Socoteli

Ok, nu am reuşit să îmi ţin promisiunile zilele astea. Ce vreţi? Uneori se întâmplă să nu ai timp, alteori, pur şi simplu, lipseşte cheful. De exemplu, ieri am dat ture de oraş, cu muzica la maxim, trei ore şi jumătate. Şi de câte ori mă gândeam să ajung acasă, mai dădeam un ocol.
Da, am zis că după „Regina arkudă” nu mai fac nimic până luni. Cu toate că nu am vrut să mă ţin de această promisiune, s-a întâmplat să fie. Deh, se mai… Aşa că mi-am respectat obligaţiile familiale şi am reuşit să mă obosesc mai rău decât de aş fi scris non-stop.
Oricum, până una alta, miercuri încep şi şcoala. Cu toate că nu e prea minunat s-o începi în mijlocul săptămânii, am hotărât, totuşi, că o voi începe de marţea viitoare. De ce nu luni? Că luni, adică pe data de şase, am treabă. Ba la Bucureşti, ba e ziua lui Xreder. Da, da, v-am spus asta pentru a pregăti cadourile. Nu sunteţi invitaţi fără cadouri, dar voi ce credeţi? Desigur, ar fi frumos să aduceţi nişte beculeţe colorate pentru maşina mea, dar şi pentru el e ok.
Da, acum am de gând să scriu. Ce am în plan? Nu, Dumnezeuleee, fac o pauză la seria asta. „Regina zâna” va începe prin ianuarie-februarie. Lăsaţi-mă şi pe mine să mă detaşez puţin de seria asta, că încep să mă enervez pe personaje şi le omor pe toate.
Am ceva în cap. O, da, un neuron. În afară de asta… Vă mai amintiţi „Corbii”? Ok, ştiu exact cum va fi acest dark fantasy. Oricum, şi seria asta la care tot scriu va da în dark. De acum lucrurile se vor complica. Heroicul s-a dus. Deci da, ajunge. Prea am fost drăguţă 😀 Ok, în acelaşi timp voi termina şi „Experimentul – Crima perfectă”. Mă rog, încă nu sunt sigură că aşa se va numi. Dar tot ce se poate. Şi tot în acelaşi timp, dap, căci sunt multiuser, voi începe şi noua mea serie poliţistă.
Ei, ei, nu ştiu exact despre ce va fi vorba, dar va fi. Ce? Credeţi că am înnebunit? Nu, nu am înnebunit. Doar că mi-am propus ca cel putin patru ore pe zi, de luni, mâine, în colo, să scriu şi doar atât. Cui nu îi convine poate suna la maltratarea soţilor de scriitoare 😀
De ce mă extind? Pentru că pot, pentru că-mi place şi pentru că vreau. Chiar şi cu „Minţi rătăcite” am eu ceva în gând. Dar după ce o terminăm, adică Trexel şi moi, vom zăbovi asupra ei. O vom îmbunătăţi şi vom vedea ce va ieşi. Până la urmă va ieşi. Ce credeţi voi? Ce? Trexel poate şi va face, altfel mă duc la Satu Mare şi-l alerg. Dap, cu jeep-ul 😉
Am planuri, da. Până şi maşinii i-am cumpărat pixuri şi caiete. Cum de ce? Dacă îmi vine o idee în trafic şi o pierd? Oh, dar am o idee genială pentru un thrilerr genial. Aaa, dap, cred că tot în timpul ăsta am să scriu şi la asta. Cel puţin am să o încep. De ce nu? Pot, deci da. Oricum, la şcoală o să mai şi scriu… Ăăă, nu, nu cursuri, idei pentru cărţi 😀
Da, mâine voi termina şi povestea după ideea lui Mihai. Şi da, o să mai am timp cumva să scriu după ideile voastre. Exerciţiile îmi fac bine. Vreau să-mi ocup tot timpul scriind sau, cel puţin, mare parte din el. Că nu în zadar i-am cumpărat maşii lucruri de trebuinţă. Zău aşa…
Bine, acum că sunteţi la curent cu tot ceea ce am de gând să fac, înţelegeţi şi că voi fi foarte ocupată. Oh, da, mai ales că încep şi şcoala. Am de dus la capăt două lucrări de diplomă. Una la pedagogie, iar cealaltă la jurnalism. Ei, am ceva treabă de acum în colo. Sigur, voi mai fi şi pe blog, dar nu aşa des ca odinioară. Deh, un singur om sunt şi eu. Nu doi, nu trei, nu patru… Aşa că îmi veţi îngădui, din când în când, câte o mică absenţă.
Ok, acum mă grăbesc spre pat. De mâine mă aşteaptă potopul 😀
 

 

Reclame

Bilanţ de cărţi

Aşa, aşa. Crina îmi dă idei, probabil că s-a gândit ea că nu pot fi gata cu povestea lui Mihai în seara asta. Nu de alta, dar mai am de corectat, mai am de scris şi altceva. Ce mai, mai am şi altă treabă. Şi, printre picături mai scriu câte ceva, mai citesc sau mai arunc un ochi la TV.
Aşadar, facem un raport de cărţi. Adică: ce am început şi voi continua. Ce am început şi dracu’ ştie dacă se va realiza. Ce s-a modificat, ce nu s-a modificat. Şi de ce vorbesc în dodii şi Crina nu înţelege – logic, pentru că vorbesc în dodii 😀
Începem cu începutul? Păi cum altfel? A, se poate şi altfel, mi-a zis mie Bogdan Hrib: „Mai ştiu eu un nebun care după zece volume în ultimul scria „şi aşa a început””. Ceea ce înseamnă că eu sunt celălalt nebun 😀
Începutul: Am început cu trilogia „Stăpânul”. Desigur, aşa cum unii dintre voi ştiu, nu am publicat decât volumul I, „Răpirea zeilor”. Nu, nu am nici eu idee de ce nu am insistat mai mult. Am terminat celelalte două volume, sigur că am făcut-o, dar, pur şi simplu mi-a fost greu să-l refac pe primul, mai ales fiind prima mea carte şi, la celelalte două, se vedea deja ameliorarea. Am zis eu atunci că nu se face. Primul volum varză şi restul de la bine la mai bine. Cumva, nu ştiu cum, am renunţat la idee. Şi totuşi, acum parcă îmi vine să mai lucrez puţin la primul volum şi să văd dacă-l pot publica pe vreo stradă 😛
După un milion şi ceva de cuvinte, scuze, două şi ceva 😀 , însumate în cele trei capitole ale „Stăpânului”, a urmat „Şarama”. Majoritatea o ştiţi. Cel mai tare m-a mirat că tot Chişinăul o citise. Ce? Care e problema? Şarama e vedetă la Chişinău. Că în România nu a avut loc 😉 Măcar acolo, cine sunt eu să mă supăr? 😛
Ce am scris după? Hehe, antologii. Ştiţi ceva? Nu ştiţi, dar vă spun eu. Habar nu am cum e cu proza scurtă. De aia prefer romanele, de aia mă joc cu voi pe blog, pentru a încerca să învăţ şi secretul unei variante scurte. Aşa s-au născut şi antologiile. Apoi au urmat interviurile, hai că de alea şiţi. După care, m-a izbit. O serie de nouă cărţi, aia Regală, care acum nu mai e regală, dar pe acolo. Nouă cărţi cu dinastii, întâmplări mai mult sau mai puţin fantastice, dar cu aventuri şi nebunii, iubiri şi tragedii din plin.
În timpul ăsta. Adică între cele două cărţi din serie, am scris „Colecţionarul de vise” şi „Dincolo de oglindă”. De colecţionar aţi mai auzit câte unii. Alţii l-aţi mai şi citit. Cu „Dincolo de oglindă”, doar Vania s-a familiarizat cât de cât, că nu sunt convinsă că a terminat-o. Ceea ce e mişto la asta cu oglinda e, că pe lângă partea uşor fantastică, jumătate din carte e povestea vieţii mele. Hehe, câte poveşti aş mai avea de scris inspirate din viaţa mea, din, din, din…
„Crima perfectă” sau, aşa cum m-am gândit ulterior „Marea cacealma”. Încă e în proces de gândire titlul, oricum, acţiunea e aceeaşi. Cartea nu e terminată, desigur. Cine să o termine printre atâtea proiecte şi să nu uitaţi că trebuie să-mi fac şi lucrarea de diplomă, da?
Ok. „Imperiul celor şapte ape”, un fantasy şi nu prea. Mai mult o poveste gen „Inelul libelungilor”. Nu ştiu, fac planuri şi planuri la partea asta de vreo doi ani, ceva nu e unde trebuie, aşa că încă mai aştept acel zvâc.
„Sărutul Morţii”, hai că despre asta ştiţi. E ficţiune, dar nu e fantasy. E vorba de o asasină de prin anul 1100, pe acolo. O poveste ce îmbină puterea, iubirea şi crima. Desigur, întrebarea e cine va învinge: dragostea sau partea criminală? Sunt pe la jumătatea drumului şi aici 😉
„Corbii”, şi din asta ştiţi câte ceva. Cred că e cea mai bună idee pe care am avut-o din 2005 până acum. Da, da, de aia m-am oprit din publicat. Gata, vă ajunge.
Şi ajungem la ultima idee pe care am avut-o în timpul ăsta. Un horror, pe care nu ştiu dacă să-l fac serie sau roman. Serie: „Horrorscop”, iar fiecare carte să aibă un alt titlu, alte personaje, sau, acelaşi personaj principal şi acelaşi principiu de urmat. Un fel de Buffy pentru cine a văzut filmul, cam aşa să arate şi cartea. O serie care pare fără cap şi coadă. Dar, desigur, se va sfârşi. Adică, în fiecare carte trebuie înfruntat… o, nu, mi-a venit ideea 😀 Pentru fiecare zodie câte o carte, şi termin cu a treisprezecea. Noroc că vă mai scriu vouă, că mă lămuresc şi eu.
Următoarele cărţi, scrise printre serii, vor fi unele poliţiste, da, o serie. Nu, nu vă dezvălui nimic. Poate şi un thriller din ăla dur. Vom vedea.
Şi ca să fie treaba bine înţeleasă, încă mai aştept un autor care vrea să scrie un roman în colaborare, o să mor şi nu o să vrea nimeni? 😀
Ok, ăsta e bilanţul cărţilor. Mulţumită, doamnă?  

Corbii – Circul (II)

Foto: Alex Mazilu

Corbii I

Corbii II

Câmpul era pustiu, iar circul, în mijlocul câmpului, părea asemeni unui coşmar bine plasat. Corturi înalte, colorate şi cârpite în fel şi chip. Rulote desenate în moduri reci şi groteşt. Tunelul goazei, care îşi întâmpina vizitatorii cu un cap de mort, mare cât toate zilele. Arena, acoperită de fel de fel de pânzeturi, în diverse culori, cârpite cu greu. Panouri înalte cu chipuri scârboase ce rânjeau macabru. Câteva lumini ce, mai degrabă, întreţineau atmosfera lugubră.
Jeane părea impresionată. Era fericită de acea imagine de coşmar învăluită cu un fel de aromă mistică. Jol era crispat. Nu îi plăceau circurile. Nu îi plăceau nici cele normale, circul ciudaţilor nu îi părea în nici un caz a fi ceva bun.
Jeane îl trase după ea. Încă puţin şi aveau să pătrundă pe tărâmul bizarului absolut. Jol vru să fugă, dar picioarele îl duceau tot înainte. Parcă visa şi nu se putea împotrivi visului. Voinţa i se evapora pe măsură ce înainta.
Un panou uriaş li se ridică în faţă. Chipul unui monstru rânji liniştit.
– Omul porc, râse Jeane.
– Sunt doar măşti, Jeane. E o chestie de prost gust.
– Sunt mutaţii genetice, Jol.
Băiatul ridică din umeri. Oare de ce nu rămăsese Jeane la gândul simplu: „Hai să facem sex!”. Ideea sexului, chiar dacă la început i se păruse scârboasă, acum îi surâdea. Cel puţin, treaba asta, tot va trebui să o facă până la urmă.
– Ascultă…, începu Jol timid.
– Sttt, făcu Jeane nervoasă şi îi arătă un cort prin a cărui pânză se zăreau siluete bizare.
Jeane se apropie fără nici o teamă. Jol, rămas în urmă, studie terenul. Nu părea a fi nimeni. O urmă pe Jeane fără tragere de inimă, prea căpoasă. Uneori, pur şi simplu, nu putea să înţeleagă de unde pasiunea pentru macabru. Poate că şi pe el îl alesese tot din pricina asta. Era un ciudat, trebuia să fie sincer cu el însuşi. Un ciudat urmărit de corbi.
– Nici nu se pune problema, ţipă unul din personajele stranii din cort. Glasul îi era macabru, dur, tare, tavernos.
Jol simţi o oarecare teamă.
– Eşti un idiot Loi. Nu poţi pleca de aici. Ce o să faci? O să te ascunzi întreaga viaţă?
– Şi aşa ce fac? Mă expun pentru un penny şi îi las pe toţi să-şi râdă de mine.
– Va fi mai bine, într-o zi. Trebuie doar să ai răbdare.
– Răbdare? De şaisprezece ani tot aud povestea asta. „Într-o zi, tagama corbilor ne va salva. Băiatul corb va coborî între noi… bla, bla, bla”.
Se făcu linişte. Cele două siluete se aşezară. Jol şi Jeane se priveau temători.
– Va veni, Loi, îl simt. E aproape.
Jol o rupse la fugă. Îi părea că toţi demonii nopţii îl urmăresc. Corbii erau în urma lui ca o trenă întunecată. Nu ştia dacă Jeane îl urma, dar, atunci, nici nu îi păsa. Ciudaţii vorbeau despre el, iar el, nu, el nu era un ciudat.
 
*
Se privea în oglindă de mai bine de o oră. Nu îi creşteau pene, nu părea să aibă gheare. Nimic nu părea să se fi schimbat în constituţia lui umană. Era un om ca orice om. Corbii erau doar o întâmplare. Poate casa aceea era de vină. Poate oraşul. Poate toate. Mai trebuia să reziste doar doi ani. Apoi avea să plece la facultate, departe. Iar corbii aveau să rămână în urmă, ca nişte umbre.
Nu dorise să o vadă pe Jeane, cu toate insistenţele ei. Mesajele curgeau în cutia poştală a telefonului.
 Se trânti în pat. Nu se simţea bine. Ceea ce văzuse la circ îl făcea să-şi pună prea multe întrebări. Îl durea, îl chinuia. Unde era tatăl său? Îşi luase zborul? Nu avea o imaginaţie destul de bogată pentru a-şi închipui ce anume ar fi putut fi tatăl său. Poate că Jeane avea dreptate. Poate că era unul din ciudaţii de la circ. Şi atunci, de ce unchiul Charli nu îl văzuse niciodată cu adevărat. Un ciudat trebuie să iasă în evidenţă. Nu trebuie, iese oricum în evidenţă.
Îl durea. Oglinda, imaginea, parcă nu era el. Simţea că oglinda îl minte, că propria imagine îi e denaturată. Se simţea altfel. Nu aşa cum se vedea în oglindă. Nu aşa cum îl vedeau ceilalţi. Nici el nu putea să se vadă cu adevărat. Cine era? Cum era?
Sună la uşă. Îl auzi pe Charli pornind spre hol. Spera să nu fie Jeane, nu ştia ce să-i spună. Nu putea să gândească limpede.
Se repezi din pat spre fereastră. Maşina poliţiei era pe alee. Îl zări pe Cap Dur, aşa cum îi spuneau puştii, cu jumătate de ochi. Se repezi spre uşă, dar nu ieşi brusc, aşa cum fusese primul impuls. O întredeschise. Paşii lui Charli erau fermi şi apăsaţi. Încă o dată soneria ţipă. Uşa s-a deschis. Glasul lui Cap Dur se auzi ca un ecou în întreaga casa.
– Jol, unde e?
Jol simţi că înnebuneşte. Inima i-o luă la trap. Nu făcuse nimic, ştia că nu făcuse nimic.
– De ce? se auzi Charli.
Un oftat prelung ajunse până la urechile lui. Oare i se dezvoltase auzul? Abia atunci realiză că e la catul superior şi, cu toate astea, auzea de parcă ar fi fost acolo.
– Aseară, la Circul Ciudaţilor, un… om-leu a fost ucis.
Lui Jol i se strânse şi mai tare inima.
– Şi? întrebă Charli impertinent.
– Am găsit, la locul crimei, pene de corb.
Jol privi spre pervaz. Corbii erau acolo, nu îl părăseau niciodată. Nu… nu, corbii erau de vină. Sau…
– Şi ce dovedeşte asta? sări Charli ca ars.
– Am vrea să vorbim cu Jol.
– Jol nu are nici o vină, îi lua apărarea cu înverşunare Charli.
Cap Dur trase aer în piept. Dumnezeule, cum auzise asta?
– Nici nu m-am gândit că Jol ar avea vreo vină… dar… corbii…
Nu ştia de ce, dar nu putea să le facă rău corbilor. Le privi ochii negri ca două bile de plastic. Le simţi durerea. Se zbăteau undeva în interiorul lor.
„Vânătorii”, se auziră mii de glasuri tenebroase în minte lui. „Vânătorii sunt pe urmele tale”.
Nu mai stătu pe gânduri. Deschise fereastra şi dispăru.