Pe când ţara arde…

Aş vrea eu să spun că baba se piaptănă, dar nu, baba scrie. Asta era completarea demnă. Pe când guvernele se fac prin restaurante, ăia vor, ăia nu vor, dat toţi îşi doresc să apuce, eu, ca un om cu minte, scriu şi scriu.

Aş vrea să spun „Atenţiune naţiune!”, dar nu e cazul. Să începem aşadar.

Ei bine, după ce „Miercuri o să mori!” s-a finalizat, a intrat în acţiune „Oraşul pierdut” sau „Lumea pierdută” sau ceva pe acolo.

Povestea s-a născut aşa: plecând de la teoria lui Platon despre Atlantida şi mergând până pe urmele contemoparanilor, normal, autorul, a ales ce i-a convenit. Adică, un oraş cetate împrejmuit de munţi şi izolat de restul lumii ce ascunde ceva ce omenirea nu poate înţelege. (Ce? De aia există cititori, să afle ce 😀 ) O Bibliotecă, construită sub Londra, cu un Bibliotecar ce trăieşte de mai bine de două sute de ani şi un ajutor de doar douăzeci şi patru de ani, care nu prea pricepe ce se întâmplă.

Totul porneşte de la un recuperator de manuscrise unice: Zed, care îşi găseşte sfârşitul odată cu furtul unueia dintre cele mai importante dovezi ale istoriei. Dacă Biblioteca adăpostea toate cărţile ce se presupune că au fost scrise, toate adevărurile lumii, ei bine, cu siguranţă că nu deţinea nimic despre Atlantida, în afara teoriei că a fost scufundată odată cu potopul. Şi dacă acest manuscris ajunge în mâinile lor? Atunci ce se va hotărî? Şi dacă ceea ce are de ascuns Oraşul ( căci numele i se pierduse de-a lungul secolelor), nu este pentru a fi dezvăluit oamenilor? Atunci ce se va întâmpla?

Oraşul e o lume, Londra e o altă lume. Pentru că nu avem de-aface cu Londra oamenilor, ci cu cea a ciudăţeniilor. Şi dacă sediul FBI din Londra deţine un exemplar unic: o femeie-corb? Atunci, în ce direcţie se va porni şi unde se va ajunge? Până nici autorul nu ştie, abia are douăzeci şi patru de pagini A4, doar nu aveaţi impresia că autorul le ştie pe toate.

Oricum, cert este că voi avea parte de multă documentaţie. Mulţumesc, Bebe pentru „Istoria secretă a lumii”, e de mare ajutor. Voi avea parte de multe mituri, pe care, mai întâi trebuie să le aflu şi, de ce nu, de multe surprize.

Ce este? E un dark fantasy, dar asta nu se datorează personajelor, ci lucrurilor oribile care se întâmplă, pe de o parte în Londra, iar, pe de alta în Oraş.

E pentru prima oară când o carte a mea e învăluită de personaje masculine. Va fi în două sau trei planuri, oricum, unul e la persoana întâi şi îi aparţine lui Vrack, ajutorul Bibliotecarului. Vom vedea dacă agenta FBI Daleea va avea parte de un plan al ei sau o voi combina cumva cu toate celelalte. Dar, nu se ştie, pot fi şi patru planuri, căci, în secret, vulturanii plănuiesc luarea Londrei în stăpânire.

Desigur, vom vedea ce se va întâmpla, şi cum va reuşi „Corbul” şi „Omul” să salveze sau nu, ceea ce e pe cale să se întâmple. Dezastru sau istorie?

Să nu mai spunem că fiecare guvern în parte e interesat de Bibliotecă şi descoperirile ei. Va fi în stare Bibliotecarul să lupte cu guvernele lumii şi să le ţină departe de adevăr? Dumnezeu ştie.

Aşa că o să vă las cu prologul, încă nu sunt convinsă că ăsta e începutul de care am nevoie, dar pentru moment e tot ce am:

 

PROLOG

 

Bărbatul îşi încheie haina şi, cu ambele mâini, se ţinu strâns de stomac. Privea în stânga şi-n dreapta spre blocurile întunecate ale căror acoperişuri se ridicau dincolo de umbre şi nori. Vântul şi întunericul îi îngheţau venele şi sufletul. Din când în când privea în urmă, părându-i că aude paşi sau fâlfâit de aripi. Strânse şi mai tare haina, iar degetele păreau că-i intră cu totul în materialul gros. Umbre negre se poticneau la pasul său, doar rar lăsând loc vreunui ochi de lumină. Cerul se întuneca tot mai rău, iar pasul său începu să calce cu mai multă băgare de seamă. Ochii bărbatului erau peste tot, iar urechile îi auzeau şi ce nu trebuia să audă.

Se strecură pe o străduţă întunecată şi strâmtă. Umbrele blocurilor înalte făceau întunericul să pară şi mai aprig. Privi în stânga şi-n dreapta, apoi ascultă, aşa cum o pisică ascultă respiraţia şoarecelui. Îşi şterse broboanele reci de transpiraţie, apoi cu degetele tremurânde, îşi desfăcu haina.  Privi încă o dată în toate direcţiile înainte de-a se hotărî să scoată manuscrisul prins în piele roşie şi să-l vâre într-un loc din perete. Se lăsă greu pe cărămida rece şi începu să râdă.

– Bătrân nerod, îşi spuse sie, privirea îţi joacă feste, în timp ce auzul nu îţi spune nimic.

Privea spre cer, iar ochii îi relevau o formă inumană, cu aripi lungi, ce păreau să se întindă pe mile depărtare şi un chip demonic ce-i rânjea. Inima îi bătea aiurea, dar creierul lui refuza să creadă că există aşa ceva. Râse iar, isteric. Nu, nu credea, cu toate că ghearele imense ale creaturii se apropiau de el şi luceau sinistru în întuneric. Râsul său deveni tot mai alert şi mai îngâtuit. Când ghearele i se înfipseră în jugulară, scuipă sânge, apoi urlă. Un vagabond ieşi din ascunzătoare, privi spre creatură şi o luă la fugă ţipând cât îl ţineau plămânii. Creatura privi spre pipernicitul ce alerga, dar, cel pe care-l avea în mâini, i se părea mai important.

– Cui ai mai spus?

Bărbatul se înecă cu propriul sânge, scuipă şi încercă să îngâne ceva, dar era prea târziu, simţi cum viaţa i se scurge în mâinile duşmanului. Ochii i se măriră şi aproape că îi ieşiră din cap. Creatura îl scutură de câteva ori.

– Vorbeşte, neghiobule. Vorbeşte!

Abia târziu îşi dădu seama că omul nu mai e în viaţă. Cu disperare îşi luă zborul, în mintea lui născându-se un singur lucru: moarte oricui ştia.

Socoteli

Ok, nu am reuşit să îmi ţin promisiunile zilele astea. Ce vreţi? Uneori se întâmplă să nu ai timp, alteori, pur şi simplu, lipseşte cheful. De exemplu, ieri am dat ture de oraş, cu muzica la maxim, trei ore şi jumătate. Şi de câte ori mă gândeam să ajung acasă, mai dădeam un ocol.

Da, am zis că după „Regina arkudă” nu mai fac nimic până luni. Cu toate că nu am vrut să mă ţin de această promisiune, s-a întâmplat să fie. Deh, se mai… Aşa că mi-am respectat obligaţiile familiale şi am reuşit să mă obosesc mai rău decât de aş fi scris non-stop.

Oricum, până una alta, miercuri încep şi şcoala. Cu toate că nu e prea minunat s-o începi în mijlocul săptămânii, am hotărât, totuşi, că o voi începe de marţea viitoare. De ce nu luni? Că luni, adică pe data de şase, am treabă. Ba la Bucureşti, ba e ziua lui Xreder. Da, da, v-am spus asta pentru a pregăti cadourile. Nu sunteţi invitaţi fără cadouri, dar voi ce credeţi? Desigur, ar fi frumos să aduceţi nişte beculeţe colorate pentru maşina mea, dar şi pentru el e ok.

Da, acum am de gând să scriu. Ce am în plan? Nu, Dumnezeuleee, fac o pauză la seria asta. „Regina zâna” va începe prin ianuarie-februarie. Lăsaţi-mă şi pe mine să mă detaşez puţin de seria asta, că încep să mă enervez pe personaje şi le omor pe toate.

Am ceva în cap. O, da, un neuron. În afară de asta… Vă mai amintiţi „Corbii”? Ok, ştiu exact cum va fi acest dark fantasy. Oricum, şi seria asta la care tot scriu va da în dark. De acum lucrurile se vor complica. Heroicul s-a dus. Deci da, ajunge. Prea am fost drăguţă 😀 Ok, în acelaşi timp voi termina şi „Experimentul – Crima perfectă”. Mă rog, încă nu sunt sigură că aşa se va numi. Dar tot ce se poate. Şi tot în acelaşi timp, dap, căci sunt multiuser, voi începe şi noua mea serie poliţistă.

Ei, ei, nu ştiu exact despre ce va fi vorba, dar va fi. Ce? Credeţi că am înnebunit? Nu, nu am înnebunit. Doar că mi-am propus ca cel putin patru ore pe zi, de luni, mâine, în colo, să scriu şi doar atât. Cui nu îi convine poate suna la maltratarea soţilor de scriitoare 😀

De ce mă extind? Pentru că pot, pentru că-mi place şi pentru că vreau. Chiar şi cu „Minţi rătăcite” am eu ceva în gând. Dar după ce o terminăm, adică Trexel şi moi, vom zăbovi asupra ei. O vom îmbunătăţi şi vom vedea ce va ieşi. Până la urmă va ieşi. Ce credeţi voi? Ce? Trexel poate şi va face, altfel mă duc la Satu Mare şi-l alerg. Dap, cu jeep-ul 😉

Am planuri, da. Până şi maşinii i-am cumpărat pixuri şi caiete. Cum de ce? Dacă îmi vine o idee în trafic şi o pierd? Oh, dar am o idee genială pentru un thrilerr genial. Aaa, dap, cred că tot în timpul ăsta am să scriu şi la asta. Cel puţin am să o încep. De ce nu? Pot, deci da. Oricum, la şcoală o să mai şi scriu… Ăăă, nu, nu cursuri, idei pentru cărţi 😀

Da, mâine voi termina şi povestea după ideea lui Mihai. Şi da, o să mai am timp cumva să scriu după ideile voastre. Exerciţiile îmi fac bine. Vreau să-mi ocup tot timpul scriind sau, cel puţin, mare parte din el. Că nu în zadar i-am cumpărat maşii lucruri de trebuinţă. Zău aşa…

Bine, acum că sunteţi la curent cu tot ceea ce am de gând să fac, înţelegeţi şi că voi fi foarte ocupată. Oh, da, mai ales că încep şi şcoala. Am de dus la capăt două lucrări de diplomă. Una la pedagogie, iar cealaltă la jurnalism. Ei, am ceva treabă de acum în colo. Sigur, voi mai fi şi pe blog, dar nu aşa des ca odinioară. Deh, un singur om sunt şi eu. Nu doi, nu trei, nu patru… Aşa că îmi veţi îngădui, din când în când, câte o mică absenţă.

Ok, acum mă grăbesc spre pat. De mâine mă aşteaptă potopul 😀

 

 

Corbii – Circul (II)

Foto: Alex Mazilu

Corbii I

Corbii II

Câmpul era pustiu, iar circul, în mijlocul câmpului, părea asemeni unui coşmar bine plasat. Corturi înalte, colorate şi cârpite în fel şi chip. Rulote desenate în moduri reci şi groteşt. Tunelul goazei, care îşi întâmpina vizitatorii cu un cap de mort, mare cât toate zilele. Arena, acoperită de fel de fel de pânzeturi, în diverse culori, cârpite cu greu. Panouri înalte cu chipuri scârboase ce rânjeau macabru. Câteva lumini ce, mai degrabă, întreţineau atmosfera lugubră.

Jeane părea impresionată. Era fericită de acea imagine de coşmar învăluită cu un fel de aromă mistică. Jol era crispat. Nu îi plăceau circurile. Nu îi plăceau nici cele normale, circul ciudaţilor nu îi părea în nici un caz a fi ceva bun.

Jeane îl trase după ea. Încă puţin şi aveau să pătrundă pe tărâmul bizarului absolut. Jol vru să fugă, dar picioarele îl duceau tot înainte. Parcă visa şi nu se putea împotrivi visului. Voinţa i se evapora pe măsură ce înainta.

Un panou uriaş li se ridică în faţă. Chipul unui monstru rânji liniştit.

– Omul porc, râse Jeane.

– Sunt doar măşti, Jeane. E o chestie de prost gust.

– Sunt mutaţii genetice, Jol.

Băiatul ridică din umeri. Oare de ce nu rămăsese Jeane la gândul simplu: „Hai să facem sex!”. Ideea sexului, chiar dacă la început i se păruse scârboasă, acum îi surâdea. Cel puţin, treaba asta, tot va trebui să o facă până la urmă.

– Ascultă…, începu Jol timid.

– Sttt, făcu Jeane nervoasă şi îi arătă un cort prin a cărui pânză se zăreau siluete bizare.

Jeane se apropie fără nici o teamă. Jol, rămas în urmă, studie terenul. Nu părea a fi nimeni. O urmă pe Jeane fără tragere de inimă, prea căpoasă. Uneori, pur şi simplu, nu putea să înţeleagă de unde pasiunea pentru macabru. Poate că şi pe el îl alesese tot din pricina asta. Era un ciudat, trebuia să fie sincer cu el însuşi. Un ciudat urmărit de corbi.

– Nici nu se pune problema, ţipă unul din personajele stranii din cort. Glasul îi era macabru, dur, tare, tavernos.

Jol simţi o oarecare teamă.

– Eşti un idiot Loi. Nu poţi pleca de aici. Ce o să faci? O să te ascunzi întreaga viaţă?

– Şi aşa ce fac? Mă expun pentru un penny şi îi las pe toţi să-şi râdă de mine.

– Va fi mai bine, într-o zi. Trebuie doar să ai răbdare.

– Răbdare? De şaisprezece ani tot aud povestea asta. „Într-o zi, tagama corbilor ne va salva. Băiatul corb va coborî între noi… bla, bla, bla”.

Se făcu linişte. Cele două siluete se aşezară. Jol şi Jeane se priveau temători.

– Va veni, Loi, îl simt. E aproape.

Jol o rupse la fugă. Îi părea că toţi demonii nopţii îl urmăresc. Corbii erau în urma lui ca o trenă întunecată. Nu ştia dacă Jeane îl urma, dar, atunci, nici nu îi păsa. Ciudaţii vorbeau despre el, iar el, nu, el nu era un ciudat.

 

*

Se privea în oglindă de mai bine de o oră. Nu îi creşteau pene, nu părea să aibă gheare. Nimic nu părea să se fi schimbat în constituţia lui umană. Era un om ca orice om. Corbii erau doar o întâmplare. Poate casa aceea era de vină. Poate oraşul. Poate toate. Mai trebuia să reziste doar doi ani. Apoi avea să plece la facultate, departe. Iar corbii aveau să rămână în urmă, ca nişte umbre.

Nu dorise să o vadă pe Jeane, cu toate insistenţele ei. Mesajele curgeau în cutia poştală a telefonului.

 Se trânti în pat. Nu se simţea bine. Ceea ce văzuse la circ îl făcea să-şi pună prea multe întrebări. Îl durea, îl chinuia. Unde era tatăl său? Îşi luase zborul? Nu avea o imaginaţie destul de bogată pentru a-şi închipui ce anume ar fi putut fi tatăl său. Poate că Jeane avea dreptate. Poate că era unul din ciudaţii de la circ. Şi atunci, de ce unchiul Charli nu îl văzuse niciodată cu adevărat. Un ciudat trebuie să iasă în evidenţă. Nu trebuie, iese oricum în evidenţă.

Îl durea. Oglinda, imaginea, parcă nu era el. Simţea că oglinda îl minte, că propria imagine îi e denaturată. Se simţea altfel. Nu aşa cum se vedea în oglindă. Nu aşa cum îl vedeau ceilalţi. Nici el nu putea să se vadă cu adevărat. Cine era? Cum era?

Sună la uşă. Îl auzi pe Charli pornind spre hol. Spera să nu fie Jeane, nu ştia ce să-i spună. Nu putea să gândească limpede.

Se repezi din pat spre fereastră. Maşina poliţiei era pe alee. Îl zări pe Cap Dur, aşa cum îi spuneau puştii, cu jumătate de ochi. Se repezi spre uşă, dar nu ieşi brusc, aşa cum fusese primul impuls. O întredeschise. Paşii lui Charli erau fermi şi apăsaţi. Încă o dată soneria ţipă. Uşa s-a deschis. Glasul lui Cap Dur se auzi ca un ecou în întreaga casa.

– Jol, unde e?

Jol simţi că înnebuneşte. Inima i-o luă la trap. Nu făcuse nimic, ştia că nu făcuse nimic.

– De ce? se auzi Charli.

Un oftat prelung ajunse până la urechile lui. Oare i se dezvoltase auzul? Abia atunci realiză că e la catul superior şi, cu toate astea, auzea de parcă ar fi fost acolo.

– Aseară, la Circul Ciudaţilor, un… om-leu a fost ucis.

Lui Jol i se strânse şi mai tare inima.

– Şi? întrebă Charli impertinent.

– Am găsit, la locul crimei, pene de corb.

Jol privi spre pervaz. Corbii erau acolo, nu îl părăseau niciodată. Nu… nu, corbii erau de vină. Sau…

– Şi ce dovedeşte asta? sări Charli ca ars.

– Am vrea să vorbim cu Jol.

– Jol nu are nici o vină, îi lua apărarea cu înverşunare Charli.

Cap Dur trase aer în piept. Dumnezeule, cum auzise asta?

– Nici nu m-am gândit că Jol ar avea vreo vină… dar… corbii…

Nu ştia de ce, dar nu putea să le facă rău corbilor. Le privi ochii negri ca două bile de plastic. Le simţi durerea. Se zbăteau undeva în interiorul lor.

„Vânătorii”, se auziră mii de glasuri tenebroase în minte lui. „Vânătorii sunt pe urmele tale”.

Nu mai stătu pe gânduri. Deschise fereastra şi dispăru.  

Corbii – Cap. I

I

 

CIRCUL

 

Jeane îl trezise dinainte să se lumineze. Era îmbrăcată în blugi strâmţi şi negri, într-o bluză, la fel de strâmtă şi neagră, iar pe cap purta o pălărie şi ochelari de soare. Părul ei blond era complet ascuns. Escaladase casa şi se trezise cu ea pe marginea patului. Până nici corbii nu se treziseră. Doar unul croncăni nervos şi se culcă la loc.

– Trezeşte-te odată că nu stau toată ziua după tine.

Jol nu înţelegea ce se întâmplă, ce căuta Jeane acolo cu noaptea în cap. Şi, mai ales, de ce dracului era îmbrăcată aşa bătător la ochi.

– Ce faci?, dacă nu te deranjează cumva că te întreb.

– Nu mă deranjează. Ai nişte haine negre?

Jol se ridică într-un cot.

– Cred că toate sunt negre. Sunt fiul corbilor, ai uitat?

– Ce glumă cretină.

– Alta mai bună nu am la ora asta.

– E patru dimineaţa, eu zic că e rezonabil.

– Rezonabil pentru?

Dar, Jeane, era deja în dulapul lui alegându-i hainele. Scoase jeansii negrii şi o cămaşe de aceeaşi culoare, apoi se repezi la ochelarii de soare.

– Hai, nu stau până se face lumină.

Jeane se întoarse cu spatele şi îi făcu semn să se îmbrace. Jol se mişcă rapid, cu toate că nu era sigur ce şi de ce face. Dar era greu să-i rezişti Jeanei, mai repede îţi puneai o piatră de gât şi te aruncai în vreun râu. Sau, mai simplu.

– Totuşi, spuse el după ce îşi puse hainele, unde mergem la patru dimineaţa?

– Nu fi fătălău. O să vezi.

Jol se gândi să îi spună două vorbe, dar se răzgândi. Ştia că aşa face Jeane pentru a-i convinge pe băieţi să facă ca ea. Jeane porni spre fereastră.

– Avem şi uşă, să ştii.

Ea se opri misterioasă.

– Mergem în misiune. Când mergi în misiune, nu ieşi pe uşă ca şi cum te-ai duce la piaţă.

Jol ar fi dorit să-i spună că nu conta oricum. Oraşul era mort la patru dimineaţa. Până şi corbii dormeau. Dar, dacă ea prefera fereastra, de ce nu?

Escaladară clădirea, nu că ar fi fost prima oară. Până şi emoţiile se duseseră. Chiarli dormea asemeni unui urs în mijlocul iernii. Era suficient să îşi ia perna în braţe, să o plângă pe Carol, de parcă ar fi murit, apoi adormea ca un prunc.

Corbii se treziră imediat ce ei dispărură în întunericul străzii. Putea să le audă aripile de la o distanţă destul de mare. Uneori avea impresia că poate vedea prin ochii lor, dar nu era o certitudine. Ba chiar, ar fi putut fi şi o boală. Încă nu avea de gând să spună cuiva asta. Dacă era nebun?

Jeane îl trase după ea. Ajunseră repede la periferie. Locul în care nu era prea înţelept să te avânţi, mai ales noaptea. După acea zonă rău famată, era câmpul. Un loc macabru. Charli îi spusese că mulţi fuseseră îngropaţi acolo şi nimeni nu îi căutase vreodată. Desigur, el nu credea în spirite ce se ridică şi terorizează oameni.

Ieşiră din cartierul de periferie. Câmpul… câmpul…

– Dumnezeule, ce e acolo?

– Circul ciudaţilor, decretă Jeane plină de sine.

– Doar nu vrei ca…

– Ce, îţi e frică?

– Jeane, acolo nu sunt oameni. Sunt un fel de…

– O, las-o baltă, nici tu nu eşti mai presus. Corbii ăia nesuferiţi care se ţin după tine, nu sunt îngeri.

Jol tăcu. Nu era prima oară când Jeane i-o trântea drept în faţă. Şi da, ea avea dreptate, dar el încă nu era pregătit să afle chiar totul.

– Ar putea să fie acolo, spuse Jeane cu speranţă.

– Cine?

– Cum cine? Tatăl tău.

– Tu crezi că tata e un monstru?

– Nu ştiu ce să cred, dar să fim serioşi, tu nu eşti un oarecare.

Asta nu era nici o noutate. I se spusese că e deosebit încă de la naştere. Ba chiar, ajunsese să creadă, că fusese născut doar din acest motiv.

– Bine, spuse Jol. Aruncăm rapid o privire şi ne întoarcem.

– Ştiam eu, sări Jeana fericită

 

*

E vremea necromanţilor…

Da, nici dacă aş fi ales să citesc două cărţi cu necromanţi, nu cred că le găseam. Ideea e că mi s-au oferit zece minute pentru a alege câte cărţi pot. Aşa că le-am ales, la întâmplare, fără să le studiez. Doar cât mi-am aruncat privirea pe ele şi am descoperit că nu le am, atâta doar. Până şi cititul lor a fost la întâmplare. Aşa a fost să fie. Mă rog, acum nu pot spune că nu mi-au plăcut, dar totuşi, coincidenţa asta pare cumva horror. Da, prima carte e un horror, oricât ar încerca cei de la Tritonic să mă ameţească că are elemente fantasy, nţ, nu le are. Să fim puţin serioşi. Vampirii şi necromanţii nu prea au de-aface cu genul, dar mă voi contrazice imediat de una singură. Bine că pot să o fac şi pe asta.

Cum spuneam. Prima carte din grămadă – şi doar pentru că era cea de deasupra – a fost „Circul Damnaţilor”. Logic, abia în timp ce o citeam m-am prins că face parte dintr-o serie: Anita Black, dar eu de unde să ştiu, că nu zice niciunde: prima carte din serie, I, unu, etc. Adică, chiar nu aveam cum. Serios, decât dacă stăteam să o studiez şi nici aşa, că dacă nu zice niciunde, cum? Să zicem că e o scăpare. Oricum, eu am citit ultima carte apărută din serie. De parcă mai contează.

 

Ce mi-a inspirat cartea asta. Hehe, vă aduceţi aminte de „Vampirii sudului?” O serie. Da, şi aia. Ei bine, e cam aceeaşi carte, doar că meseria eroinei principale e aceea de-a scoate morţii din mormânt pentru câteva minute. Atâtea cât era suficient să lase un testament, să spună unde au ascuns ceva sau cine i-a ucis. Din astea. Ei bine, ea era şi „Călăul” vampirilor. Normal, da, ca şi în Vampirii sudului, oamenii şi vampirii aveau drepturi egale – vezi să nu. Aşa că ea executa vampiri în mod legal, cu ordin judecătoresc. Căcănăria naibii, ce mai. Stăpânul oraşului o însemnează. Dacă i-ar fi făcut patru semne, atunci ea ar fi devenit slujitorul lui uman. Un fel de n-ar mai fi în cazul ei, doar că era protejata lui. Ea nu şi nu, dar în gând „o, da, te rog”. Pe lângă jocul ăsta erotic fără nici un sens, cartea e salvată totuşi de dinamica ei. De acţiune. Are aproape patru sute de pagini, iar eu am citit-o în trei ore. Tocmai pentru că este foarte alertă acţiunea. Cum am spus eu şi la Vampirii sudului, e incitantă chestia asta dintre vampiri şi oameni, actul erotic în sine, dar e prea previzibil şi devine plictisitor. Anne Rice a fumat-o prima, deci… mda. Măcar eroina din Vampirii sudului îi duce şi în pat. Asta vrea, dar nu se lasă. O zăpăceală întreagă, care, sincer, nu m-a coptat deloc. Noroc cu acţiunea poliţistă. Da, aventura merită, dar, totuşi, e o carte de mâna a doua. Se citeşte repede, ceea ce reprezintă un avantaj, pentru că oricine are şansa de-a o duce la capăt. Dar să mai scăpăm de tutunul ăla vechi, să ne cumpărăm şi noi câte un trabuc, că mi s-a luat să fumez aceleaşi chestii. Măcar de l-ar fi ucis în cele din urmă pe Stăpânul Oraşului şi tot aş fi fost mai împăcată cu autoarea. Mă rog, întrebarea mea e: de ce toate femeile scriu cărţi despre vampiri sexy şi despre o muritoare neajutorată care se îndrăgosteşte de ei? Să fie oare o dorinţă ascunsă? Asta să îmi spuneţi voi. Eu nu mai am răbdare să cercetez.

A doua carte, da? Tot cu o necromantă. Măi, dar rele mai sunt femeile astea 😀 „Sabriel”, primul volum din trilogia „Vechiul regat”. A început al dracului de bine. Un tată care îşi salvează fiica, trecând râul morţilor şi ajungând la prima poartă prin care intră sufletul. Îi ia sufletul şi îl pune la locul lui în trupul mic şi firav. Primul capitol, m-a speriat rău. După optisprezece ani, fata este la şcoală, unde învaţă şi magie. Îmi zic: „hop, iar o imitaţie ieftină de Harry Potter”. Niettt, a fost doar o păcăleală. Da, ăsta e un dark fantasy combinat cu un heroic. Interesantă, într-adevăr. Destul de activă. Pericole la tot pasul, chestii, socoteli. Totuşi, chestia aia cu morţii vii m-a cam secat. Cartea e prea mişto pentru a o tâmpi în felul ăsta. Da, s-a urmărit fata asta cu nişte morţi vii şi a trecut în lumea de dincolo şi s-a perpelit, de îmi venea să omor toţi morţii şi să mă culc. Mie îmi plac personajele mai umane, la alea negative mă refer. Atunci când ai de-aface cu demoni, cu morţi, cu chestii din astea prea aduse din iad, personajul principal nu prea vede lumina de la capătul tunelului. Mie mi se pare puţin credibil să te poţi lupta cu cei ce vin de dincolo. Serios acum. O fi fost ea singura necromantă care, în loc să învie morţii, se asigura că sufletul le ajunge dincolo de ultima poartă, dar totuşi. Să treci printr-un sat plin de morţi… să fim serioşi, asta e o prostie. Până nici dracu’ însuşi nu s-ar fi învoit la o asemenea tâmpenie. Dar, una peste alta, mi-au plăcut personajele, mi-a plăcut condeiul în sine. Povestea de dragoste: nevinovată, plăpândă, pură. Pisica, care dracu’ ştie ce era de fapt, ironică până dincolo, puturoasă, niciodată panicată. Cred că am găsit în Garth Nix un autor de excepţie. Are nişte descrieri fabuloase, chiar dacă sunt tenebroase. Trecerea dintre cele două lumi e descrisă într-un mod absolut fermecător, aproape că îl convinge şi pe cititor să treacă râul ăla. Ce mai, are condei. Mi-ar place să aibă şi imaginaţie. Adică, pentru Dumnezeu, nu trebuie să populezi pământul cu zombii ca să îţi iasă un dark fantasy, serios acum.

 

 

Şi acum, că v-am prezentat cu ce m-am ocupat între un învăţat, un postat şi câteva minute de mess, căci nu au fost mai mult de treizeci în ultima săptămână, adunate, vă urez o zi minunată, plină de bucurie şi mai puţin necromantă decât va fi a mea. Mda, iar nu voi fi acasă. Şi nu mai ţipaţi aşa la mine, am şi treabă.