ÎNGER SAU DEMON?

II
 
A fost aşa…
Mă scăldam în lumina soarelui la amiază, singur şi gol, ca un nou născut într-o mare limpede. Vedeam dincolo de cer, de mare sau de pământ. Ea mă privea din depărtare, ca o mamă grijulie. Îşi trecea mâna prin păr în timp ce cu cealaltă îşi ducea pipa la gură. Mă durea privirea ei, dar, în acelaşi timp, mă şi atrăgea. Mă durea frumuseţea ei, gesturile ei, cântecul coapselor ei. Şi, cu toate astea, nu o atinsesem niciodată. Doar degetele ei, pe buzele mele, parcă rămăsăseră lipite. Mirosul, gustul, totul trecuse prin rai şi iad, iar acum, cu privirea blândă şi rece în acelaşi timp, mă studia ca pe un cobai de laborator.
Nu ştiu dacă a zburat. Dacă s-a mişcat atât de repede că nici vântul n-a zărit-o sau pur şi simplu altceva. Nu mi-am dat seama atunci cum a ajuns lângă mine, dar aveam să-mi dau seama cu timpul. Pentru asta există timp, pentru a lămuri misterele.
– Eşti slab în preajma mea, mi-a spus ea. Aşa ai fost întotdeauna.
Aşa? Asta nu îmi aminteam. Era ea. Ea. Din viaţa mea anterioară. Cea ce murise, cea pentru care murisem aşezându-mă lângă acelaşi zid şi îmbrăţişând aceeaşi moarte.
– Aşa am fost întotdeauna, am murmurat uşor bulversat.
Ea şi-a atins chipul cu degetele acela lungi, aş fi vrut să-i sărut picioarele, mâinile şi fiecare părticică a trupului.
– Opreşte-te, mi-a zis ea citindu-mi gândurile, eşti un zeu. Doar lângă mine eşti un simplu om. Ai trăit prea mult, Oscar.
– Nu mă cheamă Oscar, am murmurat eu.
– O, ba da, te-ai născut zeu, Oscar, iar eu sunt îngerul şi demonul tău. Te pot salva sau te pot ucide.
Am privit-o. Nu puteam spune nimic, pentru că nu înţelegeam nimic.
– Povesteşte-mi!
– Nu eşti nemuritor, mi-a spus ea. Nu ai toată eternitatea să mă asculţi. Trebuie să pleci Oscar. Trebuie să-ţi găseşti drumul. Nu mai muri, fi zeu. Trebuie să rămâii ceea ce eşti. Eu sunt doar o ceaţă a minţii tale.
– Aşteaptă, i-am strigat. Cine eşti tu?
O ceaţă albă o învălui. Râdea. Râdea atât de cristalin încât a reuşit să mă sperie.
– Ţi-am spus: sunt îngerul şi demonul tău.
Avea să treacă timp până aveam să-mi dau seama. Dar, în final, toate astea aveau o logică. În acel moment, nu aveau nici o însemnătate. Am crezut că am murit din nou, dar, de fapt, nu am murit nici măcar o singură dată.

ÎNGER SAU DEMON?

PROLOG
 
Sunt înger. Am fost înger. Sunt demon. Am fost demon. Ce sunt acum? Sunt o plăsmuire a gândurilor voastre. Sunt un oarecare. Fumez o ţigară. O strâng între degete cad şi decad. E o încolăcire. O nevoie de-a respira, de-a mă simţi om, liber, muritor, păstrător de nevoi. Dar nu sunt nimic. Nu mai sunt înger. Nu mai sunt demon. Sunt doar un gând hazardat. Poate că mă vedeţi trecând pe stradă. Poate că vedeţi fumul gros ce-l scoate ţigara mea. Dar sunt doar o umbră. Un trecător dintr-un alt timp, un alt veac, prins între lumi şi lumi. Văd şi nu văd. Ştiu şi nu ştiu. Gândesc şi nu prea.
 
*
Am murit de multe ori, dar, de fiecare dată, am înviat. Eram tot eu, dar altul. Ca o imagine în oglindă cu o altă minte, cu o altă pasiune. Iubeam altfel de fiecare dată, chiar dacă îmi aminteam în fiecare zi cum iubisem data trecută. Am căzut şi am căzut. Niciodată nu m-am ridicat. Până în ziua în care am cunoscut-o pe ea. Ea, cu pielea aurie, învăluită în fum de ţigară, şi totuşi, mirosind ca o apa proaspătă de ploaie. Cu mâini catifelate şi privire pierdută. Undeva. Nu ştiu unde. Era şi înger, era şi demon. Nu o femeie, o nălucă a gândurilor mele.
– Bei? m-a întrebat o voce îndepărată – a ei –, arătându-mi sticla de scotch.
Nu îmi amintesc să-i fi văzut chipul chiar atunci. Cred că i-am zărit mâna. Degetele lungi, aurii, unghiile galbene şi sticla.
– Un pahar, mă îndeamnă ea.
O privesc şi simt cum fumul de ţigară şi apa de ploaie mă învăluie. Nu vreau să beau, vreau doar să gust din ea. Se aşează. Mă mângâie. Îşi trece degetele peste chipul meu. Îmi alintă pleoapele…
– Nu îmi amintesc aproape nimic, i-am spus lui Carol mai târziu. Da, singurul meu prieten. Nu ştiu dacă a fost demon sau înger, dar om nu putea fi.
– Nu vrei să îţi aminteşti, mi-a sugerat el.
– Nu, nu e asta. Dar nu simţeam decât mirosul ploii. Vedeam picăturile scurgându-se pe pielea ei aurie şi fumul de ţigară învăluindu-i trupul.
Carol mă privea cu scepticism.
– Şi?
Am ridicat din umeri. O umbră pe pământ.
– Nu ştiu, a dispărut pur şi simplu. Şi eu, şi ea. Am dispărut toţi într-un abis al uitării. Tot ce a rămas e ploaia şi tutunul.
 
I
 
Era noaptea. Întâi decembrie. O brumă goasă acoperise oraşul. Străzile erau pustii. Doar felinarele din dreptul caselor ce se mai ridicau şi pătau colorat zăpada. Ea murise. Demult sau nu. Nu se ştia. Trupul ei gol şi îngheţat stătea la marginea străzii. Privirea senină era aruncată spre cer. Se rugase? Cine avea să ştie? I-am recunoscut pielea aurie. O vedeam pentru prima oară cu adevărat. Ca o nimfă coborâtă din stele, cu şalul negru ce îi acoperea pletele aurii. Am privit-o până în zori, când poliţia s-a deplasat la locul faptei. Era moartă şi nimeni nu mai avea s-o învie. Şi totuşi, ceva din privirea ei era încă în viaţă. Au ridicat-o. Au dus-o pe braţe până în trăsura spitalului. Şi-au făcut semnul crucii şi au urmat-o.
– Tu vii cu noi, mi-a zis comisarul.
I-am urmat. Tăcerea era abruptă. Gândurile mele nu se îndreptau decât spre ea. O nimfă ucisă.
– Nu o cunoşteam, i-am mărturisit, mai târziu, comisarului.
– Ce căutai lângă ea?
Cum îi puteam explica că privirea ei încă mă atrăgea. Că aş fi vrut să-i mângâi pielea, chiar dacă era îngheţată. Că aş fi vrut să-mi trec mâna prin părul ei şi să-i alint buzele? Aş fi părut doar un ciudat şi singura moarte pe care aş fi meritat-o ar fi fost spânzurătoarea.
– Pur şi simplu, m-a şocat.
– Era prostituată, intră unul dintre adjuncţi aruncând un teanc de hărtii pe masă. Dar nu una oarecare.
Şi eu, şi comisarul, ne-am întors spre el.
– Nu avea o identitate anume. Îşi spunea în fel şi chip, de la client la client. Nimeni nu a văzut-o cu adevărat, dar toţi i-au recunoscut pielea.
Mi-am amintit mirosul ploii şi fumul ce-o învăluia.
– Dansezi? mă întrebase în seara aia.
M-am ridicat mecanic, am luat-o în braţe. I-am atins trupul. L-am pipăit. Încet. Cu drag. Cu milă şi plăcere. Am strâns-o la pieptul meu. Fumul ne învăluia…
– Mai eşti cu noi, domnule Horets?
M-am ridicat.
– Eu plec, nu am cu ce să vă ajut.
Comisarul a aprobat din privire.
Era frig. Un frig năprasnic. Dar eu nu simţeam decât căldura privirii ei.
 
*
 
M-am trezit pe stradă. Îngheţat. Murisem. Nu murisem. Încă îmi mai simţeam sângele curgându-mi prin obraji. Ea era acolo. Mă privea.
– Dar…, încerai să spun.
Degetele ei mi-au atins buzele. Era cea mai fină atingere. Cea mai reală. Cea mai dulce. Am uitat de frig, de moarte, de rai şi iad. Eram o umbră.
– Sunt doar o umbră a unei amintiri, îmi spuse ea.
Ciudat, gândeam acelaşi lucru. Vedeam acelaşi lucru. Şi totuşi, eu eram cel mort?
– Eşti atât de reală, am şoptit cu buzele-mi îngheţate.
– Sunt aşa cum vrei tu să fiu, nici mai mult, nici mai puţin.
Atunci am murit, iar privirea ei m-a însoţit printre nori. Printre gânduri. Poate că am atins-o. Poate că am sărutat-o, dar noua viaţă ce mi s-a oferit, mi-a oferit-o şi pe ea. A fost aşa…