Dacă e paranghelie, să fie. Zic!

Nu mi-am pus rochia de gală, după cum vedeţi. Dar am aranjat şampania şi am adus prăjiturile. Fripturi nu ştiu face, dar s-o găsi cineva mai în domeniu care să dea o mână de ajutor.

Eu n-am crezut că e adevărat, că în Satu Mare cineva schimbă prefixul, dar fanele înrăite mi-au scris şi mi-au zis că dacă nu încep cu melodia asta am pus-o. Eu n-am înţeles cu cine am pus-o, dar or şti ele. Poţi contrazice nişte fane înrăite?

 

După ce m-am informat prin vecini am aflat că e adevărat. Aşa că am zis să pregătesc petrecerea. Cine o vrea să vină e primit, dar să aducă muzică şi mâncare, băutura o dau eu. Staţi aşa. Şi sărbătoritul ce mai dă. M-am răzgândit. Băutura o dă el.

 

Eu vin cu melodia de început. Să dansăm zic! A, da, pe cine sărbătorim…

 

La mulţi ani, Darius!

Reclame

Păi aş fi vrut să spun că…

Loredana mi-a făcut… nu, i-a făcut Lalei… nu, i-a făcut Parfumului o recenzie foarte mişto. Deci na, citiţi şi voi că io am citit-o de vreo şapte ori.

Azi îl văd pe Geocer. Îs curioasă să văz cum îi şade cu mâna în ghips 😉 Sper că fain.

De două zile încerc să-i spun lui Crivăţ că e cu capul, dar n-am cui. Dacă n-am, n-am. Asta e.

Crina mă ucide cu nişte poze.

Darius a „divorţat” de Trexel şi uite ce-a ieşit. Mie îmi place, mai puţin încărcat.

Trebuie să mă întâlnesc şi cu Ivona zilele astea, dar a fost schimbare de planuri.

Pe plan editorial… habar n-am, o mai fi ceva, nu o mai fi. Îmi e lene. Vă jur. Am aşa o lene că nu am chef nici de mine.

Starea mea naturală se instalează again.

Ce am uitat? A, da. Vania iar mă face cu ou şi cu oţet. Să-i fie de bine.

Cella a trecut pe aici. Deci n-am mai fost în stare.

Am ajuns la concluzia că-mi place să fiu depresivă, măcar am cu ce-mi umple golul din creier.

Duminică mergem la Ogrăzeni. Lucia ne aşteaptă. Îi duc pe Ada şi Răzvan la „tranşat”.

Sper să fie şi GS, nu de alta, dar nu va fi funny fără.

 

Să trecem la politice.

Ţara se scaldă în căcat. Locuitorii sunt încântaţi şi-l mănâncă cu pumnul. Trăiască!

Nasu încă scoate fecale pe bot. Ei, acum depinde cu ce a fost hrănit în pruncie. Se vede, nu?

Lumea nu se schimbă, eventual se afundă.

Cică ar trebui să vină sfârşitul lumii, păi să vină azi că eu m-am săturat de ea.

Staţi calmi, guvernul nu şi-a luat-o în freză cu pensiile. Vor mări dările, nu-i bai. Găsesc ei cum să ne îngenuncheze.

Care ziceaţi că aveţi un job bun în afara ţării? Nu de alta dar scrisul nu mai rentează de când l-au impozitat ăştia. Să le fie de bine. Să scrie Boc cu Băse că eu nu am chef s-o mai fac în condiţiile date. Nu am de gând să plătesc pe creierul meu.

Şi cam asta e ştirea. Dragii mei, da, „Sărutul morţii” e ultima chestie pe care o voi mai scrie în viaţa asta. Mă reprofilez. Şi nu e glumă, e foarte serios. Atâta pentru azi. Am încheiat transmisia. Dacă vreţi să-mi spuneţi ceva abţineti-vă, n-am chef.

Cum s-a mutat Clujul la Satu Mare si invers

Nu, nu e o poveste de adormit copiii, chiar nu e. E real ce vă spun eu aici. Păi fuserăm la Cluj – pozele la Lucia că eu m-am zăpăcit şi mi-am uitat aparatul – şi cu cine credeţi că ne-am întâlnit mai întâi şi mai întâi? Logic, cu Crina. Fireşte că tot Sătmarul avea treabă prin Cluj, aşa cum tot Clujul era în Sătmar. Adică de ce am mai lansat noi „Labirint obligatoriu” în Cluj când o puteam face la Satu Mare? 😀

Da, da, ca să fie chiar toţi sătmărenii – în fine, asta chiar nu înseamnă că au fost toţi – a fost şi Darius, măcar pe el am apucat să-l pun şi la treabă: cară cărţi, strânge bannere, adică fă ceva, ce dracu’ 😛

Ca de obicei Andrei Crivăţ a fost o gazdă minunată, iar salonul ăla de nefumători, futu-i, a fost plin de fum. Nu, nu, de la lumânări pentru că s-a luat lumina, care a revenit, dar nimeni nu va recunoaşte că s-a tutungit într-un salon de nefumători. Ar fi chiar trist. Nimeni n-a făcut aşa ceva.

Lansarea a fost mişto, că ce e obligatoriu, e obligatoriu 😉

Dimineaţă Lucia şi Bogdan au fost la matinal la TVR Cluj şi, fireşte, au uitat să mă trezească şi pe mine. Până la urmă Lucia s-a îndurat şi mi-a dat un telefon la nouă fără puţin spunându-mi să cobor la restaurantul hotelului că e şi Adi Hădean acolo.

Domnul Hădean a zis că lui îi par chiar de treabă, dar eu i-am explicat că e cam dimineaţă şi nu sunt în stare să fiu nesimţită pentru că n-am toate rotiţele în funcţiune. După ce am mâncat – aici să vă ţineţi – tobă şi iaurt de fructe 😆 , ambele cu linguriţa, mi-am dat seama că s-a făcut unsprezece şi Bogdan nu mai vine. Ce credeţi că făcea? Dormea. Şi apoi cine trebuia să fie la 17 în Piteşti? Da, da. Exact. Între timp, adică când eram pe drum, Radu Sporiş îmi zice pe face că ar veni şi el dar să-i las un număr de telefon.

Târziu nene. Adică numărul ţi l-oi lăsa, dar eu am citit mesajul târziu, eram deja pe drum zburdând… ba nu, scuze, n-am zburdat deloc că erau multe tiruri.

Ei, am bifat-o şi pe asta.

Pe 1 iunie la Deva urmează premierea romanului „Regina elfă”, dar mai multe detalii vă dau mâine. Că poate aşa mai învaţă şi alţii cum trebuie tratat un scriitor. Să mor dacă mi s-a întâmplat vreodată ceva mai mişto decât povestea asta. Şi nu de premiu e vorba. Dar vă ţin la curent.

Cum poze de la lansare nu am, vă las cu o poză marca Adi Hădean 😀

Şi încă o dată mulţumiri multiple lui Andrei Crivăţ.

Toată lumea munceşte…

Şi să nu ziceţi că încep cu mine şi că iar mă laud sau mai ştiu eu ce, o să încep cu alţii. Şi anume cu doi trăsniţi de sătmăreni care au conceput eu şi au muncit şi au… mă rog… S-au dat cu capul de pereţi, dar eu zic că le-a ieşit. Aşa că Darius şi Trexel acum nu mai sunt Darius şi Trexel pentru că împreună fac HelloSM. Şi dacă vreţi părerea mea, chiar arată bine.

 

Apăi, că nah, e cu apăi. Mai întâi nu uitaţi să cumpăraţi luni „Săptămâna Financiară”. Apoi, că tot cu apoi dar de fapt e cu înainte…

Datorită lui Andrei Crivăţ, again, avem eveniment la Cluj. Am fi avut oricum la Universitate pe comunicare şi media, dar acum avem şi pe LIT că aşa e frumos. O să vă mai bat la cap cu treaba asta, dar înainte de toate să vă explic:

Marţi 25 ora 19 la Irish Pub în salonul de nefumători (asta s-o scrie cu litere mari? Nu contează 😀 ) Lucia Verona, Bogdan Hrib şi subsemnata vă vor vorbi. Vă vor deschide ochii şi vă vor îmbia să citiţi, asta dacă nu vă vor împuşca.

Dar, pentru cei ce vor fi prezenţi vom avea şi un concurs – fireşte că vom explica şi acolo despre ce e vorba, dar încerc să vă conving şi aici – Pe fiecare masă se vor afla nişte flyere cu nişte întrebări, dar şi altele cu nişte surprize. Dar pe noi ne interezează alea cu întrebările. Vă spun eu, momentan alea vă interesează.

Nu sunt întrebări grele şi îs doar trei ca să fie cu noroc. Voi răspundeţi, eu le citesc şi aşa aveţi posibilitatea de-a câştiga. Sigur că voi fi subiectivă şi mă va interesa mai mult umorul decât omorul. Ce puteţi câştiga?

                         

Un „Labirint obligatoriu” – pentru că e obligatoriu şi asta e viaţa 😀 ; Un „Cu sânge rece şi albastru” – şi când zic „Un” mă refer la un roman şi „Un” roman la alegere.

Dar astea nu sunt singurele surprize. Veniţi alături de noi să vorbim despre cărţi, în special de cele din categoria LIT şi în mod deosebit despre „Labirint obligatoriu”. Fireşte, vă aşteptăm cu întrebări. Puteţi să le puneţi pe hârtie şi să tăbărâţi pe noi.

Şi ţinând cont că suntem şi doi oameni ai crime-ului acolo, puteţi avea curiozităţi şi în ceea ce priveşte literatura poliţistă. Aşa că nu fiţi timizi dragi clujeni şi încercaţi să ajungeţi să ne vedeţi. Zău că suntem memorabili şi o să vă ofticaţi dacă nu ajungeţi 😀

Întâlniri, văzute, auzite, campanii

Nu, nu campanii electorale, ci campanii pentru citit. Detaliile vă rog eu să le „furaţi” în linişte de la Iolanda Ştireanu. Ştiţi voi cine, poliţista aia nebună.

Şi că tot vorbeam de ea, v-am spus că Ivona şi-a făcut blog, că v-am spus. Dar ce nu v-am spus e că azi pe blogul ei a vorbit despre „Indicii Anatomice”. Iată ce-a zis Ivona. Adevărul e că iar a dat-o în cuantică şi eu n-am înţeles 😀 Dar am priceput că îi sunt datoare cu un butoi de cafea. Cum de ce? Pentru că ieri la Voxpublica a vorbit şi despre cărţile mele. Vedeţi, băi, că autorii români se promovează între ei? Ce? ziceaţi că dacă suntem femei ne tragem de păr, nu? Ha!

Tot cu această ocazie măreaţă vă spun că a ieşit „A doua lună plină”. Fanii seriei ştiu clar despre ce vorbesc, aşa că nu mai insist. Dar dacă vă plac thriller-ele fantastice încercaţi-o şi pe asta. V-am spus că-i cu umor, nu omor… ba şi omor, dar cu umor 😀

          

 

 

Şi tot azi, că na, am fost sprintenă, m-am întâlnit cu Andra şi Răzvan (să le mai zic şi lor pe nume, că tot după id mă iau) la Curtea de Argeş. Întâlnirea s-a derulat aşa: „sunt acolo”; „eşti departe”, „păi mi-a zis un nene că în sus”, „neah, trebuie să faci stânga şi să întorci”. Păi şi ce dacă era sens unic? Am întors, da, până la prima străduţă care mi-a permis să mă duc pe sensul unic şi corect. Împuşcaţi-mă, am încălcat vreo zece reguli de circulaţie, na. Apoi am sunat şi-am zis: „păi stânga aia de m-a băgat în centru m-a dus la Biserica Domnească” – ştiu, trebuia să-mi fac o cruce – „stai acolo că venim noi… la dracu’(asta a fost în gândul Andrei).” Bine, la un moment dat, la telefon, foarte glumeaţă, Andra îmi spune: „te rog să nu ieşi din oraş”. Futu-i! 😀 Aşa am ajuns. Dar eu tot nu-mi explic cum mă pot rătăci într-un pic de oraş. A, da, şi am văzut şi Confragul când am ieşit din CA. NU ERA MĂI ROŞU, damn.

 

Am auzit că autorii români ar pune de-o revoltă, la modul că vor să facă ceva pentru a se promova. Să ducă o luptă comună, nu una pe cont propriu cum a fost până acum. Să ne unim minţile oameni buni şi să facem ceva împreună. Sunt zeci de lucruri pe care le-am putea încropi de nu ne-am mai crede zeii universului. Vă spun ceva, nu suntem. Fiecare o fi zeu în universul lui, dar nimic mai mult, puteţi să mă credeţi că ştiu ce vorbesc. Aşa că ce-ar fi, măcar o singură dată în viaţă, să facem şi noi ceva ca lumea. Să fim solidari şi să nu ne mai criticăm ca nişte gâşte toată ziua. Deja suntem pe echipe: crime, SFFH, Lit, etc. Ce-ar fi să fim doar „Scriitorii români”? S-ar putea să fie naşpa, că toţi vor la ciolan. Dar mai vedem.

 

Şi am mai auzit că în curând vom avea ceva campanii mişto la Tritonic, încă le mai gândim, dar vor fi. Şi se vor resuscita câteva nume care, din păcate, nu prea au avut parte de promovare. Aşa că trăiască autorul român. E momentul să facem ceva şi pentru el. Şi voi pentru noi.

 

Aşa că îi invit nominal pe următorii să preia campania Lalei (încep cu blogurile, dar ne extindem):

http://ivanuska.wordpress.com/2010/05/13/de-dulce/ (Ioan Sorin Usca)

http://ivonaboitan.wordpress.com/2010/05/13/indicii-anatomice-oana-stoica-mujea-cartea-no-6/  (Ivona Boitan)

http://sgreader.wordpress.com/2010/05/13/m-a-disperat-dar-a-inceput-sa-mi-placa/ (Sgreader)

http://geocer.blogspot.com/2010/05/la-palatul-cotrocenicanta-cucuveaua.html (Geocer)

http://www.satu-mare.info/2010/05/12/io-cred-ca-primarul-nostru-este-putin-cretin/ (Darius)

http://pariupeocartenepublicata.wordpress.com/2010/05/07/pentru-ca-binele-sa-ramana-bine/ (Oana Duşmănescu)

http://lorenalupu.wordpress.com/2010/05/09/nu-ma-mai-adaugati-pe-messenger-va-rog/ (Lorena Lupu)

http://uglybadbear.wordpress.com/2010/05/13/millennium-press-la-bookfest-2010-2-haulica/ (Horia Ursu)

http://shaukisbookcase.wordpress.com/2010/05/13/noua-si-scurta-viata-a-lui-bree-tanner-%e2%80%93-din-9-iunie-la-bookfest/ (Shauki)

http://gabrieladsavitsky.wordpress.com/2010/05/12/nimic-altceva/ (Gabriela Savitsky)

http://luciaverona.blogspot.com/2010/05/in-loc-de-cenaclu.html (Lucia Verona)

 

Ştiu că ar mai fi mulţi de strigat, dar poate-i mai strigă şi Lala. În plus, dacă voi strigaţi mai departe s-ar putea să iasă ceva. Celor care au preluat-o deja le mulţumesc.

 

P.S: Sunt Oana şi citesc!  

 

 

Despre prieteni sau neprieteni

S-a întâmplat să fie aşa:

V-am povestit de ele: Lorena şi Silvia. Da, v-am povestit aici. Atât cât am avut eu chef atunci, adevărul fiind de două ori mai dur şi mai plictisitor. Dar s-a nimerit să citesc şi asta la Canguru’, tot cum s-a nimerit ca ele să mă cheme la cafea.

Între noi e clară situaţia: nu, nu suntem prietene. Nici n-am putea. Şi nu pentru că ele sunt cu firme, firme, firme, că pot trece uşor peste asta. Nici pentru că sunt complet artificiale, pentru că nu mă deranjează. Ci pentru că nu există acea legătură sufletească. Legătură pe care o simţi între tine şi alte persoane cu uşurinţă. Chiar dacă s-ar putea să nu te mai vezi cu celălalt vreodată, tot, cumva, sufletul tău, îl va considera prieten. Asta ca să ştiţi. N-am o problemă cu oamenii care au păreri diferite de ale mele, Canguru’ vă poate confirma. Că doar deh… avem păreri diferite într-un anumit sens pe care n-am chef să-l dezvolt acum 😛

Bine, şi vorbim despre prieteni. Zicea Geocer tot la postul ăla că nu o să ştii niciodată dacă un aşa zis prieten a vrut sau nu să te ajute. Dacă ar fi putut ori ba. Păi iertat să-mi fie, dar oricât de prieteni am fi te ajut dacă consider necesar, nu mă poţi obliga şi nici nu prea ai dreptul de-a te supăra. Dar pe asta s-o lăsăm baltă că eu îi ajut şi pe ăia de mă urăsc. Dar ca idee, dacă un prieten vrea un ajutor pe care poate că i l-aş putea da, dar din motive diverse nu il pot oferi atunci, nici nu mă poate forţa. Părerea mea.

Bine, şi revenim la prieteni. Nu ştiu cum s-a făcut că cei mai buni doi prieteni ai mei, cu vreo opt ani în urmă, şi-au luat tălpăşiţa. Ea e în Spania. El e pe unde are contracte, în afara ţării. Atunci m-am simţit al dracului de singură şi n-am mai vrut pe nimeni lângă mine. N-am mai avut nevoie de prieteni. Chiar nu. Mi-am băgat picioarele. Nu le înţelegeam sensul.

S-a întâmplat să-mi fac blog şi să ajung iar la a avea doi prieteni foarte buni. Tot o ea şi un el, că deh, eu îi vreau la pachet 😛 Dar şi ei sunt departe după cum ştiţi. În fine, telefonia şi netul parcă îi aduce mai aproape. Şi pe urmă nu e ca şi cum i-aş vedea la un an şi jumătate poate şi mai mult ca pe ceilalţi doi.

Poate şi datorită lor, dar poate şi datorită faptului că am fost nevoită mai tot timpul să intru în interacţiune cu oamenii am tot ajuns să-mi fac şi alţi prieteni. Majoritatea lor la Bucureşti. Ei, nu-i mai numesc, sunt sigură că se ştiu singuri. Apoi, datorită Ralucăi am ajuns să-mi fac prieteni şi în Piteşti. Vă asigur că în Piteşti chiar am fost reticientă. Lorena şi Silvia îmi ajungeau. Neprietenele mele.

Sigur, în Piteşti, înainte de toate a fost Mihai, care mi-a fost şi coleg de facultate, dar şi vecin. – La naiba, cunosc cam mulţi Mihai –

Dar să lăsăm prietenii şi să ne întoarcem la neprietenele mele. Povestea în mare sper că aţi citit-o, dacă nu, n-aveţi decât, pentru că nu o repet.

Ideea e că azi m-am dus cu ele la cafea doar pentru a face un şoc. După ce că am febră musculară şi la degetele de la picioare, trebuie să înnebunesc şi cu nervii capului. Lorena era foarte, dar foarte nervoasă din pricina actualului ei prieten care i-a spus că e un dezastru în pat, iar ea ca să-i facă în ciudă a făcut sex cu doi tipi – nu, nu în acelaşi timp, cu toate că eu aşa înţelesesem şi deja voiam să ies şi să mă duc – şi s-a filmat. Normal, ca să-i dovedească domnului… ăăă, n-am priceput exact ce. Am ascultat bălăriile astea vreo oră, noroc că aveam laptopul la mine că altfel o luam razna definitiv. Dar, privindu-le cât sunt de înfocate în această problemă şi cât suflet pun, ba chiar cât caută să facă în aşa fel încât totul să fie de rahat, mi-am dat seama că ele ar fi două personaje senzaţionale. Ceea ce totuşi n-am înţeles în veci e de ce ţin neapărat să împartă chestiile astea cu mine, ţinând cont că nici numele întreg nu mi-l ştiu.

Dar nu-i aşa că uneori viaţa e amuzantă?

Şi din dorinţa de-a le studia mai bine – pentru că la drept vorbind după aproape trei ani de când tot bem cafele, abia acum mi-am dat seama ce personaje mişto ar fi – luni le-am invitat eu la cafea. Mda, cam des, ţinând cont că nu ne vedem decât de două ori pe an, poate trei în cazul în care… în care, fireşte. Şi aşa am ajuns la concluzia că neprietenele mele sunt pur şi simplu material de studiat. De aia ne-o fi adus împreună cine ne-o fi adus 😀 Jesus, ştiu, câtă răutate pe mine.

Deci Lala…

Lala are peripeţii. Acum nu vorbesc de ceea ce face ea la Prwave şi nici de ceea ce scrie pe blog (apropo, s-a apucat nebuna de citit ziarele, e destul de calmă pe blog, dar nu vreau să vă spun cât de ironică e între patru ochi, mă mir că nu izbucneşte, dar mai e timp), vorbesc despre cronica negativă apărută la Silavaracald. Este o cronică negativă, dar pertinentă. N-am ce reproşa atâta timp cât nu există injurii sau altele asemănătoare. DECI VREAU SĂ NE ÎNŢELEGEM BINE, NU MĂ DERANJEAZĂ, DIN CONTRĂ.

Dar tot am de spus câte ceva în privinţa personajelor reale, pentru că Silavaracald crede că le-am prejudiciat imaginea. În primul rând nu le-aş fi cerut unor oameni fără simţul umorului să-şi dea acceptul. Şi prin asta înţeleg şi oameni inteligenţi. Apoi, încă de la început, oamenii aceia şi-au asumat că or să apară în carte şi că personajul lor poate fi mai bun sau mai rău. Nu am avut preferinţe când am decis. S-a decis din mers. Aşa că nu am favorizat sau defavorizat pe cineva. A se vedea că mi-am „ucis” unul dintre prietenii foarte buni, adică M3 (şi ăsta o să vină acum şi o să spună că nici nu mă cunoaşte 😀 ). Pot fi de acord că e o carte scrisă prost, ceea ce e foarte posibil că nu sunt zeul scriitorilor. Pot fi de acord că acţiunea e nasoală – pentru fiecare e într-un fel. Dar nu pot fi de acord cu prejudiciul imaginii acestor oameni, mai ales că-mi sunt prieteni şi de obicei nu mă port chiar rău cu prietenii – dar recunosc că mi se mai întâmplă. Dar respect şi această părere până la urmă. Acum, de fapt, mă scuzam puţin faţă de oamenii reali care apar în carte. Poate că în virtutea inerţiei am făcut vreo boacănă şi vreunul s-a simţit mai prost. Că doar ne aducem cu toţii aminte cât de rău s-a supărat Darius când a citit „Indicii anatomice” 😀 Bine, poate nu chiar toţi, dar eu îmi aduc.

În schimb trebuie să recunosc că eu chiar mă bucur că a apărut o părere mai puţin favorabilă. Pentru că la un moment dat ai impresia că ai terminat totul şi până nu te pune cineva cu picioarele pe pământ, nu prea mai realizezi că ai şi scăpări. Asta nu face decât să-mi doresc ca data viitoare să fie mai bine.

Şi nu voi renunţa la personajele reale. Da, e şi marketing, acum nu o să mă ascund după degete. Dar e şi o idee destul de rar folosită. Un autor – al cărui nume l-am uitat momentan – l-a folosit pe Oscar Wilde cu nume, prenume şi viaţă reală în romanele lui de ficţiune. Tot poliţiste. Bine, eu l-am descoperit după ce scrisesem deja  Indiciile. Dar gândindu-mă că omul ăla a scris nu ştiu câte cărţi avându-l ca personaj pe Oscar, dar şi Doyle sau alţii, aşa voi face şi eu. Şi-mi voi păstra sătmărenii, dar şi pe Bogdan, ca să nu creadă lumea că eu nu pot păstra nişte personaje. Probabil că o să-l păstrez şi pe domnul Crivăţ, pentru că el se distrează cel mai bine 😆

Şi dacă Silavaracald are dreptate cât de puţin, îmi cer scuze. Intenţia nu era de-a leza pe nimeni niciunde. Ci doar de-a scrie o carte în care nişte oameni să se regăsească cât de cât şi să se amuze pe seama lor. Că doar vorbeam de oameni inteligenţi. 😀

Şi încă o dată, părerea e chiar ok. Şi nu vreau „sânge”. Pentru că aşa mai vezi şi alte lucruri. Că nu doar despre personaje era vorba până la urmă. E bine ca oamenii să-ţi spună ce ar fi vrut ei şi ce ar fi văzut ei în povestea asta.

 

P.S: În plus am avut subiect de blog că rămăsesem în pană de idei 😀 Şi pentru că sunt veselă o să-i dau ping şi lui Vania să nu mai plângă pe la colţuri.

A, da, şi mulţumesc pentru recenzie şi pentru faptul că a scris pe blog.

Şi cum am ajuns spre Bâlea Lac?!

P.S de început: Inocentul II la Prwave 😉

 

Sigur că o să râdeţi, dar după ce mi-am revenit mai că am râs şi eu. Bine, n-am râs, dar am înjurat cam ca Lala aşa. Bine, am înjurat mai rău ca ea, na!

Dar să o luăm cu începutul. V-am zis că îi urăsc pe ăia de la finanţe, da? 😀 Nu mi-am schimbat părerea. De ce puii mei sunt aşa de acri? Cred că le dau lămâi de cum intră pe uşă. Să mor de nu. Jesus!

Şi cum m-am enervat pe finanţe, dar şi pentru că n-am mai fost în Curtea de Argeş de vreo şapte ani, am zis să pornesc mai devreme. Şi am pornit mai devreme. De ajuns am ajuns. Am ajuns şi am început ieşind din oraş. Mă rog, nu au nimic care să-ţi spună că ai fi unde se zice că ar trebui să fii. Dar m-am prins singură că am ieşit aşa că m-am întors. Şi am găsit şi o Mânăstire. Nu aia de trebuia, dar mie mi s-a părut bună şi aia de-am găsit-o. Dar nu m-a dus capul să văd că pe ea scrie (şi încă mare) „Mânăstirea Domnească”, aşa că a trebuit să-mi spună Răzvan la telefon unde sunt. Vesel până aici.

Apoi m-am întâlnit cu Răzvan şi Andra (Adakiss). Doi copii minunaţi, vă jur. Mai rar aşa. Şi frumoşi şi deştepţi. Iar Răzvan a venit cu toate întrebările la el. Doar că şi-a uitat lista acasă, dar s-a descurcat şi aşa 😀

Dar am şi plecat. Şi, logic, după ce m-am ameţit atât prin Curtea de Argeş că am ieşit pe partea cealaltă.

Şi văd multe curbe iniţial. Şi-l sun pe Xreder şi îi spun că atunci când m-am dus nu erau aşa multe curbe, ce puii mei. Nu m-a băgat în seamă prea mult, ca nu cumva să-mi dăuneze 😛 Dar când am început să văd blocuri de piatră ridicându-se deasupra capului meu şi tunele… tunele(?!)… şi nema semnal la telefon, am zis că am pus-o. No, nu mă înţelegeţi greşit. Drum îngust. Munţi înalţi de stăteau să-ţi cadă în cap. Tunele. Drum îngust. Nimic rău. Curbă periculoasă. Curbă deosebit de periculoasă. Adică numai aşa era. Măi, m-aş fi şi dus, dar maşina mea zicea că nu prea mai are motorină şi pe acolo, am zis eu, nu prea ai şanse să dai de un peco. Aşa că… curbă periculoasă la stânga, deosebit de periculoasă la dreapta. Drum îngust. Ce fac eu? Întorc acolo. Fix acolo că doar v-am zis, aşa era tot drumul.

Şi uite cum dintr-o întâlnire perfect normală, cu doi puşti mişto, eu ajung să fac un traseu de o sută şi ceva de km. Ehee. Şi da, fie, la început m-am speriat, pentru că nici semnal la telefon nu aveam. Nici indicatoare nu erau. Doar borne, iar unele erau în alb. Abia într-un târziu, undeva bine pitit, era un indicator care zicea trist: Piteşti 60. Bine!!!