori.

Bătrânul dispăru dincolo de pânza groasă. Jol privi spre patul cu baldachin.

– Bine, măcar am să dorm într-un pat uman, bombăni pentru sine.

FUGA DIN PARADIS

 

O litieră, purtată de şase bărbaţi, ieşi dintre corturi în lumina albicioasă a soarelui de dimineaţă. Litiera era acoperită de o pânză albă, groasă, aşa încât chipul celui aflat înăuntru să nu poată fi văzut. Proscrişii ieşiră pe rând din corturile lor, plecându-şi frunţile şi genunchii în faţa celui nevăzut. Jol ieşi şi el. Îl zări pe Briş stând într-un genunchi, cu ochii căzuţi în nisipul fin. Nici urmă de furtuna de cu seară nu se mai zărea. Doar o linişte mormântală, ce întâmpina o litieră. Briş ridică o clipă ochii din nisip şi îi făcu semn lui Jol să intre la loc în cort. Băiatul făcu întocmai, dar nu putu rezista pe deplin tentaţiei, aşa că lăsă un colţ din pânză mai depărtat. Atât cât să-şi poată arunca un ochi. Până şi corbii păreau să-şi ţină respiraţia.

„Ce se întâmplă?” li se adresă el corbilor.

„Nu ştiu, dar nu e bine”, răspunseră ei într-un glas.

Jol dădu uşor din cap. Nu putea să nu se întrebe dacă fuga lui Briş şi a Fiarei în Lumea Nouă nu are legătură cu spectacolul ce tocmai îl vedea cu colţul ochiului.

Cei şase bărbaţi lăsară litiera jos, în nisipul fin. Până şi soarele părea că se concentrează intens la scena ce tocmai se desfăşura.

Un tânăr, un vultur blănos, tânăr, cu nas lung şi curbat şi aripi blănoase şi un cioc lung, cu barbă,  ce îi cădea în piept, se ridică în picioare şi se apropie de litieră. Din spatele litierei, se ridică un bătrân. Bătrânul, acoperit de o bucată de piele în jurul mijlocului, se îndreptă spre vulturul blănos. Lui Jol nu îi fu greu să-şi dea seama că bătrânul, de fapt, era conducătorul proscrişilor. Sceptrul aurit ce-l ţinea în mâna dreaptă şi-l scufunda, din când în când, în nisip, îi conferea titlul suprem. Băiatul-corb încercă să-şi dea seama ce era cu vulturul blănos, dar ştia că trebuie să aştepte.

Cei doi se întâlniră faţă-n faţă. Vulturul blănos îşi lăsă uşor fruntea în pământ. Bătrânul nu făcu nici un gest. Între ei se schimbară cuvinte. Cuvinte ce nu ajungeau la urechile lui Jol, şi era mult prea periculos să-şi trimită corbii să spioneze. Cerul era gol şi senin, oricine ar fi reuşit să zărească petele negre.

Tânărul trase aer în piept. Din când în când, Briş mai arunca câte o privire spre cort. Cei doi încă stăteau de vorbă, păreau absorbiţi de ceva anume. Probabil că era important din moment ce toţi participanţii aşteptau cu sufletul la gură un semn.

După un timp destul de îndelungat, bătrânul plecă din cap în semn de aprobare. Proscrişii săriră în picioare şi aplaudară. Vulturul blănos zâmbi. Cei şase bărbaţi se puseră de o parte şi alta a litierei, iar bătrânul trase perdelele groase. Jol aproape că trase un ţipăt. Îmbrăcată ca o adevărată regină a sălbăticiei, într-o blană albă ce îi acoperea nurii şi se termina puţin deasupra genunchilor, Fiare îşi făcu apariţia.

Băiatul îl zări pe Briş îndreptându-se spre el. Trase pânza cortului şi rămase nemişcat, până când Briş apăru înăuntru.

– Eşti gata, băiete?

Nu reuşi decât să dea din cap în semn de aprobare.

Briş îşi întoarse capul spre deschizătura cortului şi privi dincolo de ea.

– Ai tras cu ochiul?

Jol aprobă din nou.

– Bine, atunci îţi voi explica pe scurt.

Briş trase pânzele ce ţineau loc de uşă, în aşa fel încât nici o rază de lumină să nu mai pătrundă în cort. Trecu repede peste perdelele de mătase, nepăsându-i că le rupe, şi intră în camera cea mare.

– Peste un ceas Fiare va fi nevoită să îşi unească destinul cu vulturul blănos, pentru ca pacea între oameni şi vulturi să fie pecetluită. Aşa cum, probabil ţi-ai dat seama, Fiare este un fel de prinţesă a locului. Aşa că, bătrânul său, consideră că e de datoria ei să încheie pactul. Aş fi scos-o de mult din încurcătura asta, dar nu puteam pleca până când tu nu aveai să vii aici. Ăsta e DESTIN, băiete.

Jol dădu repede din cap. Abia acum îşi explica lacrimile Fiarei atunci când o întâlnise în deşert.

– Ei bine, o voi răpi. Îţi voi spune unde ne aştepţi şi ce trebuie să faci. Dacă nivelul apei creşte, suntem ca şi morţi, aşa că trebuie să mă asigur că eşti capabil să întoţi.

Jol mări ochii.

– Sunt o pasăre, nu un peşte.

– Deci eşti un bolovan.

– Ce?!

– Habar nu ai să înoţi.

– Oarecum pot.

– Bine sper oricum că nu va fi nevoie. Aşează-te!

Jol ascultă. Se simţea asemeni unui animal de companie, fără creier, doar drăgălaşi şi tocmai bun de ţinut pe lângă casă.

Briş desenă o hartă pe pământul reavăn, dând pernele la o parte.

– Aici ne aflăm noi, spuse el. La două mii de picioare distanţă se află o stâncă. O sculptură a zeului-peşte: Poseidon. Te urci pe capul sculpturii, îi dai jos coroana şi te laşi în jos. Acolo vei da de apă sărată. Mergi cam două sute de picioare până când o să ajungi pe o insuliţă subpământeană. De acolo vei avea de escaladat o stâncă abruptă. Urci şi legi bine frânghia asta de ceva. Nivelul apei nu creşte niciodată până acolo. Aşa că vei fi în siguranţă. Când vom ajunge, în cazul în care nivelul apei e crescut şi suntem nevoiţi să înotăm până la frânghie, ca să-ţi dai seama că suntem noi, voi trage de două ori de frânghie. Dacă nu se trage de două ori, o tai şi o iei la fugă cât poţi. Asta înseamnă că ceva a mers prost, iar tu nu vei mai fi în siguranţă nici în Oraş, nici printre proscrişi.

– Da, mormăi Jol, de parcă totul făcea parte dintr-un joc ireal.

Dar Briş se înfipse în umerii lui şi îl scutură cu putere.

– Dacă nu faci asta, Fiare va fi vândută şi ucisă cu sălbăticie în numele păcii, iar tu vei deveni proscrisul proscrişilor.

– Ucisă?

Briş îşi ridică palma mare şi păroasă, iar aceasta se lipi, cu clipocit strident, de chipul lui Jol.

– Nu am timp să-ţi explic, ai înţeles ce ai de făcut?

Jol se cutremură pe picioare, iar corbii croncăniră în cor.

– Da, da, spuse băiatul-corb.

– Atunci i-a frânghia şi fugi. Nu te opri până nu vezi sculptura cea mare. Nu te opri şi nu privi în spate.

Briş îi puse frânghia în jurul gâtului şi îl împinse spre baldachin.

– Doar nu crezi că o să ieşi în văzul lumii.

– Dar toţi m-au văzut venind…

– Da, dar ai fugit azi noapte. Proscrişii încă te caută prin deşert. Dă-i drumul şi fă întocmai cum ţi-am spus, altfel moartea ne va găsi pe toţi.

Jol simţi cum corbii îl îmboldesc că o ia la fugă. Abia atunci prinse ceva curaj, iar picioarele i se dezlipiră de pământ şi începură să alerge.

 

*

Briş rămase locului. Încă nu îndrăznea să-şi părăsească cortul. Procesiunea se terminase, doar jumătate de ceas şi unirea avea să înceapă. Blestema ziua în care ajunsese în „Paradis”. Nu mai ştiuse cum să plece, iar Trec îl vânase cu înverşunare. Doar Cresa îi oferise o mână de ajutor, cu toate că era doar o copilă. Lăsase totul în urmă. O nevastă bolnavă mintal şi un copil destul de dezorientat. Totul doar pentru a urma o pistă. Desigur, întâlnise un dragon, unul adevărat, dar bătrân. Nu mai avea suficientă forţă să-şi arate frumuseţea, mitul parcă dispărând în munţii ăia reci. Apoi totul o lase razna, dacă el descoperise „Paradisul”, ei bine „Paradisul” nu-l dorise pe el.

Ajunsese între proscrişi şi ajunsese să-i indrăgească. Totul până când Cresa a dispărut, iar lumea a luat-o razna. Vulturii blănoşi şi-au cerut drepturile, iar oamenii le-au ţinut piept. Atunci a participat la prima uniune în numele păcii. O crimă odioasă ce în Londra ar fi fost pedepsită aspru. Ştia ce avea să i se întâmple Fiarei, aşa cum ştia şi ce avea să se întâmple dacă ea dispărea. Regreta doar că oamenii şi celelalte rase, nu aveau curajul să se ridice împotriva vulturilor blănoşi. Părea a fi un blestem. Vulturani, vulturi blănoşi, toţi din aceeaşi haită. Sângele apă nu se face. Ştiuse încă de când Fiare se născuse că se va ajunge la asta.

Ura însăşi ideea de uniune în numele păcii. Vulturii blănoşi, trebuia să recunoască, erau mult mai cruzi decât vulturanii. Cel puţin, vulturanii nu îşi ucideau soţiile pentru a le împrăştia sângele. Sacrificiu. Prima oară când asistase la o asemenea uniune, emisese o teorie interesantă ce încă îi mai bântuia mintea. Ar fi vrut să fi putut merge mai departe, să exploreze lumea asta, dar ei nu îl scăpaseră din priviri nici o clipă. Abia în ultimii ani căpătaseră încredere în el, dar îl considerau prea bătrân pentru a mai încerca ceva. Dar el nu era bătrân. Îşi păstrase forţele pentru o zi ca asta. Şi avea să le-o dovedească.

Dar ideea aceea nu îi dădea pace, iar teoria lui Theopompus din Chios aceea de „Aztlan al celor şapte Grote”, încă mai ardea în mintea lui. Cu toate că îi părea imposibil, dar, până la urmă, cât de multe se ştia despre azteci? Dar şi aşa, ce căuta un Poseidon în mijlocul deşertului. Un Posedion ce oferea una din multele salvări din Oraş, chiar în mijlocul oceanului sărat.

Aşteptă să audă bătaia gongului mare. Bătu de şase ori. Bătrânul îşi jelea fiica, iar bătăile gongului îi strigau jalea. După cele şase bătăi puternice o linişte mormântală cuprinse deşertul. Briş aruncă un ochi spre nisipul galben. Nici un fir de praf nu îndrăzni să se ridice, nici o adiere de vânt nu încercă să şoptească. Rând pe rând, vulturii blănoşi se adunară. Ceilalţi încă nu aveau puterea să iasă de prin corturi. Bătrânul ieşi cel dintâi, urmat de Fiare şi de cei doi fraţi mai mari ai ei. Aveau chipuri solemne, dar tărcate de lacrimile ce le curseseră mai înainte. Doar Fiare părea să nu fi vărsat nici o lacrimă. Îşi privea, cu demnitate, viitorul în ochi. Vulturul blănos, pentru o clipă, îşi lăsă privirea, apoi îşi reveni, iar ochii lui îi susţinură pe ai ei. Fiare îi aruncă un zâmbet crud. Vulturul se încruntă.

– Se joacă cu focul, mormăi Briş.

Nu mai avea timp, iar el ştia asta. Îşi strânse părul în coadă şi răsuflă adânc. Ştia că e o nebunie. Ştia la fel de bine că e posibil să nu reuşească niciodată, dar trebuia să o facă, măcar pentru copilul pe care-l părăsise în Londra. Fiare trebuia salvată, chiar dacă asta avea să aducă război între proscrişi, iar el îşi va pierde viaţa.

Privi prin cort pentru ultima oară. Era o nebunie, dar nu mai putea da înapoi. Îşi trecu prin memorie tot ceea ce avea nevoie, tot ceea ce dusese sus pe stâncă. Aveau mâncare, apă, pături şi o barcă îi aştepta dincolo de Oraş, la intrarea în ocean. Ştia că era posibil să nu supravieţuiască oceanului, dar, cel puţin, aveau o şansă la un milion, iar el credea în şansele la un milion. Mai aruncă o privire afară. Fiare şi vulturul blănos îşi împreunară mâinile, aşa cum cerea tradiţia. Îşi duse mâna la cureaua pantalonilor. Cuţitul era acolo. Nu, nu era suficient, dar mai bine decât nimic. Acum aştepta ca fraţii Fiarei să creeze diversiunea. Numără în gând: unu… doi… trei… şi un strigăt puternic se pogorî pe pământ.

 

*

Jol se cutremură. Nu mai auzise niciodată un asemenea urlet: durere, furie, frustrare. Se cutremură pe picioare, corbii dădură să croncăne, dar sunetul le rămase undeva în gât, prizonier. Jol sări repede în interiorul statuii. Nu îşi închipuise niciodată că îi va fi aşa de uşor să dea jos coroana statuii. Nici nu-şi inchipuise că poate fi atât de mare, şi nu se putea abţine în a se întreba cât de mulţi îi ştiau secretul. Spera că nu prea mulţi. Cu toate că era convins că vulturii blănoşi au cunoştinţe despre asta. Şi, oarecum, i se părea normal.

Se lăsă uşor în jos. Inima îi bubuia nebuneşte, iar întunericul, pe măsură ce cobora, îl prindea în braţele sale. Corbii i se puseră pe umeri, tăcuţi şi uşori. Jol înghiţi în sec. Simţea că i se taie răsuflarea. Interiorul statuii era plat şi alunecos, iar corbii s-ar fi descurcat destul de greu să zboare, datorită pereţilor apropiaţi. Mai era şi bezna. El nu vedea în întuneric, şi era convins că pe măsură ce va înainta întunericul va fi şi mai aprig. Se concentră asupra corbilor.

„Voi veniţi din lumea întunecată, ar trebui să vedeţi la fel de bine ca o felină în beznă”

„Vedem!” spuseră ei într-un glas.

„Aţi putea… ei bine, aţi putea să mă îndrumaţi?”

„Da!” răspunseră ei siguri.

Voia să aibă mai multă încredere în ei. Nu ştia de ce nu poate. Erau împreună dintotdeauna şi totuşi, lui i se părea imposibil să se obişnuiască cu ei.

Alunecă uşor până simţi sub tăpli apa rece. Îşi retrase uşor piciorul, nu ştia cât de adâncă e apa, iar el nu voia să îşi înceapă lecţiile de întot chiar în acel moment. Îşi înfipse cu tărie mâinile în stâncă. Un şiroi cald de transpiraţie îi curgea pe frunte. Simţea că îl ia cu leşin. Cu siguranţă nu avea rău de înălţime, pentru că iubea înălţimile. Senzaţia era bizară, nu mai simţise aşa ceva până atunci. O căldură năprasnică îi cuprinse întreg trupul. De parcă mai avea puţin şi lua foc. Ochii i se închiseră automat. Orice ar fi făcut nu îi putea ţine deschişi. Simţea o durere cumplită în mijlocul capului. O durere aprigă. De parcă cineva îl lovise cu putere, poate chiar cu un pumnal bine ascuţit. Apoi, totul se întâmplă dintr-o dată. Ochii i s-au deschis de parcă cineva ar fi tras de ei. Degetele i se înfipseră în piatră, lăsând durerea să-i fulgere trupul… Ţipă. Urletul îl luă şi pe el pe neaşteptate. Fusese, mai degrabă, speriat decât îndurerat. Când reliză că poate vedea prin beznă aşa cum nu văzuse nici măcar la lumina zilei, îi veni să vomite. Îşi ţinu respiraţia o clipă şi deveni raţional. Vedea prin ochii lor. Încercă să nu îi dojenească pentru că îl luaseră pe nepregătite, dar tot murmură un „Mulţumesc!” ironic.

Privi în jos, spre apă. Îşi dădu imediat seama că nivelul nu crescuse. Putea să vadă pietrele ce dormeau pe fundul apei, la o distanţă destul de apropiată. Îşi lăsă picioarele în jos. Tălpile lui atinseră apa. Rece. Aproape că putea să simtă şi sarea, cu toate că nu o gustase. Picioarele lui se opriră pe pietre. Apa îi ajungea până la nivelul genunchilor. Se zburli tot din pricina frigului, dar nu avea timp să se gândească. Privi în sus. Zări stânca de care-i spusese Briş. Şi, undeva, sus de tot, acolo unde nu credea că va ajunge vreodată, zări o lumină slabă. Oftă şi începu să se cocoţeze. Atunci auzi o bubuitură, un ţipăt ascuţit şi un bubuit. Corbii croncăniră încet. După care, linişte. Ascultă o clipă. Mâinile lui erau lipite de peretele din piatră. Picioarele îi erau în aer, iar respiraţia îi era întretăiată. Apoi auzi un „Au!”, glasul semăna cu al lui Briş. Dădu să strige spre ei, dar chiar în acel moment, nivelul apei începu să crească, şi singurul lucru la care se putu gândi, fu să urce.

 

*

Fiare îl văzu pe Briş alunecând pe piatra umedă. Îşi întinse mâna după el, dar nu reuşi să-l prindă. Zgomotul fu asurzitor şi ţinu mai mult decât s-ar fi aşteptat. Când totul se sfârşi, nu îndrăzni să spună nimic. Apoi auzi un „Au!” sonor şi răsuflă uşurată. Fiare parcursese de multe ori interiorul sculpturii, aşa că nu i se părea că depune un efort prea mare. Doar de apă îi era teamă. Ura să se gândească numai la faptul că nivelul apei ar putea creşte şi ar putea să o strivească sub ea înecând-o şi sufocând-o. Dar şi mai teamă îi era de vulturii blănoşi. Spera să nu o descopere, cu toate că toţi erau pe urmele lor şi, cu siguranţă, cel puţin unul din vulturi zărise pe unde dispăruseră. Poate că nivelul mărit al apei nu era o idee prea rea. Prefera, până la urmă, să moară înecată decât sacrificată.

Se mişcă repede, cu agilitate felină, cu toate că nu era nici pe departe aşa ceva. Când picioarele ei atinseră apa, o răceală cumplită îi posedă trupul. În acelaşi timp de deasupra zări lumină. Ţipătul unui glas bărbătesc, apoi mâinile ce îi cuprinseră trupul, iar capul ei fu cuprins de apa rece.

Se zbătu o clipă până să-şi dea seama că Briş era cel ce o prinsese în mâinile sale. Nu vedea nimic, dar simţea totul. Mii de senzaţii îi năvăleau mintea şi corpul. Frică, furie, frig, răceală. Toate deodată se aglomerau în ea. Simţi cum Briş o trage după el. Apa o lovea din toate părţile. O strângea în mâinile ei, se năpustea peste chipul ei şi o sufoca. La început se opuse, apoi, senzaţia, cântecul, liniştea, o prinse în mreje. Se calmă şi îşi lăsă trupul purtat de mâinile puternice ale lui Briş. Când simţi aerul nu se grăbi să-l tragă în piept. Trupul îi era amorţit din pricina apei reci. Capul îi amorţise, iar gura nu i se deschidea.

Briş o strânse brusc de nas, iar ea fu nevoită să deschidă gura şi să tragă violent aer. Plămânii i se umplură dintr-o dată, iar pe nas şi pe gură începu să-i iasă şuvoaie de apă. Când dădu să tuşească, Briş îi acoperi gura.

– Sttt! o sfătui el. Ne caută.

Fiare ştia că vulturii blănoşi nu vor îndrăzni să coboare. Cel puţin nu atâta timp cât nivelul apei era crescut, dar nu putea să aibă aceeaşi siguranţă şi în ceea ce îi privea pe oameni. Briş se mişca tot mai mult, făcând zgomot cât mai puţin. Fiare nu se putea concentra, dinţii începură să-i clănţăne violent. Briş îi prinse cu putere palmele şi îi strecură ceva între ele. Pricepu repede că e vorba de o frânghie, dar nu putea să se mişte.

– Nu pot, sunt prea îngheţată, şopti ea.

– Dacă te mişti, te vei încălzi.

Fiare dădu violent din cap.

– Nu pot.

Tremura din toate închieturile, simţea că o să moară, iar moartea îngheţată parcă nu îi mai surâdea acum.

Briş se apropie de urechea ei.

– Dacă nu te mişti, acum, vom muri amândoi.

Fiare strânse cu putere frânghia, dar palmele îi erau îngheţate. Încercă să se ridice. Nu reuşi. Briş o luă de după mijloc şi o împinse până când atinse, cu picioarele, stânca. O împinse uşor până când fu sigură pe picioarele-i tremurânde.

– Grăbeşte-te, Fiare! o îndemnă el.

Glasul lui Briş era scăzut, dar se simţea nervozitatea. Fiare încercă să-şi revină. Ştia că nu îl poate lăsa pe Briş în mâinile lor, el era salvatorul ei. Iar fără el nu aveau să ajungă până la barcă. Picioarele i se încălziră numai la gândul ăsta. Se căţărase de multe ori pe stânci cu ajutorul frânghiilor, chiar dacă umezeala şi frigul nu puseseră stăpânire pe ea, trebuia să o facă la fel de repede ca de obicei.

Chiar atunci, sub ea, simţi cum frânghia se mişcă de două ori cu putere. Fiare ştia că e vorba de un semn, un semn pe care băiatul-corb trebuia să-l primească. Atunci simţi cum frânghia o trage în sus cu putere. Încercă să zărească ceva, dar nu reuşi. I se păru un veac până când simţi mâinile lui calde năpustindu-se asupra ei.

– Eşti bine? îi auzi glasul în întuneric.

– Briş, răsuflă ea.

O întinse pe ceva moale şi călduros. Ştia că Briş se ocupase de toate detaliile călătoriei, dar nu putea să gândească mai mult. Apoi îl simţi pe băiatul-corb mişcându-se. Auzi frânghia căzând. Nu ştia cum făcuse asta, nu îşi dădea seama cum reuşise să perceapă un zgomot atât de slab. Apoi, de parcă asta nu ar fi fost de ajuns, îl auzi pe Briş căţărându-se asemeni unei maimuţe. Se cutremură. Mâinile lui Jol se coborâră iar pe trupul ei. Atunci simţi o pătură acoperind-o în întregime. Tremura, iar dinţii nu i se opreau din clănţănit. I se loveau violent, de parcă ar fi vrut cu tot dinadinsul să-i sară din gură. Atunci el o cuprinse în braţe şi îşi lipi trupul de-al ei. Vru să protesteze, dar valul de căldură ce venea dinspre el, o convinse că e mai bine să nu o facă.

 

 

Ultimul capitol al partii I

 

CAP 1 – Prolog

CAP2  – Un manuscris ciudat

CAP3 – Manuscrisul furat

CAP4 – Femeia corb

CAP5 – Omul din Lumea Noua

Cap 6 si 7 – Aici

 

Cartea de blog III – Lumea pierduta

PRIMA PARTE

 

MANUSCRISE DEMONICE

P.S : Aceasta poveste ii este dedicata lui Laurentiu, aratati ca va pasa!!!

MANUSCRISUL FURAT

 

Trec îşi frământa mâinile cărnoase. Pentru prima oară în mulţi ani, îşi lăsă aripile libere. Îi îmbătrâniseră, iar penele i se scurgeau acum, la fel cum i se scurgeau şi zilele. Era printre ultimii preoţi ai lui Poisedon, iar şanse erau prea puţine pentru a-şi găsi un înlocuitor demn de încredere. Până nici vulturanii nu mai credeau cu adevărat în zeul peşte, iar el obosise să le tot citească din cărţile vechi. Iluminarea nu venea aşa, pentru oricine, dacă nici el nu ştia, atunci cine să mai ştie cu adevărat. Când Belew dădu buzna peste el, ştiu că e ceva cu adevărat important. Dar nu era destul de convins că mai poate duce această luptă.

Luptase prea mult pentru ai ţine uniţi pe Orăşeni, iar acum simţea că începe să piardă. Cei mai mulţi nici nu doriseră să audă de Lumea Nouă, le era teamă de ea. Necunoscutul îi speria, aşa cum era şi normal, dar mai erau şi alţii, cum ar fi băiatul-corb, ce îşi dorea cu ardoare să pornească pe urmele mamei lui. Erau dorinţe normale, iar Trec le înţelegea. El însuşi trecuse dincolo pentru a-şi satisface curiozitatea. Nu putea spune nici acum că era satisfăcut pe de-a întregul de ceea ce văzuse, dar, cel puţin, îşi potolise setea de-a şti. O condusese pe Cresa dincolo de ape, până acolo unde oraşele cu clădirile lor ciudate îi întâmpinaseră. Apoi ea şi-a luat zborul şi nu s-a mai întors. Nu ştia ce s-a întâmplat cu ea, şi nici nu era sigur că-şi doreşte să afle.

Belew îl privea cu o oarecare răceală. Mâinile lui, lipite de aripile mari, tinere şi impunătoare, se mişcau haotic. Ciocul lung şi gros i se închidea şi i se deschidea, dar nu scotea, cu adevărat, nici un sunet. Trec ştia ce înseamnă asta. Îl cunoştea pe Belew de prea mult timp pentru a nu-şi da seama. Se aşeză lângă el şi oftă.

– Ce s-a întâmplat?

Belew croncăni ceva inteligibil. Apoi oftă şi dintr-o dată scoase un sunet lung şi aspru.

– Prea muuulte…

– Ai stat prea mult acolo, printre oameni, Belew, ţi-am spus că, din când în când, ar trebui să mai trimitem şi pe altcineva. Ţi-am spus, locul acela te face să înnebuneşti.

Belew strânse pumnii făcându-şi aripile să fâlfâie uşor.

– A intrat aici…

Se opri, mai mult pentru a fi sigur de efectul produs. Trec mări ochii, iar carnea bătrână începu să-i tremure.

– Zed?

Belew aprobă din priviri.

– Pe toţi zeii, ţipă Trec, ridicându-se în picioare şi fâlfâind nervos din aripi. Am crezut că-l ţii sub observaţie.

Belew păli. Oricât de negru i-ar fi fost tenul, acum era de-a dreptul galben.

– Zed nu era un prost…

– Era?! ţipă Trec exasperat. Ce ai făcut Belew?

Belew începu să-şi fâlfâie aripile. Se ridică şi începu să se plimbe în jurul băncii.

– Trebuia, Trec! Trebuia! A furat „Talpa lui Org”.

Trec simţi un fior străpungându-i trupul. O transpiraţie rece îi căzu pe şira spinării printre aripi.

– Poseidon să ne apere. Belew, ar trebui să te pedepsesc pentru că ai ridicat mâna împotriva unui om, dar, până una alta, trebuie recuperat manuscrisul, dacă îl descifrează cineva, suntem pierduţi.

 

*

„Pierduţi!”, strigară corbii într-un glas.

Dintr-o dată, Jol se cutremură. Dar, în acelaşi timp, se şi felicită pentru că îşi trimisese corbii la spionat. Fusese nevoit să o facă. Ştia că vulturanii deţin secrete de care Orăşenii habar nu aveau. Dar el nu era un simplu Orăşean. El era un unicat, aşa cum îi spusese odinioară Mama Sarah. Până şi ceilalţi spuneau că nu mai văzuseră pe altcineva ca mama lui. Şi atunci, lui de ce nu îi crescuseră aripi, şi în schimb se alesese doar cu o puzderie de corbi ce vorbeau toţi deodată şi gândeau aidoma?

Oricum nu mai conta. Acum ştia că trebuie să-l urmărească pe Belew pentru a ajunge în Lumea Nouă, întrebarea era cum, pentru că el nu deţinea nici aripi, nici vreo altă putere care să-l ridice peste ape şi să-l ducă pe uscat.

„Credeţi că m-aţi putea ridica în cer?”

Corbii se priviră cu ochii aceia mărgelaţi, apoi spuseră, ca de obicei, într-un glas:

„Te ridicăm, de ridicat, dar un ocean întreg nu te putem trece”.

Aşa crezuse şi el. Dar, până la urmă, asta nu era singura soluţie. Îşi aminti de barca veche a lui Tata Brig. O barcă venită din Lumea Nouă, care mergea cu ceea ce se chema motor. Adică era mult mai rapidă decât cea cu vâsle, cu toate că Jol se îndoia că ar fi fost la fel de rapidă ca vulturanul.

Se lăsă greoi pe prima ridicătură de pământ ce îi ieşi în cale. Poate că ar fi fost mai bine dacă nu ar fi ştiut nimic. Uneori curiozitatea îi era prea mare, şi nu putea decât să se mustre pentru asta. Poate că vulturanii ştiau ce fac, iar el încă nu era suficient de mare pentru a se aventura dincolo de stânci. Oraşul încă era singurul loc căruia îi putea spune „acasă”. Privi în jur. Clădirile de diferite forme îi dădeau senzaţia de apartenenţă, şi totuşi, sufletul îi spunea altceva decât ochii. Undeva înlăuntrul său ştia că trebuie să plece în căutarea ei. Era singura fiinţă care îi putea spune adevărul despre ceea ce era şi, apoi, mai era şi mama lui.

O simţea undeva departe, suferindă. Avea nevoie de ea. Cel puţin avea nevoie să i se spună de ce îl lăsase acolo preferând Lumea Nouă în locul lui. Singurătatea îl durea, nu era acel gen de singurătate, ci… era ceva mult mai profund. Se simţea părăsit de cei ce nu ar fi trebuit să o facă vreodată. Însă vremea regretelor trecuse. Sau, cel puţin, nu ar fi trebuit să vină niciodată.

Când nici o rază de soare nu mai căzu pe pământ, abia atunci reuşi să se ridice. Corbii îl urmară mai tăcuţi ca de obicei. Mergea agale, asemeni unui vrăjitor gânditor. Gândul ăsta îl mai înveseli. Aproape că semăna cu unul dintre vrăjitori. Doar ei mergeau aşa, cu capul în pământ şi cu gândurile aiurea. Proscrişii Oraşului. Cel puţin, el nu era asta. Lucrul ăsta îl făcea să se mai liniştească. Unic dar nu proscris. Vrăjitorii şi faunii erau ultimii proscrişii ai acelei lumi. Iar el nu făcea parte dintre ei.

Privi spre casa feolilor şi îşi dădu seama că aceea era singura lui casă. Dar asta nu îl mulţumea. El trebuia să zboare, aşa cum face un vulturan. Gândul ăsta îl ţinea prizonier de mult timp. De ce mama lui avusese aripi, iar el nu? De multe ori îşi cerceta spatele pentru a vedea dacă vreun ciot îi străpunsese pielea, dar încă nu i se întâmplase nimic. Apoi se mai gândi şi la legendă. Corbii trăiau şi dincolo de moarte, ei erau vestitorii morţii, şi îi aduceau pe cei trecuţi dincolo înapoi în lume. Poate că era, într-adevăr, prea mic pentru toate astea. Poate că aripile aveau să-i crească, dar el nu mai avea atâta răbdare.

 

*

Sfatul vulturanilor se ţinea în noapte, atunci când fiecare creatură îşi purta somnul, iar viaţa i se petrecea pe alt tărâm. Erau cu toţii îmbrăcaţi în robe lungi ce le ascundeau aripile, albe cu argintiu la revere şi în jurul taliei. Cei mai mulţi aveau ciocuri ce le cădeau peste bărbie, ţinându-le loc şi de gură şi de nas. Ceilalţi aveau chipuri umane, aproape perfecte. Dacă n-ar fi avut pieile închise şi urme de puf pe la tâmple, aproape că ar fi putut fi confundaţi cu cei mai mulţi dintre Orăşeni. Câţiva păreau mai în vârstă. Puf alb le crescuse pe la tâmple, iar penele maronii, ce porneau din creştetul capului, asemenea firelor de păr, păreau să se încurce în albul bătrâneţii.

Cei trei, mai în etate, erau îmbrăcaţi în robe negre, de jur împrejur, având cusăturii aurii. Ciocuriile lor păreau pleoştite, mult duse peste bărbie. Ochii lor maron păreau apuşi de mult. Nici o strălucire nu se mai zărea în ei. Chipul le era ridat şi zbârcit, iar îngrijorarea le era întipărită pe figură.

Cel mai bătrân dintre toţi aprinse cu grijă o lumânare. Grădina se scăldă într-o limină pală. Raze zdrenţuite se agăţau de pământul verde, cu o disperare încrâncenată. Câteva chipuri fură luminate slab, în timp ce, feţele înalţilor preoţi rămaseră ascunse de o beznă apăsătoare.

– Se spune că… începu unul dintre cei vârstinci, după care îşi drese glasul şi privi cu apăsare în jurul său. Vocea îi deveni tot mai groasă şi mai puternică. Continuă, fără să îşi mişte nici un alt muşchi în afara ciocului: Se spune că va veni şi ziua în care Oraşul va fi scos din ascunzătoare. De când „Talpa Lui Org” a fost furat, numai zeii ne mai pot salva.

Se lăsă o linişte mormântală. Nici vântul nu îndrăzni să şuiere, nici lumânarea să pâlpâie. Bătrânul îşi mişcă ochii, proptindu-i pe fiecare în parte. Apoi, ca şi cum îşi adulmecase hrana, se opri asupra lui Belew.

Belew înghiţi în sec, dar încercă să rămână nemişcat, asemeni unei statui.

– Ai dat greş, spuse bătrânul.

Belew se cutremură, dar decise să-i susţină privirea. Însă bătrânul şi-o mută, simţind nesiguranţă.

– Toţi am dat greş, se auzi apoi glasul lui scăzut. Lumina lumânării pâlpâii încet, făcând petele de lumină să se cutremure uşor.

Trec făcu un pas înaintea celor bătrâni. Nu îşi plecă spinarea şi nici fruntea pentru a le aduce laude, doar clipi des şi mult, în semn de nervozitate.

– Oricare dintre oameni ar fi putut ajunge aici, spuse el cu gravitate, dar şi cu emoţie. Doar pentru că acesta l-a urmărit pe Belew nu înseamnă nimic. Se spune că sunt recuperatori înnăscuţi.

– Recuperatori de ce? se strâmbă bătrânul.

Trec îi studie pe ceilalţi cu atenţie. Apoi, cu un glas aproape sfârşit spuse:

– Recuperatori de orice e considerat dispărut.

Un murmur de înfiorare veni din partea celorlalţi. Un vulturan înalt şi slab ieşi din mulţime. Ciocul ce-i cădea peste bărbie se închise şi se deschise, într-o şovăire enervantă.

– Ar trebui să luptăm, spuse el în cele din urmă.

Ceilalţi se întoarseră spre el, fără să ştie dacă e bine sau e rău ceea ce spusese celălalt.

Trec îşi plecă capul a neputinţă.

– Şi ce să facem? Să-i zgâriem până mor?

– De ce nu? insistă vulturanul cel slab cu însufleţire.

Trec dădu din cap dezaprobator.

– Ei au tehnologie, spuse Trec. Arme. Noi nu avem aşa ceva.

Ceilalţi murmurară.

– O să aduc „Talpa lui Org” înapoi, spuse cu însufleţire Belew, chiar dacă asta înseamnă să mor.

Bătrânii, deodată, îşi aruncară privirile asupra lui. Cel mai în etate vorbi din nou, de data asta smucindu-şi întreg trupul:

– Nu, Belew, misiunea ta e să o găseşti pe Cresa. Pentru asta îţi macini sufletul în lumea aceea degradantă. Acolo unde inimile sunt de vânzare, iar sufletele hălăduiesc cine ştie pe unde.

Belew îşi plecă fruntea. Ştia că trebuie să recupereze manuscrisul, dar avea nevoie de aprobarea bătrânilor pentru asta. Şi totuşi… Rămase tăcut, ascunzându-se în partea întunecată a grădinii. Până la urmă, tot trebuia să o facă. Însă bătrânul vorbi din nou.

– Manuscrisul lui Org e scris într-o limbă străveche ce datează de sute de mii de ani, e puţin probabil ca acele fiinţe să fie capabile să-l descifreze.

Trec începu să se plimbe nervos prin faţa bătrânilor.

– Şi totuşi, ar fi bine să-l recuperăm.

– Dar cum? se încruntară bătrânii.

Trec privi spre cerul slab luminat. Pe chipul lui se citea îngrijorarea.

– Jol…

Capitolul I

Capitolul II

Cartea de blog II

Oana Stoica-Mujea

 

LUMEA PIERDUTĂ

PRIMA PARTE

 

MANUSCRISE DEMONICE

Capitolul I

2076220

UN MANUSCRIS CIUDAT

 

M-am trezit prost dispus. E greu să fii ajutorul singurului Bibliotecar al lumii şi să te trezeşti cu faţa spre soare. M-am uitat în oglindă şi, din păcate, mi-am dat seama că în ciuda vârstei mici, arătam ca un moş. Am doar douăzeci şi patru de ani, dar cearcănele adânci mă duc cu gândul la un om trecut bine de prima tinereţe şi muncit în draci. Nu că munca mea nu ar fi în draci. Bibliotecarul, adică domnul Joanes, nu îmi dă răgaz să şi zâmbesc, el crede că dacă aş face-o, aş deveni prea fericit, iar asta mi-ar strica creierul.

Munca noastră e importantă şi susţinută de guvernele lumii întregi, dar uneori e nevoie să mai şi zâmbim, măcar atunci când citim o glumă bună. Dar, aşa cum spuneam, Joanes nu e un simpatizant al terapiei prin râs. Desigur, la ce moacă are, mai bine să nu o facă, ar fi păcat, mai ales dacă în jur ar fi cineva slab de inimă.

La început, când Joanes m-a contactat, mi s-a părut interesant. Să ai grijă de manuscrisele vechi să nu ajungă pe mâna oamenirii, mi se părea floare la ureche. Dar nimeni nu mi-a spus că magia e reală, că există lumi peste lumi, că Biblia e o farsă sau că îmi pun viaţa în pericol atunci când sunt nevoit să recuperez nişte foi mâncate de vreme. Sigur, Joanes a omis să îmi spună toate astea, aşa cum a omis să îmi spună că de mă bag în gura Vaticanului, pot să mă numesc curcan de Paşte. Dar pe lângă toate astea, munca mea e una frumoasă. Într-adevăr, plină de primejdii, dar asta, uneori, face viaţa mai incitantă.

Dormeam adesea în debaraua Bibliotecii, nu că asta ar fi fost important. Ei îi spuneau debara, dar eu îi ziceam „Apartamentul prezidenţial”. Debaraua Bibliotecii e mai mare decât tot apartamentul meu. Aşa că nu mi-a fost greu să-mi amenajez un pat, un fotoliu, o măsuţă şi o baie. Bineînţeles, lăsând loc şi măturilor şi celorlalte produse de curăţat. În afară de mine şi de Joanes, doar domnişoara Feele, mai ştie de acest loc. Şi eu am rămas surprins, mă aşteptam ca toţi şefii de stat să ştie să ajungă aici, sau măcar regina, doar suntem pe teritoriul ei. Dar nu. În plus, oamenii nici măcar nu ştiu că avem sediu în Londra. Dar este drăguţ atunci când te întâlneşti cu şefii statelor şi încep să-şi dea cu presupusul.

L-am întrebat pe Joanes într-o zi:

– Şi cum se face că serviciile nu ne-au descoperit?

Mă privea cu chipul ăla al său, galben-verzui, cu ochii ieşiţi din orbite. Adesea îi spuneam, în gând, „faţă de varză”, cel puţin atunci când mă enerva din cale afară.

– Suntem la zece metrii sub pământ, cum crezi că ar putea tehnologia lor să dea de vibraţiile unor cărţi? mi-a răspus el pe un ton rece şi sec.

Acum că mă gândeam, chiar avea dreptate. Cu toate că şi noi foloseam internetul, însă serverul nostru ar fi plimbat pe oricine prin toată lumea. IP-ul fluctuează atât de repede, că nici un serviciu din lume nu ar putea pune mâna pe el.

Uşa s-a deschis brusc făcându-mă să sar şi să dau cu capul în oglindă. Simţeam cum capul îmi vâjâie. Cu greu am deschis ochii şi l-am văzut pe Joanes, în veşnicul frac negru, cu guler şi manşete albe, cu faţa aia a lui de ziceai că mai are puţin şi varsă şi părul zburlit în cap.

– Vrack, mişcă-te mai repede, avem probleme.

Mi-am dat ochii peste cap şi l-am bombănit. Abia am apucat să-mi pun blugii şi geaca de piele când domnişoara Feele, o fată bătrână, intră peste mine:

– Domnule Vrack, ar trebui să vă grăbiţi, avem un cadavru.

Dacă ochii mi s-au mărit cât cepele, a fost doar din pricina exprimării: „Avem un cadavru?”, dar unde lucra duduia? La o bibliotecă, da, dar ce era ea? Bingo! Sinistra femeie de serviciu.

Am ieşit urmând coridorul lung şi slab luminat, cu un zâmbet larg pe buze. Auzi la ea: „avem un cadavru”. Nu îmi putea ieşi din cap exprimarea, iar buzele mi se tot duceau spre urechi.

Am trecut pe lângă cele mai multe uşi, iar când am ajuns la ultima, am şovăit o clipă. Şi totuşi, ar trebui să avem un manuscris, nu un cadavru.

Am intrat grăbit în sala calculatoarelor. Informaţiile din întreaga lume se plimbau pe cele douăzeci de ecrane suspendante pe peretele din sticlă, ce dădea spre cea mai mare parte a Bibliotecii.

– Cine a murit? am întrebat eu, făcându-l pe Joanes să dea din cap nemulţumit.

– Unul din oamenii noştri.

Am oftat. Aveam puţini recuperatori de manuscrise rare, iar aceştia începeau să dispară. Cum dădeau peste ceva cu adevărat important, cum treceau de partea cealaltă. Şi să nu crezi în blestemul lui Tutankamon. Crezi al dracu’ după ce te confrunţi cu toate tâmpeniile astea.

– Cine?

– Zed Fayre.

Dacă mi-a scăpat un oftat dureros printre buze, mi-a scăpat pe bună dreptate. Îl întâlnisem pe Zed de câteva ori, îi spuneam, ori de câte ori îl vedeam, că îmi aduce aminte de un personaj din Superman, iar el se amuza de fiecare dată. Cu toate că, m-a contrazis el, Zed era un nume prea important ca să-l bage în seamă pe unul numit Clark. Era un bătrânel simpatic, şi făcea rost de cele mai ciudate manuscrise. Ultima oară când m-am întâlnit cu el, pentru a pune mâna pe unul dintre manuscrisele lui Moise, l-am văzut uşor impacientat.

– Ce ai? Eşti bine?

El a privit prin cafenea, părând că se simte urmărit.

– Sunt pe urma unui lucru cu adevărat formidabil.

– Toate lucrurile pe urma cărora eşti, sunt cu adevărat formidabile, am spus eu.

Mi-a luat mâna într-a sa, fără să ţină cont că tot acolo era şi ţigara. Mâinile îi tremurau.

– Ascultă, dacă reuşesc să scap, atunci vom face o descoperire cu adevărat măreaţă.

– Să scapi de unde?

– Am fost acolo, s-a grăbit el să spună, dar încă n-am dovada. Am să mă întorc, ştiu cine are manuscrisul. Ascultă-mă bine, Vrack, în caz că nu scap… se opri o clipă şi se scotoci prin buzunarele hainei. După un timp scoase o foaie de hârtie mototolită ca un bulgăre de zăpadă. Mi-a pus-o între mâini, ascunzând-o cu ale sale. Continuă: Acolo e harta. Acolo vei găsi manuscrisul. Şi a dispărut.

 Nu i-am dat importanţă atunci. De fapt, am şi uitat această întâmplare. Zed avea obiceiul de-a spune lucruri stranii, dar apărea întotdeauna. Vestea morţii lui m-a lovit. Nu a fost genul acela de şoc care te face să te zgudui cu tot trupul, era genul de şoc ce nu mă mai lăsa să gândesc.

– Cum? l-am întrebat pe Joanes.

– Legiştii spun că a fost sfâşâiat de vreun câine vagabond.

Am dat din cap.

– Bine, şi adevărul?

Joanes dădu din umeri.

– Nu ştiu, nu am mai auzit o asemenea poveste. Un vagabond a spus că a văzut o creatură cu aripi mari, coborând din cer şi sfâşâindu-l.

– Era beat?

Joanes ridică din sprânceană, deja îmi părea rău că pusesem o asemenea întrebare.

– Bine, bine, am început să mă apăr. Nu contează asta.

– Deloc, mârâi el.

S-a ridicat de la calculator. Abia atunci parcă-l vedeam prima oară. Era mai înalt şi mai slab decât ieri, iar părul îi era mai grizonat.

– Ai îmbătrânit, i-am spus eu, sec.

– O fac de două sute de ani, îmi replică el rece.

– Voiam să spun că…

– Oh, lasă-mă, mâine o să-mi revin.

Ok, faţă de varză, am zis în gândul meu. Cel puţin în felul ăsta îmi dădeam seama cât de afectat era de moarte lui Zed.

– Ascultă…

– Harta, mi-o reteză Joanes, ţi-a dat harta?

Şi uite aşa s-a dus elementul meu surpriză. Oricum, asta e altă discuţie, cum dracu’ face de ştie tot?

Am mormăit ceva, apoi am căutat hârtia în buzunarele blugilor. Am găsit-o şi i-am înmânat-o. El se retrase.

– E datoria ta. Du-te după manuscris!

– Mă gândeam că te plictiseşti din cale afară, oh, sau vrei să râmâi singur cu Feele?

Joanes roşi ca un rac. Palmele i se strânseră în pumni.

– Dispari şi nu te întoarce fără manuscris.

Am dat să plec, dar el m-a oprit.

– Ai grijă, Vrack. Orice l-a ucis pe Zed, vrea manuscrisul ăla.

Am ieşit dând furios din cap. Oare de ce ajungeam mereu în cele mai periculoase situaţii?

 

*

Am urmat harta. Dacă e să vorbim despre infamele cartiere londoneze, aş prefera să nu. Mai bine îmi regizez un coşmar şi aş fi mai sigur de ceea ce mi se întâmplă. Dacă vă gândiţi că Zed a ales tocmai cartierele de care mă feream cu atâta sârguinţă, atunci aţi ghicit. Dacă vă gândiţi că toate umbrele m-au urmărit… mai bine s-o lăsăm baltă. Harta aia făcea în aşa fel în cât să mă învârtă în cele mai infame locuri. Acolo unde nici vagabondzii nu îndrăzneau să iasă din cartoanele lor după venirea serii. Umbrele erau mai aspre decât însăşi noaptea, iar orice suflu al vântului îmi dădea senzaţia că o forţă divină mă urmăreşte cu privirea. La orice foşnet pe care-l făceau hârtiile aruncate pe străzi, tresăream. Câte un bec, ici-colo, îmi mai alina suferinţa. Când, în cele din urmă, harta mi-a indicat strada pe care trebuia să ajung, mi-am dat seama că sunt foarte aproape de Bibliotecă. În nebunia lui, Zed făcuse harta în aşa fel încât să mă învârârtă prin toate cartierele rău famate, pentru a mă duce aproape de „casă”. Dacă n-ar fi fost mort, cu siguranţă că l-aş fi ucis eu cu mâinile goale. Dar, din fericire am scăpat de acea povară.

Strada strâmtă şi lungă, dădea, de fapt, în străzile mari ale Londrei. Acum nu a spus nimeni că Londra e perfectă. Blocurile mari, apropiate, făceau o umbră deasă. Iar o ceaţă metalică îmi tăia privirea. Pe hartă scria că trebuie să găsesc cărămidă marcată. Doar clădirea din dreapta era din cărămizi. Un bloc străvechi ce fusese pus pe lista de demolărilor, dar, proprietarii, foarte influenţi, nu doriseră să renunţe la el. Aşa că mă aşteptam să pice oricând, şi totuşi, părea mult mai trainic decât restul clădirilor. Am scos lanterna şi am aprins-o. Un vagabond mă privi sec, după care îşi continuă somnul. Ceaţa îmi dădea o senzaţie ciudată. Parcă nu era umană. M-am apropiat de baza blocului. Fasciculul de lumină se plimba agale, străpungând ceaţa, pe peretele de cărămidă.

Un vâjâit inuman m-a făcut să-mi ridic privirea spre cer. Mi s-a părut că am văzut o umbră, dar a dispărut mult prea repede. Încercam, ca un copil speriat de beznă, să mă conving că dracul nu există. Dar nu mă mai puteam convinge. Cel puţin nu după ce am dat de vrăjitorul lui Tutankamon care mi-a făcut urechi de iepure timp de o săptămână. Eram sigur că mai există şi alte creaturi diabolice, iar Joanes nu făcea decât să mă aprobe din priviri, fără să mă pregătească sub nici o formă despre ceea ce aş putea confrunta.

M-am îmbărbătat de unul singur. Eram obişnuit să o facă. Oricum, atunci când mă vâram în belele, nu era nimeni lângă mine care să îmi dea o mână de ajutor. Am ridicat lanterna spre cer şi am certat acoperişurile. Atât cât puteam vedea, îmi dădeam seama că nu era nimic. Şi totuşi, mă simţeam urmărit.

Undeva, departe, o privire de gheaţă îmi monitoriza fiecare mişcare. Dintr-o dată mi-am dat seama că n-ar fi cel mai inteligent lucru să caut bucata de cărămidă atunci. Am lăsat lanterna pe pământ, dispus să o iau la fugă. Atunci, lumina ei albicioasă mi-a arătat o baltă roşie. Am tresărit, dar, cu toate astea, am încercat să-mi înfrânez emoţiile.

– Zed, am îngânat. Fiind convins că acolo fusese ucis. Şi, cu toate astea, nici un marcaj al poliţiei. În fine, nu era ceva nemaivăzut, ţinând cont că vorbeam despre o străduţă pe care doar sufletele îngheţate călcau. Şi, probabil, se luaseră toate probele posibile. Am tras aer în piept şi am lăsat tentaţia de-a mă apleca. Am pornit spre strada principală, acolo unde oamenii şi lumina mă puteau apăra. Am poposit în primul bar în aşteptarea soarelui.

 

*

Nu sunt un mare băutor de cafea. Cu toate că, la cât de puţin dorm, s-ar spune contrariul. Dar în seara aceea am făcut un abuz. Pe lângă tremurul nervos şi ochii ce mi se închideau, mai era şi urmăritorul din umbră. Nu ştiam la ce să mă aştept, tocmai din acest motiv nu mă grăbeam să fac un gest anume.

Am rămas la masă până la patru dimineaţa. Am mâncat şi am băut cafea continuu, părând, poate, un nebun. Atunci ea s-a aşezat lângă mine. Localul era gol, aşa că mi s-a părut puţin straniu ca ea să apară acolo, la ora aceea din noapte, când, până şi ospătarii dormeau pe mese. Nu sunt sigur că m-am uitat la ea într-un fel anume. Poate că mai aveam puţin şi adormeam şi eu sau, poate, nu ştiu, nu mai eram în stare să fiu surprins de absolut nimic.

Era înaltă, blondă, un blond argintiu ce se vedea ciudat în lumina palidă a localului. Tenul îi era uşor măsliniu, ceea ce nu părea a se potri cu părul. Ochii de un verde aprins, la prima vedere era să jur că are lentile de contact, dar aş fi făcut-o în van. Era cam cât mine de înaltă, dar mult mai slabă şi mai finuţă.

– Pot să stau?

Atunci am ridicat din sprânceană. Făceam asta ori de câte ori mă pregăteam să fiu ironic.

– Ai făcut-o deja, dar apreciez că te interesează părerea mea… totuşi.

Ea a zâmbit, şi pot spune că avea un zâmbet minunat. Era acel gen de femeie ce te vrăjea cu o privire. Şi, cu toate astea, eram convins că e doar o prostituată, dar, cum ora era foarte târzie, iar eu nu mai gândeam cum trebuie, desigur, mă înşelam.

Ea scormoni prin poşeta mică şi roşie. Abia atunci am văzut că era îmbrăcată într-o salopetă de piele roşie, mulată pe trup. Puteam să jur că are cizme roşii cu tocuri cui, şi, de data asta, chiar nu mă înşelam.

Scoase din geantă un ecuson şi mi-l vârî în faţă. Mai întâi am mai sorbit o gură de cafea şi mi-am aprins o ţigară, nu voiam să par prea interesat. Apoi, prefăcându-mă a fi mult mai important decât eram în realitate, am aruncat o privire pe cartonul vârât în plastic.

Nu a durat nici o secundă până am făcut ochii cât cepele şi ţigara aproape că mi-a scăpat din mână. Dacă aş mai fi avut cafea în gură, sunt sigură aş fi scuipat-o pe ea.

– FBI? am tras cu ochiul la numele ei. Daleea, ce dracu’ cauţi aici îmbrăcată ca o curvă?

 Ea nu făcu nici un gest, spre propria-mi disperare.

– Domnule Vrack, până şi Napoleon a spus că toate femeile sunt curve, dar dumneata eşti prea generalist.

M-am scărpinat în vârful capului.

– Asta era şi ideea, cel puţin a lui Napoleon, generalizarea.

– Scuteşte-mă de prostiile astea, domnule Vrack. Am venit să vorbim despre Zed, Joanes mi-a dat permisiunea.

Era clar că în capul meu se iveau mii de întrebări.

– Joanes mă surprinde de fiecare dată.

– Sunt sigură, îmi răspunse ea calm.

– Oricum, cum dracu’ ai ştiut unde sunt?

Dar deja ştiam răspunsul.

– Joanes mi-a spus.

Şi totuşi, cum de ştia totul întotdeauna?

M-am lăsat pe spătarul scaunului întinzându-mi trupul. Aveam impresia că am o sută de ani, iar oasele îmi erau sudate de atâta suferinţă. Parcă îmi reveneam din oboseala aceea ce pusese stăpânire pe mine. Până la urmă tot mi-aş fi revenit, cine ştie câte zile de nesomn îmi rezerva destinul. I-am făcut semn Daleei să întrebe:

– Când l-aţi văzut ultima oară pe Zed Fayre?

Era o întrebare de rutină, mi-am dat eu seama. Nu aveau nici o pistă despre ceea ce îl ucisese, dar, până şi ei, erau conştienţi că nu era vorba de un câine. Sigur, nu exclud ca Scotland Yard-ul să fi crezut asta, dar nu şi FBI-ul.

– Contează prea puţin, i-am răspuns eu sec. Nu îl cunoşteam aproape deloc pe Zed, tot ceea ce ştiam despre el, ştii şi tu, Daleea.

Ea dădu uşor din cap. O vedeam că nu îşi găseşte cuvintele, aşa că am decis să o ajut.

– Vrei să ştii, de fapt, ce cred eu că l-ar fi ucis.

Ea tresări. Eu am continuat:

– Nu am idee. Aş putea jura că e vorba despre o chestie preistorică, dar n-ar mai fi preistorică în cazul ăsta. Mi-am adus aminte de Tutankamon şi am oftat. Cu toate că nu e exclus.

– Îţi baţi joc de mine?

– Am crezut că lucrezi în cadrul secţiei de fenomene stranii.

– Acolo şi lucrez.

– Am spus mereu că ar trebui să angajeze oameni cu mai multă credinţă. Sigur, tu nu ai avut o săptămână urechi de iepure, aşa că nu ai cum să ştii cum e să simţi pe pielea ta.

Ea se forţă să-mi zâmbească.

– Urechi de iepure nu am avut, dar sperieturi de toate felurile am tot încasat. Domnule Vrack…

– Spune-mi Vrack, i-am cerut eu. Chiar dacă arăt ca dracu’, cred că suntem de-o vârstă.

Mă privi neîncrezătoare.

– Bine, Vrack, consimţi ea. În laboratoarele noastre există un specimen ciudat. O femeie pe jumătate corb, mă gândeam că dacă aţi vedea-o, şi aţi analiza zgârieturile după trupul lui Zed, v-aţi putea da seama dacă acelaşi tip de creatură l-a ucis.

Am închis şi am deschis ochii, atât cât puteam eu de repede.

– O femeie pe jumătate corb?

– Acum cine e cel cu mintea închisă?

Am râs cu gura până la urechi.

– O să vin, Daleea, imediat după ce recuperez ceva.

Mi-a întins cartea ei de vizită şi a plecat încet, aşa cum şi venise, având grijă să nu-i trezească pe ospătari. Abia atunci mi-am dat seama că apăruse soarele.

 

*

Strada părea mult mai mare pe timp de zi. Nu mai simţeam nici o privire de gheaţă urmărindu-mă de la înălţimi. Ceaţa dispăruse, iar vagabondul abia ce se trezise întinzându-şi oasele bătrâne. Am verificat fiecare cărămidă, atunci am zărit-o pe cea marcată. Mi-am înfipt degetele în ea şi am tras cu putere. Locul era destul de adânc, aşa că am fost nevoit să-mi vâr mâna până la cot, pentru a simţi o bucată de piele. Am tras-o uşor. Cât de uşor putem pentru a nu o deteriora. Când a ieşit la lumină, coperta roşie a început să sclipească bizar. Am lăsat cărămida jos şi am luat-o la fugă, simţind că mii de ochi s-au deschis dintr-o dată, de undeva, dintr-o lume stranie şi întunecată.

Corbii – Cap. I

I
 
CIRCUL
 
Jeane îl trezise dinainte să se lumineze. Era îmbrăcată în blugi strâmţi şi negri, într-o bluză, la fel de strâmtă şi neagră, iar pe cap purta o pălărie şi ochelari de soare. Părul ei blond era complet ascuns. Escaladase casa şi se trezise cu ea pe marginea patului. Până nici corbii nu se treziseră. Doar unul croncăni nervos şi se culcă la loc.
– Trezeşte-te odată că nu stau toată ziua după tine.
Jol nu înţelegea ce se întâmplă, ce căuta Jeane acolo cu noaptea în cap. Şi, mai ales, de ce dracului era îmbrăcată aşa bătător la ochi.
– Ce faci?, dacă nu te deranjează cumva că te întreb.
– Nu mă deranjează. Ai nişte haine negre?
Jol se ridică într-un cot.
– Cred că toate sunt negre. Sunt fiul corbilor, ai uitat?
– Ce glumă cretină.
– Alta mai bună nu am la ora asta.
– E patru dimineaţa, eu zic că e rezonabil.
– Rezonabil pentru?
Dar, Jeane, era deja în dulapul lui alegându-i hainele. Scoase jeansii negrii şi o cămaşe de aceeaşi culoare, apoi se repezi la ochelarii de soare.
– Hai, nu stau până se face lumină.
Jeane se întoarse cu spatele şi îi făcu semn să se îmbrace. Jol se mişcă rapid, cu toate că nu era sigur ce şi de ce face. Dar era greu să-i rezişti Jeanei, mai repede îţi puneai o piatră de gât şi te aruncai în vreun râu. Sau, mai simplu.
– Totuşi, spuse el după ce îşi puse hainele, unde mergem la patru dimineaţa?
– Nu fi fătălău. O să vezi.
Jol se gândi să îi spună două vorbe, dar se răzgândi. Ştia că aşa face Jeane pentru a-i convinge pe băieţi să facă ca ea. Jeane porni spre fereastră.
– Avem şi uşă, să ştii.
Ea se opri misterioasă.
– Mergem în misiune. Când mergi în misiune, nu ieşi pe uşă ca şi cum te-ai duce la piaţă.
Jol ar fi dorit să-i spună că nu conta oricum. Oraşul era mort la patru dimineaţa. Până şi corbii dormeau. Dar, dacă ea prefera fereastra, de ce nu?
Escaladară clădirea, nu că ar fi fost prima oară. Până şi emoţiile se duseseră. Chiarli dormea asemeni unui urs în mijlocul iernii. Era suficient să îşi ia perna în braţe, să o plângă pe Carol, de parcă ar fi murit, apoi adormea ca un prunc.
Corbii se treziră imediat ce ei dispărură în întunericul străzii. Putea să le audă aripile de la o distanţă destul de mare. Uneori avea impresia că poate vedea prin ochii lor, dar nu era o certitudine. Ba chiar, ar fi putut fi şi o boală. Încă nu avea de gând să spună cuiva asta. Dacă era nebun?
Jeane îl trase după ea. Ajunseră repede la periferie. Locul în care nu era prea înţelept să te avânţi, mai ales noaptea. După acea zonă rău famată, era câmpul. Un loc macabru. Charli îi spusese că mulţi fuseseră îngropaţi acolo şi nimeni nu îi căutase vreodată. Desigur, el nu credea în spirite ce se ridică şi terorizează oameni.
Ieşiră din cartierul de periferie. Câmpul… câmpul…
– Dumnezeule, ce e acolo?
– Circul ciudaţilor, decretă Jeane plină de sine.
– Doar nu vrei ca…
– Ce, îţi e frică?
– Jeane, acolo nu sunt oameni. Sunt un fel de…
– O, las-o baltă, nici tu nu eşti mai presus. Corbii ăia nesuferiţi care se ţin după tine, nu sunt îngeri.
Jol tăcu. Nu era prima oară când Jeane i-o trântea drept în faţă. Şi da, ea avea dreptate, dar el încă nu era pregătit să afle chiar totul.
– Ar putea să fie acolo, spuse Jeane cu speranţă.
– Cine?
– Cum cine? Tatăl tău.
– Tu crezi că tata e un monstru?
– Nu ştiu ce să cred, dar să fim serioşi, tu nu eşti un oarecare.
Asta nu era nici o noutate. I se spusese că e deosebit încă de la naştere. Ba chiar, ajunsese să creadă, că fusese născut doar din acest motiv.
– Bine, spuse Jol. Aruncăm rapid o privire şi ne întoarcem.
– Ştiam eu, sări Jeana fericită
 
*