Corbii – Fragment

Corbii făceau parte din fiinţa lui. Aşa îi spusese mama şi aşa ştiuse întreaga sa viaţă. În fine, dacă şaisprezece ani puteau însemna cu adevărat o viaţă. Dar, şi şaisprezece ani, erau prea mulţi pentru toate astea. Corbii erau pretutindeni. Erau cu el la şcoală, la masă, la fereastră când el dormea. Jeane dorise să îşi înceapă viaţa sexuală cu el. Erau la vârsta experimentelor. La vârsta la care sexul era o necunoscută, dar una palpitantă. Dar nu reuşise. Corbii se puseseră la fereastră şi îl priveau acuzator. Trăsăse obloanele, dar încă le mai putea simţi privirea.
– La dracu’, o să mor virgin.
Se amărâse. Plânsese. Ba chiar şi înjurase. Şi mama îi spusese să nu înjure. Dar unde era ea acum când el avea nevoie de răspunsuri?
– A băgat-o tac-tu în mormânt, îi tot repeta unchiul Charli. După ce a fugit de-acasă, ea s-a prăpădit cu zile.
Unchiul Charli era cam în aceeaşi situaţie ingrată. Mătuşa Carol fugise cu băiatul ce se îngrijea de piscină. Adevărul era, gândi Jol, că şi el l-ar fi ales pe băiatul cu piscina. Unchiul Charli era o epavă umană. Nu făcea, cât e ziua de lungă, decât să-şi plângă de milă. Mătuşa Carol, în schimb, era o femeie puternică, nu putea să stea în prejma unui plângăcios. Lui îi spusese că pleacă.
– Ai grijă Jol şi nu te încrede decât în corbi.
Fusese suficient pentru a pricepe. Jol era inteligent pentru vârsta lui. Profesorii spuneau că e un geniu. Dar el nu voia să fie un geniu. Nu îi plăceau geniile. Cel mai tare îl ura pe Einstein. Un papagal, nedemn de luat în seamă. Jol descoperise tot ce aflase Einstei, la numai doi ani. Doar că nu îl pasiona fizica într-atât încât să-şi bată capul cu ea. Şi apoi, cine avea nevoie de fizică în acele zile?
Corbii se aşezară pe marginea piscinei. Jol se obişnuise să îi ignore, dar unchiul Charli devenea irascibil în prezenţa lor.
– Şu, şu, ale dracului fiinţe demonice.
Jol se întinse pe şezlong şi închise ochii. Ar fi vrut ca mama lui să trăiască, să îi poată explica. Poate dacă ar fi ştiut unde s-a dus mătuşa Carol, tot ar fi aflat câte ceva. De ce îi dădeau târcoale corbii? Era o întrebare la care nu putea răspunde. Când mama lui a murit, el era prea mic ca să-i pese, iar ea nu mai avusese puterea de-ai spune. Îşi dăduse sufletul luând secretul cu ea. Nu ştia cine e tatăl lui. Nimeni nu vorbea niciodată despre el, mai puţin unchiul Charli.
– Era un criminal, spunea el întotdeauna.
Lucruri irelevante, din punctul de vedere al lui Jol.
– Un cretin ce alerga după fuste. Când a aflat că mama ta e gravidă, şi-a luat zborul.
Nefericită expresie, gândea Jol. Căci de când se ştia numai de zborul corbilor avea parte.
Îl întrebase odată pe Charli:
– Cum arăta?
Charli îl privise absent.
– Nu am reuşit niciodată să îi reţin trăsăturile. Era un om din aceia pe care, pur şi simplu, nu îi reţii. De fapt, nici nu îmi aduc bine aminte de el. Totul parcă a fost un vis şi m-am trezit abia când mama ta a murit.
Nu exista nici un nume pe certificatul de naştere. Asta dacă nu punea la „elemente bizare” numele de familie: „Crow”.
Charli era fratele mamei. Îşi rupsese din plictiseala cotidiană pentru a avea grijă de el. Acceptase corbii ca un întreg, o prelungire, a lui Jol. Dar asta nu însemna că se poate obişnui. Acum, când trecuse pragul celor şaisprezece ani, corbii parcă nu îi mai plăceau nici lui. Fusese distractiv până acum, dar ar fi vrut ca ei să dispară. Să-l lase în pace. Nu putea trăi toată viaţa întrebându-se „de ce?”.