Se întâmplă deseară

Şi da, tot nervoasă sunt.

Şi da din nou, a apărut partea a III-a din Inocentul. La prwave.

 

Ce se întâmplă deseară. Doi tineri talentaţi au intrat în competiţia „Premiile Lili”. Culmea e că îi cunosc pe amândoi. Chiar dacă unul e din Satu Mare (că nu o mai fi vreun secret pentru nimeni că ştiu o groază de sătmăreni), iar celălalt din Curtea de Arges.

Vorbim despre Adrian Matus şi Răzvan. 19, respectiv 16 ani. Textele lor pot fi citite aici. Pentru critici constructive vă aşteptăm la ora 22 pe blogul Luciei, pentru a vedea ce, cum şi când.

Recunosc că textul lui Răzvan l-am citit în urmă cu vreo săptămână, poate puţin mai mult. Textele lui Adrian, pentru că sunt mai multe, printre care şi poezie, le-am citit azi. Şi mi-a luat ceva timp. Aşa că apucaţi-vă de citit să fiţi gata până la 22.

Reclame

Motive de critică

51446fantasy-wired-skull-posters

 

Cu al meu top zece nu v-am convins. Cică alea nu sunt cărţi. Aşa că o să le fac pachet şi o să le arunc. O să mă reîntorc, spăşită, la „Regele Lear”, „Divina comedie”, poate, de ce nu „La ţigănci”, poate aşa snobismul din literatură se întipăreşte şi pe blogul meu. De ce nu, dau un search pe google şi vă spun şi alte cărţi. Din alea cu titluri interesante. Oh, cum să uit eu „Crimă şi pedeapsă”. Ideea e să îi citesc tot pe ăia morţi, că ăia vii încă sunt pe pământ. Bun, deci asta nu, ailaltă nu. Nici măcar cu bradul nu v-am convins prea mult. De „Regine” ce să mai zic? Păi, ar fi două posibilităţi: să mă las de „meserie” sau să încerc să enervez şi mai mult.

Dintr-un sadism autoindus – oh, nu vă amăgiţi, nu aveţi nici un merit, aşa mă distrez eu cu mine – am decis să vă enervez în continuare.

Mna, ghinionul vostru, am contract şi pentru partea a doua a Reginelor, că de apoi Tritonicul va decide că mai bine stau acasă şi vând gogoşi, asta este. Nu o să mă împuşc.

Aşa că să începem cu motive de critică:

 

Ăăă… da, încă nu m-am hotărât asupra titlului.

 

Trec îşi frământa mâinile cărnoase. Pentru prima oară în mulţi ani, îşi lăsă aripile libere. Îi îmbătrâniseră, iar penele i se scurgeau acum, la fel cum i se scurgeau şi zilele. Era printre ultimii preoţi ai lui Poisedon, iar şanse erau prea puţine pentru a-şi găsi un înlocuitor demn de încredere. Până nici vulturanii nu mai credeau cu adevărat în zeul peşte, iar el obosise să le tot citească din cărţile vechi. Iluminarea nu venea aşa, pentru oricine, dacă nici el nu ştia, atunci cine să mai ştie cu adevărat. Când Belew dădu buzna peste el, ştiu că e ceva cu adevărat important. Dar nu era destul de convins că mai poate duce această luptă.

Luptase prea mult pentru ai ţine uniţi pe Orăşeni, iar acum simţea că începe să piardă. Cei mai mulţi nici nu doriseră să audă de Lumea Nouă, le era teamă de ea. Necunoscutul îi speria, aşa cum era şi normal, dar mai erau şi alţii, cum ar fi băiatul-corb, ce îşi dorea cu ardoare să pornească pe urmele mamei lui. Erau dorinţe normale, iar Trec le înţelegea. El însuşi trecuse dincolo pentru a-şi înfrâna curiozitatea. Nu putea spune nici acum că era satisfăcut pe de-a întregul de ceea ce văzuse, dar, cel puţin, îşi potolise setea de-a şti. O condusese pe Cresa dincolo de ape, până acolo unde oraşele cu clădirile lor ciudate îi întâmpinaseră. Apoi ea şi-a luat zborul şi nu s-a mai întors. Nu ştia ce s-a întâmplat cu ea, şi nici nu era sigur că-şi doreşte să afle.

Belew îl privea cu o oarecare răceală. Mâinile lui, lipite de aripile mari, tinere şi impunătoare, se mişcau haotic. Ciocul lung şi gros i se închidea şi i se deschidea, dar nu scotea, cu adevărat, nici un sunet. Trec ştia ce înseamnă asta. Îl cunoştea pe Belew de prea mult timp pentru a nu-şi da seama. Se aşeză lângă el şi oftă.

– Ce s-a întâmplat?

Belew croncăni ceva inteligibil. Apoi oftă şi dintr-o dată scoase un sunet lung şi aspru.

– Prea muuulte…

– Ai stat prea mult acolo, printre oameni, Belew, ţi-am spus că, din când în când, ar trebui să mai trimitem şi pe altcineva. Ţi-am spus, locul acela te face să înnebuneşti.

Belew strânse pumnii făcându-şi aripile să fâlfâie uşor.

– A intrat aici…

Se opri, mai mult pentru a fi sigur de efectul produs. Trec mări ochii, iar carnea bătrână începu să-i tremure.

– Zed?

Belew aprobă din priviri.

– Pe toţi zeii, ţipă Trec, ridicându-se în picioare şi fâlfâind nervos din aripi. Am crezut că-l ţii sub observaţie.

Belew păli. Oricât de negru i-ar fi fost tenul, acum era de-a dreptul galben.

– Zed nu era un prost…

– Era?! ţipă Trec exasperat. Ce ai făcut Belew?

Belew începu să-şi fâlfâie aripile. Se ridică şi începu să se plimbe în jurul băncii.

– Trebuia, Trec! Trebuia! A furat „Talpa lui Org”.

Trec simţi un fior străpungându-i trupul. O transpiraţie rece îi căzu pe şira spinării printre aripi.

– Poseidon să ne apere. Belew, ar trebui să te pedepsesc pentru că ai ridicat mâna împotriva unui om, dar, până una alta, trebuie recuperat manuscrisul, dacă îl descifrează cineva, suntem pierduţi.

 

*

Am închis şi am deschis gura de câteva ori. Nu, nu voiam să vorbesc, ci doar să trag aer în piept. Însă, în mod anormal, aerul nu voia să-mi pătrundă în plămâni. Cred că ochii mi se lipiseră de geamul acela. Globii mei oculari nu mai puteau fi distraşi sub nici o formă. Nici de ar fi explodat o bombă lângă mine, nu m-ar mai fi putut mişca. O simţeam pe Daleea respirând în spatele meu, dar nu îmi păsa.

Nu ştiu ce am văzut mai întâi, dar presupun că picioarele maronii, atât de fine şi de lungi, ce continuau cu acel corp perfect şi cu chipul şi mai perfect. Ochii aceia negri, ca două scântei în lumină. Apoi, de parcă un demon s-ar fi ridicat din mormânt, i-am zărit aripile ce i se desprindeau din spate. Lungi, puternice, mari şi negre. Spaţiul în care era închisă era destul de mare. Nu era încătuşată, dar nici nu părea a-şi dori să mişte. Stătea perfect dreaptă, ca o statuie. Doar sânii perfect rotunzi şi goi îi trădau respiraţia. Ne privea cu ură şi mânie. Automat mi-am trecut privirea asupra mânilor ei. Mi se părea aproape ireal ca o fiinţă de felul acela să deţină şi mâini. Mâini ce nu îi erau lipite de aripi, aşa cum mi-aş fi închipuit eu. Avea palme fine şi unghii umane. Mult prea umane pentru a fi putut zgâria un corp.

– Ce e? am reuşit să îngân după o eternitate.

Daleea se apropie de geam.

– Aş zice că e jumătate om, jumătate corb.

– Dumnezeule, am murmurat din nou. I-aţi făcut teste?

Ea a tras aer în piept.

– Ah, deci ajungem acolo unde nu te interesa.

Nu am reuşit să-i răspund, pentru că încă nu eram pregătit să mi-o scot din raza vizuală. Nu ştiu de ce, dar în inima mea s-a produs ceva. Era cea mai frumoasă creatură pe care o văzusem vreodată.

– Toate analizele, spuse Daleea, prezintă un om normal. Dar radiografiile… făcu o pauză, o privi şi continuă, arată o structură osoasă bizară. Oase ce-i cresc din plămâni, fără să-i perforeze, şi, se pare că tot acea structuă îi susţine şi aripile.

– Poate zbura?

Daleea mângâie fereastra.

– Da, poate. Aripile sunt suficient de puternice.

– Crezi că e vorba de un experiment?

– Mă îndoiesc, mi-o tăie ea aspru. Aş fi ştiut. Oricum, pentru a nu îţi face griji, am întrebat peste tot. Nimeni nu ştie nimic despre un asemenea experiment. Dacă ar fi fost, tot ar fi scăpat pe undeva.

Ea mi-a atras privirea. Daleea încă vorbea, dar nu o mai auzeam. Femeia-pasăre mă privea în ochi, iar în ei am simţit o mare tristeţe. Un fel de jale. Părea că sufletul i se sfâşie, iar eu, cumva, aş fi vrut să îi alin durerea.

– Nu poate sparge…

– Nu, spuse sigură pe ea Daleea.

– Ai încercat să comunici cu ea?

Daleea dădu uşor din cap.

– Da, sunt sigură că mă înţelege, dar nu vrea să scoată nici un sunet.

Paşii mei s-au îndreptat uşor spre închisoarea transparentă. Respiraţia ei deveni mai rapidă, mai abruptă. Sânii ca două mere i se mişcau rapid, de parcă atunci îşi recăpătase suflul. Iar în noada gâtului îi vedeam nervozitatea sporită.

– Nu putea să fie cineva ca ea, i-am spus Daleei. Priveşte-i mâinile.

– M-am gândit la asta, dar dacă nu sunt toţi la fel, dacă unii dintre ei au gheare?

Era o posibilitate, desigur, dar, dintr-un motiv pe care nu mi-l explicam, nu credeam asta.

– De ce nu îi daţi drumul?

Am simţit privirea ucigătoare a agentului FBI, năpustită asupra mea.

– Ai înnebunit?

Ce-aş fi putut răspunde? Poate că m-am îndrăgostit. Dintr-o dată m-am simţit penibil, şi totuşi, nu o puteam lăsa acolo.

Mi-am luat privirea de la ea. Atunci s-a mişcat brusc şi s-a lipit palma de geam. Daleea privi nervoasă.

– N-a mai făcut aşa ceva niciodată.

Nu o puteam asculta pe Daleea. Mâna mea s-a întins automat spre a femeii-corb, iar palmele ni s-au lipit prin fereastră. Poate că totul a fost doar o senzaţie, dar am fost sigur că îi pot simţi căldura.

– Nu îi e frig?

– „Adăposturile” sunt încălzite, mi-a răspuns Daleea cu jumătate de glas. Vrack, îndepărtează-te, încearcă să te manipuleze.

Nu o puteam asculta, dar nici nu puteam să nu îi iau sfatul în serios. Abia când am văzut cutia de metal căzând din tavan peste geam, m-am îndepărtat.

– Mai ai câte ceva de văzut, îmi spuse ea, recăpătându-şi, dintr-o dată, glasul.