Boccaccio şi Cosovei

 

Dacă staţi să vă gândiţi, ambii sunt latini, deci nu deviez prea rău.

13

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Se ştie deja că de o săptămână citesc Boccaccio „Decameronul”. „Decameronul” ascunde între coperte o sută de poveşti. Bătuţi de ciumă, zece tineri se retrag la ţară, pe o moşie. Acolo, zi de zi, pentru o bună înţelegere, se alege un rege sau o regină. Şi astfel începe distracţia. Fiecare rege din ziua respectivă dă subiectul poveştilor. Aşa îşi petrec cei zece, şapte doamne şi trei cavaleri, cele mai grele vremuri de ciumă. (Nu, ei nu erau bolnavi)

Poveştile, desigur, sunt cu tâlc. Dar cel mai mult, se ştie, Boccaccio a fost un mare admirator al femeii şi primul care a luptat pentru drepturile ei. Doar Filostrato în timpul domniei de o zi a vrut să asculte poveşti de amor ce se termină cu rău. În rest, tare am mai râs. Şi, se mai ştie, Boccaccio a fost un mare duşman al preoţimii în general. Ei bine, dacă n-aţi citit „Decameronul” nu puteţi şti ce aţi pierdut.

21

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Vă spun direct: stilul lui Boccaccio, lirismul lui, m-a contagiat. Da, sunt contagioasă. Şi nu mai pot gândi decât în fraze sau propoziţii cu rimă. Eu nu mai pot să scriu aşa romane poliţiste, vă jur că nu. Înfierbântată, aseară, după ce am terminat cu domnul mai sus amintit, m-am repezit în „Golful porcilor” a Ştefaniei Cosovei. Şi am crezut că scap de acele fraze rimate, dar de unde, vezi să nu. Parcă am picat în alt Boccaccio, dar în zilele noastre.

Cartea Ştefaniei am terminat-o până la trei – noaptea, da. Nu de alta, dar n-am putut s-o las din mână. În plus, aşa m-a intrigat statuia din mare, încât muream de nervi de nu aflam ce se ascunde după draperii.

Cu toate că autoarea mi-a dat indicii: culoarea albastră, dragostea pentru Dumnezeu, copiii bolnavi ce făureau Iisuşi, eu, asemenea vânzătorului de ziare, m-am tot gândit la o statuie a libertăţii. Nu, şi rostul nu îi înţelegeam. Dar mi-a plăcut enorm cum s-a sfârşit povestea.

Vă spun de-acum, cartea se împarte în trei planuri. La un moment dat, abia aştepţi să  vezi ce s-a mai întâmplat. Dar planul filmului m-a amuzat copios. Pentru asta trebuie să mai citiţi şi voi, că eu nu ştiu – şi nici nu vreau – să povestesc.

3

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Aşa că acum, adică peste o oră două, mă apuc de „Cutia cu fantome”, fiind un horror, judec că voi scăpa de acest limbaj cam păcătos şi mâine mă apuc de scris 😀

 

A, şi nu uitaţi. Treceţi şi pe la Zahana de vreţi chiftele de somon în sos de smântână. Poftă bună!

Supărată pe Gogol

Păi cum să nu fiu? Judecaţi voi cu mintea voastră. Dacă în primul volum din „Suflete moarte” eroul, adică Cicikov îşi duce povestea până la sfârşit, în al doilea volum, personajul, nu tot Cicikov, altul cu nume lung: Tentetikov, nu îşi termină povestea, pentru că Gogol, om rău, a aras manuscrisul de vreo două ori şi asta a fost ce s-a mai găsit din el. Aşa că o notă de subsol anunţă: „Aici manuscrisul se întrerupe”. No, puteţi pricepe de ce sunt nervoasă, da? Pentru că n-am imaginaţie de-a duce singură povestea la final şi chiar de-aş avea, sunt sigură că Gogol s-ar supăra.

Aşa că am trecut la altă carte. O carte pe care mama a găsit-o în podul bunicii. Am luat-o că am zis să o lipesc, că arată ca după război, dar mi-a făcut cu ochiul. Da, da, am verificat să fie toată că nu mai suport alta fără final.

Aşa că am ajuns la A. Stepanov şi a sa „Familia Zvonariov”. Acum e aici, sper să nu fie o altă Karenina că o să mă găsiţi plutind pe Argeş.

No, hai că v-am explicat şi ce citesc. După ce termin cu Stepanov am de ales între două cărţi, dar cred că am ales deja „Decameronul” al lui Boccaccio. Eu îmi amintesc, parcă, ca prin vis, că l-am mai citit, dar nu mai ţin minte cu precizie nici să mă tăiaţi. O fi, nu o fi… Vom vedea.