Bună, sunt Lala

UPDATE: UN ALT INTERVIU

Adică Iolanda Ştireanu. Mă cunoaşteţi, sunt detectiv. De fapt, mai corect ar fi: sunt nebună. Un psihiatru, odinioară, a spus că sufăr de melancolie depresivă, dar să fim serioşi, nu sunt Eminescu. Problema nu a pornit neapărat de la mine, ci de la faptul că am trăit alături de o mamă schizofrenică. Nu am ajuns în poliţie pentru că aş fi vrut să fac dreptate în lume, ci aşa a fost să fie. Uneori soarta ştie mai bine ce ne trebuie. Dacă eu nu am ştiut, măcar ea.

Am trecut prin multe, iar în cele din urmă am ajuns să nu mai ies din casă. Asta se numeşte agorafobie, teama de spaţii deschise. Nu cred că m-am vindecat, cu toate că acum sunt în Ibizia şi mă gândesc la crima din Satu Mare. Crina şi Bogdan erau mult mai simpatici decât cei pe care trebuie să-i confrunt acum.

La Satu Mare s-au întâmplat multe, din păcate anumite lucruri pe mine m-au marcat. Oare de ce trăiesc mereu în trecut şi nu îmi pot vedea de prezentul meu? Ce o să se întâmple cu mine până la urmă?

Sunt nehotărâtă în multe privinţe. Atât viaţa mea personală, cât şi cea profesională, a luat-o razna.

Crima de la Satu Mare am rezolvat-o, dar voi? Ei bine, veţi avea în curând ocazia să vă puneţi mintea la contribuţie. O veţi cunoaşte pe Crina cam aşa cum e ea în realitate şi 60% din Bogdan. Eu sunt un personaj de ficţiune, cel puţin aşa cred. Încă nu am lămurit întru totul treaba asta. Dar poate îmi descoperiţi voi adevărata identitate. Dacă am vreuna.

Celelalte personaje sunt tot de ficţiune, dar inspirate din realitate. Sunt chiar curioasă să văd pe cine descoperiţi.

Acum vă las, am un alt caz de rezolvat.

Povestea prinde contur

Încă nu ştiu cine e victima. Încă nu cunosc asasinul. Am idei vagi care se împletesc în timp ce scriu, în timp ce ies la iveală probe noi. Viaţa lui Bogdan începe să se aşeze. Trecutul lui revine. Dar nu e vorba doar despre foste iubite, ci şi despre colaboratori, scriitori, angajaţi ba chiar şi bloggeri. Crina se implică din ce în ce mai mult, şi în anumite momente trebuie să dea dovadă de tărie. Pe de altă parte, poliţia încearcă să dea de urma victimei. Profilul ar fi următorul: bărbat, în jur de treizeci de ani. Date luate din ADN şi din dantura acestuia. Dar cine e bărbatul, unde îi e trupul şi ce legătură au toate astea cu Bogdan Hrib? Dar asta nu e singura poveste, pentru că şi Iolanda are o fantomă a trecutului de prins din urmă. Faptul că mama ei, schizofrenică, i-a arătat că atunci când e rea ceilalţi suferă, spânzurându-i pisica, nu e tocmai un atuu pentru detectivul feminin. Faptul că iubitul ei a dispărut cu doi ani în urmă fără urmă şi că mama lui nu a acuzat-o, nu o face să se simtă mai bine. Dar nici fuga ei din faţa oamenilor, nu îi dă putere. Şi atunci, cum va reuşi Iolanda să rezolve o crimă atât de complicată dacă nici fantasmele nu şi le poate ţine în frâu? Dar mai ales, ce se va întâmpla atunci când unul dintre personaje va pica în capcana asasinului? No, de unde vreţi să ştiu eu? Personajele deja au început să gândească singure. Mă simt folosită. Ele vor ca eu să scriu povestea, dar eu nu ştiu ce au de gând să facă în continuare. Nu le pot controla. Ca să aflu povestea, trebuie să merg pe urmele lor şi dacă personajele nu au chef să-mi dezvăluie lucruri, eu cum să le ajut? Nu pot decât să aştept ca ele să facă următorul pas.

Un pic din Crina

Adriana Vere o privea iscoditoare. Îşi puse proteza auditivă, nu una de foarte bună calitate, şi îi ceru vecinei să facă o cafea. Purta un capot lung, dintr-un material gros ce nu se potrivea cu vremea.

– Vă cunosc, spuse femeia, privind-o cu tot mai mare interes pe jurnalistă.

Crina aprecie că femeia are în jur de şaptezeci de ani, poate mai puţin. Chiar dacă părul nu îi era cu totul încărunţit, avea chipul plin de riduri, iar ochii adânciţi în cap.

– De la Gazeta de Nord-Vest, recunoscu simplu Crina.

– Directoarea, plusă bătrâna.

Crina zâmbi. Nu era sigură dacă bătrâna o înţelesese, dar o nimerise.

– Aş putea să vă pun câteva întrebări?

– Baia e acolo, îi arătă femeia, întorcându-şi trupul şi întinzând mâna spre o uşă de lemn.

Crina zâmbi.

– Nu, nu am nevoie la baie, ridică glasul. Aş dori să vă pun câteva întrebări.

Adriana Vere roşi. Îşi duse mâna la aparat şi se scuză:

– Aparatul, ştiţi, nu e de cea mai bună calitate.

Ziarista dădu uşor din cap în semn că înţelege.

– Doamnă Vere, cum v-aţi pierdut auzul?

Femeia a fost atentă la buzele ei, îşi dădu seama Crina. Probabil că reuşea să citească cât de cât pe buzele oamenilor. Între timp, vecina băgăcioasă, veni cu câte o cafea. Roşcata privi la cafea apoi la bătrâne.

– Aş putea fuma?

– Sigur că poţi, interveni vecina. Şi Adri fumează.

Un nou zâmbet se aşeză pe chipul Crinei, care începea să le placă pe bătrâne.

Atât bătrâna cât şi Crina îşi aprinseră ţigările. Vecina dispăru în bucătărie. Probabil că îi era mai uşor să tragă cu urechea de acolo, constată Crina.

– Aşadar, doamnă Vere…

– Adri, o întrerupse bătrân. Te rog să-mi spui Adri, aşa îmi zic cunoscuţii şi cei dragi. De parcă mi-ar mai fi rămas cineva în afară de Maria, şi arată spre bucătărie. Am rămas singură, doar pe ea o mai am şi încercăm să ne îngrijim una pe alta. Dar eu sunt surdă. Abia aud cu aparat, dar să mai fiu în stare să dau şi alarma în cazul în care s-ar întâmpla ceva. Oftă şi îşi propti privirea în cafeaua neagră.

Crina bău şi ea din cafea, şi aşteptă ca femeia să îşi spună oful. De obicei, asta era cea mai bună metodă, când intervievatul îşi golea sufletul, începea să dea şi informaţiile trebuincioase.

– Când am născut-o pe Ana, am crezut că viaţa mea se schimbă. Singură am fost toată viaţa, bărbatul m-a lăsat când a aflat că sunt gravidă. Dar să nu crezi că mie mi-a păsat cu adevărat. Am suferit, aşa cum suferă orice om, dar copilul mi-a dat puterea să trec peste suferinţă.

– Unde e fiica dumneavoastră? se precipită Crina.

Femeia o privi năucă. Nu înţelesese pe de-a întregul întrebarea, dar pricepuse cam despre ce ar fi vorba. Aşa că se avântă.

– A murit când am născut-o, aşa am rămas şi surdă, spuse femeia ştergându-şi zâmbetul de pe chip şi lăsând loc amărăciunii.

– Îmi pare rău, mormăi Crina. Apoi ridică glasul: Unde aţi născut?

Femeia mai luă o gură de cafea. Se ridică greoi şi dădu la o parte draperia grea, lăsând soarele să lumineaze încăperea.

– Am născut la Braşov, abia apoi m-am mutat la Satu Mare. Rămăsesem aproape surdă deja, şi nu m-am dus la control decât cu câţiva ani în urmă, când auzul m-a lăsat de tot. Doctorii mi-au spus că e un cheag de sânge. Din cauza lui mi s-au înfundat urechile. Dacă aş fi făcut o intervenţie la timp, aş fi avut şanse. Dar atunci mă gândeam că nu îmi pasă nici dacă mor. Abia când îmbătrâneşti îţi dai seama că ai nevoie de toate simţurile.

– Aţi fost la Judeţean doi?

Femeia o privi pierdută.

– Iartă-mă, dragă, dar nu sunt sigură că am înţeles întrebarea.

Crina repetă de data asta ceva mai tare.

– Da, recunoscu Adri. Da, m-am dus la Judeţean doi, orelistul la care am ajuns abia aterizase în Satu Mare, acum a plecat undeva în străinătate. De parcă medicii ar putea să-şi facă treaba cum trebuie la salariile de aici. Dădu din mână a leahmite. El mi-a făcut rost de aparat, continuă ea. De făcut nu mai era nimic, şi aparatul mi l-a făcut rost la mâna a doua, printr-o fundaţie de caritate.

– Aveţi o pensie? aproape că ţipă ziarista.

Femeia dădu din cap aprobând.

– Da, da, am o pensie. Am fost dactilografă. Am lucrat un timp la primărie, dar nu am reuşit să învăţ ungureşte şi până la urmă m-au dat afară. Nu aveau nevoie de mine. Apoi am lucrat pe ici pe colo. Am învăţat şi la calculator prin nouăzeci şi doi. Am redactat câteva romane pentru nişte edituri, dar nu am câştigat mare lucru. Oricum, pensia mea e mică, doar o sută şaptezeci de lei pe lună. Abia îmi ajunge pentru dări. Noroc că mi-a pierit pofta de mâncare, că altfel n-aş fi supravieţuit.

Crina simţi că i se strânge inima în piept. Mila o învălui. Se gândea că ar putea face ceva pentru ea şi înjură în gând guvernanţii. Ura ţara asta.

Prima carte cu personaje reale

hrib-carte

Este simplu. Atunci când într-un apartament din Satu Mare se găsesc doi ochi, fără trup, şi un anonim anunţă o crimă, se dezlănţuie iadul. Crina Dunca, directoarea gazetei de Nord-Vest, este prima care se implică în caz. Informatorul ei din poliţie ţinând-o la curent cu tot ceea ce se întâmplă, dar, desigur, el nu îi poate furniza informaţii oficiale, aşa că doamna Dunca se vede nevoită să se implice până la coate.

Când lângă cei doi ochi se găseşte un bileţel – vestitul clişeu, cu litere decupate din ziare – cu numele lui Stelian Munteanu, anchetatorii nu pot decât să ajungă la Bogdan Hrib.

Cum Inspectorul Şef Ionuţ Constantin, sătmăreanul, nu s-a confruntat în întreaga sa carieră cu o aşa ceva, Bucureştiul trebuie să intervină. Dar nu intervine aşa cum s-ar aştepta cititorul, făcând muncă de teren şi deplasându-se la Satu Mare. Nu, întreaga afacere cade pe capul Iolandei Ştireanu, unul dintre cei mai buni dedectivi, doar că ea suferă de agrofobie, aşa că munca de teren nici nu intră în discuţie, ţinând cont că îi e teamă şi de propria uşă.

Rezolvarea crimei, dar şi drama interioară a Iolandei, poreclită Lala, o veţi afla pas cu pas. Cine este criminalul? De ce procedează cum procedează şi ce legătură au toate astea cu Bogdan Hrib, ei bine, trebuie să aşteptaţi măcar trei luni pentru a afla. Dar, între timp, o să vă tot bat la cap, că aşa e frumos 😀

 

P.S: Pe parcurs or să mai apără şi alte personaje reale. Desigur, ele vor fi modelate după neuronul meu.

Din sângele Iarei (I)

Murise de câteva zile, poate chiar o lună. Faţa îi era descompusă în întregime, mâinile şi picioarele îi fuseseră devorate de diverse insecte, doar o parte din abdomen rămânănd aproape intactă. Iara muşca din sandvici de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Ea ajunse prima, când bătrâna doamnă Colt o chemase şi cu glas răguşit încercă să urle:
– A murit cineva la mine în pivniţă.
Iara nu îi lua întotdeauna în serios pe bătrâni. Majoritatea aveau nevoie de cineva care să stea de vorbă cu ei.
– Vezi să nu fie ca în bancul cu KGB-ul, râse Jol de ea când o văzu că se îndreaptă spre doamna Colt.
Iara nu mai zâmbea demult. Nu mai avea timp să zâmbească. Nu mai avea motive să o facă. Şi, totuşi, văzând figura noului partener, schiţă un fel de zâmbet. După atâta timp, nu îi mai ieşea.
– Nu înţeleg cum poţi să mănânci – se enervă Cal.
– Îmi e foame – replică ea.
– Da, dar aici miroase îngrozitor şi apoi cadavrul…
– Asta nu înseamnă că mie nu îmi e foame – mormăi Iara.
– Nici măcar nu e igenic să mănânci într-un loc ca ăsta. Îţi dai seama câte bacterii…
– Nu-mi pasă – spuse Iara. Mie îmi e foame.
Salvată de medicul legist:
– Hey, Iara, tu mănânci tot timpul?
Iara făcu o grimasă, dar vru să arate un zâmbet. Nu îi plăcea când lumea se foaia în jurul ei fără să ştie ce face. Doi poliţişti se plimbau de colo colo, se vedea că erau debusolaţi. Habar nu avea ce să facă sau cum să scape mai repede de mirosul ăla înţepător.
– Debutanţi! – mârâi Iara, înghiţind şi ultima bucăţică din sandvici.
Legistul se ridică şi se îndreptă spre ea.
– Trebuie să-l iau la laborator, aparent nu arată a fi ucis.
– Mda, aşa mi s-a părut şi mie…
– Dar… continuă doctorul.
– Dar, îmi e greu să cred că un domn, un om, s-a ascuns în pivniţa doamnei Colt şi a mai uitat să iasă.
Doctorul dădu din cap în semn de aprobare.
– Adu-mi-l într-o oră şi în patru ore vei avea răspunsul.
– Vreau să fiu de faţă, ceru ea.
– Te rog – spuse doctorul.
– Doar nu vorbeşti serios! – se împotrivi Cal, simţind cum întreaga gură îi este inundată de un gust amar.
Iara ridică din umeri şi porni spre scările ce duceau la exterior.
– Iara, doar nu ai de gând… – încercă Cal să ţipe.
Iara se întoarse pe vârfuri. Părul roşcat îi rămase într-o poziţie complicată şi aproape imposibilă.
– Fă-ţi o exorcizare, Cal, după te vei simţi mai bine.
– Ce?
– Împacă-te cu Dumnezeu înainte de-a intra în porcăria asta, prietene. Nu se ştie niciodată dacă ajungi acasă în viaţă…
– Ce legătură are asta cu faptul că tu vrei să mă duci la o autopsie?
Iată, zâmbetul îi ieşi. În sfârşit, fir’ar al dracului de amar.
– Nu te-a invitat nimeni la autopsie. Şi, crede-mă, are.
– Şi ce ai vrea să fac, Iara?
– Aprinde o lumânare, spovedeşte-te, roagă-te.
– Cu ce mă ajută asta?
– Îţi va limpezi capul, Cal. Mâine vei şti dacă eşti bun să-i dai dracului pe toţi sau dacă te afunzi într-un birou, încercând să crezi că în lume totul e perfect.
Cal îşi duse mâna la nas, mirosul îl răpunea.
Iara îl bătu pe umăr şi îl lăsă să iasă înaintea ei. Şi ea fusese aşa. Îşi amintea prea bine prima sa misiune, iar mortul de departe era mai rău decât ăsta. Mirosul mai tăios, iar din chipul cadavrului nu se mai distingea decât osul. Oare cât stătuse în Biserică până să îşi facă din nou curaj să iasă?
– Poate că am să mă duc, totuşi – mormăi Cal -, imediat ce dădu de aerul proaspăt al dimineţii.
– O decizie înţeleaptă, Cal. Sună-mă când eşti în stare.
Cal ar fi vrut să riposteze. Doar nu era copil. Normal că era în stare. Şi, totuşi, mai bine tăcea.