Recomand…

Mă alătur şi eu demersului lui Nea Costache, invitându-vă, în primul rând, să îl citiţi şi apoi să fiţi cu ochii pe marii muzicieni români. E o iniţiativă frumoasă, cu toate că eu nu cred că manelistul de profesie se „va coborî” într-atât încât să asculte muzică adevărată. Ar fi prea mult pentru el. Cred că, de fapt, după s-ar sinucide.

 

Ieri am citit o poveste care mi-a adus aminte de Petre Ispirescu. Doamne ce îmi mai plăcea Ispirescu, cum ştia el să le povestească şi să le ducă la bun sfârşit. Un geniu în ale basmelor. Dar iată că basmul nu a murit. Scris impecabil, iar povestea nu numai că e moralizatoare, dar te prinde atât de mult că până la final nu ai cum să nu o citeşti – recunosc, e cam lungă, am scos-o la imprimantă 😛 Sebastian Corn mi-a dovedit că basmul nu a murit. Şi ce frumos a scris basmul. Şi ce inteligent, şi ce exprimări. Cred că Ispirescu, în sfârşit, răsuflă uşurat. Încă se mai poate.

 

Dacă vreţi să faci o incursiune în cultură, dar şi în amuzament, vă recomand cu căldură „Crima letală”. Recunosc că nu am citit-o direct după net. Dar nu sunt cumplit de multe pagini să nu poată fi trasă la imprimantă. În plus, poveştile, pe lângă demersul cultural fin, sunt pline de umor. Se citesc uşor şi când le veţi termina, zâmbetul vă va fi atât de lung, încât nu o să ştiţi ce vi s-a întâmplat.

 

Pentru că tot sunt la cărţi, muzică şi cultură în general. Şi pentru că tot nu am timp de altceva. Trebuie să vă spun că noptiera mea a ajuns, de fapt, un munte de cărţi. Azi am fost să cumpăr „Cu sânge rece şi albastru”, cartea Ivonei Boitan. Normal, pe lângă asta am mai luat şi „Coralie” dar şi „Trenul de trieste”. Mda, că nu aveam destule pe listă. Aşa că am făcut un morman şi mai mare. Dacă o să şi apuc să le citesc, mă declar martir al poporului. Aşa că m-am dus la Mall, la Diverta şi am întrebat: „Ceva nou la Tritonic?”. Mă rog, au un raft întreg la Diverta din Mall-ul piteştean, dar e greu să te prinzi care sunt noi şi care sunt vechi.

Tipa îmi zice: „Iar Tritonic?”. Şi îmi explică că mai mulţi inşi au fost interesaţi în decursul zilei de această editură. Ok, apoi am trecut la RAO. De ce? Pentru că, pur şi simplu, aveam nevoie de nişte cărţi poliţiste care să-mi limpezească mintea. Nu, nu să mi-o limpezească, să mi-o relaxeze. Aşa că: citiţi, citiţi şi iar citiţi.

 

Crina, totuşi, dacă găseşti un politician din ăla spune-i tu că eu cu iadul mă înţeleg mai bine, pentru rai nu votez 😛

Reclame

Doua vorbe despre carti

Începem cu o lansare, una dublă, în Constanţa. Informaţii suplimentare aici.

Nu am mai vorbit de ceva timp despre cărţi. Ei bine, au fost ceva cărţi în ultimul timp, dar am să vă vorbesc doar despre cele la care am râs cu lacrimi.
Ciudat e că le-am citit unele după altele. Aşa a fost să fie, nimic premeditat.
Am început cu „Crima letală”. Cartea lui Ioan Usca, minunat scrisă, plină de interferenţe culturale, pe care nu le sesizezi dacă nu eşti suficient de atent. Culturi diferite, oameni diferiţi ce împart experienţe diferite, dar cu acelaşi simţ al umorului. Nu ştiu dacă este neapărt un roman. Autorul spune că e un poem. Eu aş spune că e o odă, dar o odă diferită. O altfel de carte. O odă a vieţii culturale. Asemeni lui Pratchett şi Ioan Usca, a ales ca notele de subsol să fie la fel de comice ca însăşi scriitura. Iată că văd o apropiere între aceşti doi autori, una hilară.
Am să vă redau câteva rânduri, pentru a vă da seama cu ce anume am avut de-aface:
„ – Te prostituezi? – întrebă, după câte momente de gândire, Domnul Colonel.
– Nu, Doamne fereşte! – răspunse Vlad uluit.
– Excelezi în vreun sport?
– Nu!
– Faci trafic de droguri sau de armament?
– Nu, cum de vă gândiţi la astfel de lucruri? Dorinţa mea este să slujesc Cultura!…
Atunci nu vei avea cum să-mi înapoiezi banii – concluzionă Domnul Stoenescu, deşi, în scrutul său interogatoriu, nu epuiză chiar toate midalităţile de a faci bani în lumea modernă ( dar este cert că, din Cultură, acest deziderat e unul imposibil!). Nu spun, însă, că nu te voi sprijini – continuă Colonelul –, dar va trebui să discutăm mai în amănunt şi, fără supărare, să uiţi de caietul pe care mi-l îmbii…”
Veţi găsi multe poveşti interesante. Îl veţi cunoaşte pe Taras – ciudat lucru, dar autorul susţine că motanul Taras chiar vorbeşte. Îl veţi reîntâlni pe Onici şi veţi vedea cum poţi ajunge după graţii, de trei ori, nevinovat, dar cu toate dovezile împotriva ta.

 

 

 

Trecem la trilogia Bartimaeus, un fantasy pe care nici un iubitor al genului nu ar trebui să-l rateze. Bine scris, bine conturat, câteva scăpări elementare pe ici-colo, nimic serios. Ultima parte a trilogiei „Poarta lui Ptolemeu” a apărut şi la noi. Ei bine, e scrisă cu acelaşi umor ca şi primele două părţi. Cu toate că trăiesc într-o lume măcinată de război, boală şi durere, djinul Bartimaeus, tot îşi face timp, chiar dacă esenţa lui e pe moarte, să-şi batjocorească stăpânul.
Nu am să vă povestesc sfârşitul, dar aici, autorul, cred că s-a grăbit, o fi păţit ca mine cu arkuda şi a vrut atât de mult să scape de carte, încât a scăldat-o bine. Păcat, pentru că subiectul e genial, iar cartea are un umor de zile mari. Sper să mai aud de autorul Jonathan Stroud.

 

 

 

 

 

 

Bine, acum urmează apocalipsa văzută de Neil Gaiman şi Terry Pratchett. „Semne bune”, cartea care tratează apocalipsa ca pe o boală a acestui secol, ne este adusă în prim plan de autorul „Zeilor americani” – bun subiect, prost scrisă (ho, nu săriţi că nu îmi schimb părerea) şi autorul celei mai comice serii fantasy „Lumea disc”. Dacă separat îi plac şi nu, împreună au fost geniali. Nu s-a simţit nici o diferenţă de stil, am râs cu lacrimi la fiecare pagină. Războiul dintre forţele bune şi cele rele este ironizat la cote maxime. Ei bine, autorii au luat-o puţin în derâdere şi pe Anne Rice şi vrăjitoarele Mayfair.
Citat:
„Nu conta cât de mult mâncai, tot pierdeai în greutate.
Notă de subsol:
* Şi păr. Şi culoarea pielii. Şi, dacă mâncai suficient de mult timp, şi smenele vitale”.
Umorul lor negru, ironia, totul face parte dintr-un joc al apocalipsei. O altfel de apocalipsă. Ei, dacă am putea să o vedem cu toţii prin ochii lor…

 

 

Seria asta de cărţi, am încheiat-o cu o lectură de weekend „Filiera Grecească”, romanul lui Bogdan Hrib. Un roman poliţist, care poate fi citit pentru relaxare. O carte de vacanţă aş spune. Acum sunt curioasă dacă Stelian Munteanu va deveni detectiv de serie.
 
Momentan, cam asta. Am mai citi „Magie întunecată”, pe care nu v-o pot relata în două cuvinte; „ Versetele satanice”, la care e mult de spus şi „Povestea urâtului”. Hehe, aici chiar că e mult de povestit. Aşa că pe o dată viitoare, când voi simţi că sunt în stare să relatez.

 

 

 

 

Mintea adormita…

Există un abis în mintea mea: Umbra. Aşa îi zic eu. Da, atunci când sunt ca o umbră şi mă simt ca atare şi capul îmi e gol. Gol, gol, gol. Dar nu suficient de gol. Nu de alta, dar povestea corbilor, adică ultima parte. Hey, uitaţi-vă la postul de jos, e acolo, am scris-o în cinci minute. Serios, după ceas. Cinci minute după ceas. Desigur, fără nici o corectură. A, nici ulterior nu am corectat. Normal, de lene. De ce altceva. Dar după şase mii de cuvinte băgate în arkudă, zău că nu îmi mai ardea să şi corectez. Oricum, Jol ăsta are perspective. Acum să văd ce vrea şi mintea mea, dar l-aş duce spre roman.
Între altele, îmi dau seama că lumea mă mai vrea şi pe mine. Am găsit pe Tritonic Blog două voci: Una a lui Bebe, l-aţi mai văzut pe aici, care spunea că aşteaptă cartea mea. Una a domnului Voicu, care se bucura că mă lansez la Timişoara. Desigur, treaba asta cu Timişoara, toată lumea a interpretat-o în fel şi chip. Vania şi-a făcut şi baie, crezând, desigur, că mă voi deplasa până acolo. Normal, nu pot decât să mă simt onorată. Dacă şi-a făcut baie pentru vizita mea, vă daţi seama că atunci când o să mă lansez cu adevărat la Timişoara îmi va aduce şi flori 😀
Ah, vorbeam despre altceva, desigur.
Cum somnul m-a năpădit, am să vă spun repede. Nu am apucat să vă vorbesc despre „Crimă letală”, autor Ioan Usca. Nu, dar o voi face. Va fi şi rândul ei. Dar azi stăteam cu „Iov” în mână, carte a aceluiaşi autor şi mă gândeam, culmea, la „Crimă letală”. Şi mi-am zis eu: ce ar fi să facem o listă a tuturor cărţilor care ne-ar place să fie publicate. Adică, voi lăsaţi la comentarii: cărţi, autori mai puţini cunoscuţi, una alta şi facem o listă cu ce ar merita să avem în librării. O listă a cărţilor pentru care editurile ar trebui să facă mai mult. Eu înscriu pe listă „Crimă letală” şi, când va fi gata „Filomela Pizdrinţ”. Vaiii, nu aţi auzit de Filomela? Atunci treceţi repede la citit că nu e chiar aşa.
Da, vorbesc despre acei autori care nu merg mai departe de presă. Acei autori pe care nu îi găseşti prin toate librăriile. Ştiţi voi. Cărţi care v-au plăcut, de care aţi auzit, care credeţi că v-ar încânta, dar de care nu daţi decât cu eforturi considerabile. Desigur, vă puteţi şi autopropune. Asta rămâne la latitudinea fiecăruia.
Mă rog, sper doar să nu faceţi ca mine şi să scrieţi două pagini în cinci minute. Nu de alta, dar cică nu e profesional. Şi dacă nu e, păi nu e. Chiar dacă faceţi aşa, nu spuneţi în gura mare. Ei, eu am gura mare, nu mă pot abţine.
Deci? Lista voastră. Aştept.
Şi somn uşor mie 😛