Amalgam important

4830164

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1 Lili caută scriitori 😀

Cine e Lili? Un personaj important în mediul cultural. Dar e prea puţin important cine e, ceea ce contează e ce oferă. Şi oferă. Aşa că se caută scriitori: debutanţi ori ba. Oameni care cred că au talent şi care încearcă să publice. Ei bine, scriitorii consacraţi, pe cei mai buni dintre aceştia îi vor ajuta să publice. Desigur, asta pe lângă premiu. Dar, mult mai bine ar fi să intraţi la Lucia şi să vă lămuriţi pe deplin. Aş face şi eu apel la Denis Meraru, Vania şi Gabriela să participe. De ce nu? Nu se ştie niciodată. Cu toate că ultimii doi nu sunt nici debutanţi, nici necunoscuţi, dar vreau eu să părticipe. Vă băgaţi? Denis, la tine e obligatoriu. Nici nu se pune problema să nu o faci. (Nu că Denis nu va publica, căci el va publica la Tritonic, dar vreau să părticipe pentru a se obişnui cu critica).

 

2 La mulţi ani, maestre!

Cella ne-a amintit azi că e ziua scriitorului Romulus Vulpescu, păi să-l urăm şi noi că aşa e frumos.

 

3 Totuşi citiţi şi postul de mai jos 😀

 

4 Idioţii nu pot dormi de grija mea şi „prietenii” se bucură 😛

Am primit azi un mesaj drăguţ pe mess. Pe un anumit blog, un anumit personaj – care nici măcar nu contează – ar fi scris ceva de genul că au apărut zece volume ale Dinastiilor, în piele, la editura Para Stas. Aşa îi doresc şi eu lui. Nu ştiu care va cânta la înmormântarea cui. Nu am intrat pe blogul respectiv că le-am făcut şi aşa prea mult trafic şi nu merită. Oricum, cine mi-a trimis mesajul mi-a spus că doi dintre „prietenii” mei s-au bucurat foarte 😀 Ei, păi aşa să le ajute şi lor de sus, care e problema? Ştiţi cum e aia: ce îmi doriţi mie, să vi se întâmple vouă înzecit 😉 Doar Xreder s-a enervat, dar i-am explicat: „păi de aia încă mai e legal pamfletul” 😉 , parcă asta ar fi o problemă. Oricum, X a zis că de mai ajunge la SM va omorî pe cineva. Pentru asta va rămâne consemnat în casă 😀

 

5 Să se poată bucura şi „prietenii” mei…

Da, iar sunt pe moarte, noroc că nu mor şi îndur cu stoicism. Nu-i nimic, revin eu cu forţe proaspete. Se mai întâmplă. Ce e adevărat e că în ultimul timp se întâmplă cam des. Cred că iar trebuie să-i fac o vizită măreţului spital bucureştean, adică Militar 😛 Şi cum şi după lumea cealaltă voi continua să ţip, nu vă bucuraţi prea tare, veţi auzi în continuare de mine.

 

6 Aştept „Zinteza zilei” 😉

Reclame

Tânără speranţă

 

V-am mai povestit de Denis Meraru, nu? Da, e domnul care a scris „Pepiniera”, doar că, primul său roman, mai trebuie puţin ajustat. Aşa că mai aveţi puţină răbdare, cred că în curând vom avea un nou debutant pe piaţa cărţii româneşti, iar asta nu poate decât să mă bucure.

Ştiţi ce îmi place mie la Denis? De la romantism, trece la sadism, cu cea mai mare uşurinţă.

Sigur că nu i-am cerut voie să vă povestesc despre al doilea roman pe care abia l-a terminat şi pe care acum îl şlefuieşte. Sper să nu îmi bage un pumn în gură, că ar fi al doilea autor român pe ziua de azi 😀 Şi m-aş simţi uşor frustrată. Dar cunoscându-l pe Denis, nu cred că va avea curaj. Nu de alta, dar stăm în acelaşi oraş şi s-ar putea să nu îl văd când trece frumos pe trecerea de pietoni 😀 Ups!

Revenind la romanul lui. Noul lui roman. Ei bine, îmi permit de la mine putere să vă dau câteva detalii, asta aşa, pentru a vă deschide apetitul spre o lectură sadică, dar savuroasă în acelaşi timp 😉

„Oraşul fără bani”

 

 

Romanul „Oraşul fără bani” este – ca să folosesc un oximoron – o utopie realistă. Într-un oraş de 60.000 de locuitori, intitulat Steak City, pentru comandantul garnizoanei – generalul Locosinho – bancnotele şi puterea reprezintă raţiunea lui de a exista. Avându-i complici pe adjunctul său, colonelul Killenberg – un militar ahtiat după execuţii şi crime-  şi pe primarul Clementos, generalul reuşeşte să preia comanda oraşului şi să pună în aplicare un plan nemaivăzut, acela de a închide complet oraşul şi de a îl înconjura cu şanţuri speciale adânci de 5-6 metri în care se toarnă acid sulfuric pentru a împiedica ieşirea locuitorilor în afară. Oraşul este conectat cu exteriorul doar prin patru poduri mobile, ca un fel de castel fără ziduri. Locosinho ia decizia de a înfiinţa „Brigăzile Banilor”, care au rolul de a confisca salariile şi pensiile oamenilor în fiecare lună. Practic, locuitorii din Steak City rămân fără bani, iar în locul veniturilor în bancnote li se dă un cuantum impus în produse alimentare. Părăsirea oraşului se poate face numai în baza unui permis special şi în schimbul achitării unor taxe imense în produse, lucru practic imposibil pentru locuitori.

Cum oamenii rămân fără bani, trocul devine cuvântul-cheie în oraş. Steak City devine oraşul legilor lui Locosinho. Dotat cu o inteligenţă nativă sclipitoare, dar pe care adoră să o folosească în scopuri negative, generalul adoptă cu o frecvenţă năucitoare noi şi noi legi şi ordine abracadabrante care îngrădesc libertăţile locuitorilor. Sub pretextul restabilirii egalităţii sociale, în oraş se construieşte Marele Depozit de Alimente, singurul loc de unde oamenii îşi pot lua salariile şi pensiile în alimente sau schimba cu altele. Geniul lui Locosinho e controversat până la paroxism şi îl face să îşi ia şi o nevastă secundară, în persoana unei foste prostituate care încercase să atenteze la viaţa lui. Generalul ajunge şi să interzică folosirea maşinilor, impunând în schimb transportul în comun obligatoriu pentru toţi angajaţii.

În mod paradoxal, dictatorul Locosinho are şi momente când este justiţiar, precum atunci când ia decizia de a condamna la moarte mai mulţi soldaţi care uciseseră nişte copii într-un supermarket părăsit. În timp ce sumele strânse de către oamenii lui Locosinho cresc mult de tot, libertăţile oamenilor cunosc un regres radical şi dramatic. O parte dintre opozanţii regimului ajung să fie vânduţi la licitaţii emisarilor unor lideri sau magnaţi din alte ţări.

……………………………………………………………………

 

Finalul romanului este o mare lovitură de teatru, o dovadă de manipulare diabolic de creativă.

Prin dialogurile vii, „pigmentate” cu mult umor şi numeroase doze de aciditate, ca şi prin numeroasele răsturnări de situaţii şi întâmplările originale, „Oraşul fără bani” este un roman în care plictiseala este prohibită, o carte scrisă alert şi palpitant, fără timpi morţi”

 

Cam aşa se vede romanul prin ochii autorului.

Proxemica

pisoi

Încep prin ai ura la multi ani, viaţă lungă şi fericită, lui Ion Borgo! Să ne trăieşti o mie de ani! La mulţi ani, Vania! La mulţi ani tuturor celor ce-şi serbează ziua numelui. – Nu, nu e şi ziua mea!

 

Sigur că postul de faţă nu are nici o legătură cu titlul, dar asta face totul mai interesant. Înainte de-a spune ce mi-a trecut prin cap, vreau să lămuresc clar două lucruri:

1.                          Boc e un dobitoc, care îşi bate joc de tot ce a dat ţara asta mai bun, doar pentru că lui nu i s-a tradus niciodată o piesă de teatru.

2.                          Atâta timp cât punem botul pentru marinar şi dobitoc, ne vom duce dracu’ şi fără criză financiară.

 

 

Proxemica se referă la apropierea dintre persoane. Cum, persoana, trebuie să fie lângă tine ca să vorbim despre proxemică, noi nu despre ea vorbim 😀

Nu ştiu cât de lung va fi postul ăsta. Vom vedea. Vreau să lămuresc ceva la început, nu sunt supărată pe nimeni, doar dezamăgită de mine. Aşa că am decis în virtutea inerţiei să mă retrag un timp după net. Mă rog, atâta timp cât Trexel, de unul singur, va duce la capăt foiletonul, veţi mai avea ce citi, altfel, doar dacă îmi vine vreo idee, ceea ce şi mie mi-ar fi greu să cred. Şi nu orice idee, una măreaţă. Dar s-a dus vremea ideilor măreţe, aşa că voi termina un puzzle de o mie de piese, înainte să mi se mai întâmple ceva cu adevărat măreţ. Cum va dura cel puţin o lună treaba asta… presupun că despre asta e vorba.

Mă gândeam, nu ştiu dacă seria „Dinastiile” va ajunge până la capăt, dar, dacă o va face, va fi şi ultimul lucru pe care-l voi publica. – Şi iarăşi, nu are legătură cu nimic anume -. Ar fi trebuit să o fac de atunci, dinainte de-a mă suna Voicunike, dar iată că n-am avut suficientă tărie. E vina lui că m-am reapucat de scris 😀 – glumesc.

Sigur că voi mai fi pe net, doar nu credeţi că o voi lăsa vreodată pe Crina singură în gura lupilor… nuuu, pentru ea vă tai pe toţi, bucăţi, bucăţi 😀 Un merit mare a avut blogul ăsta în aproape doi ani de existenţă: mi-a adus mulţi prieteni. Nu o să-i enumăr după un criteriu anume, o fac doar pentru a le spune că ştiu că îmi sunt prieteni, iar asta nu se va schimba niciodată cu blog sau fără: Crina, Cella, Corina, Isabella, Maria Barbu Ion Borgo, Simona Ionescu, Kmi, Bebe, Voicunike, Omu’,  Octavpelin, Vania, Nea Costache, Trexel şi, îmi place mie să cred, Bogdan Hrib. Sigur, sunt şi oamenii care au crezut cel mai mult în mine. Bine că au crezut ei, că eu m-am lăsat de sportul ăsta 😛

În ultimul timp m-am mai bucurat de câţiva tineri prieteni: Shauki, Silvana, Ştefan (el e mai vechi), Mihai… Îmi cer scuze dacă am uitat pe cineva, aştept să fiu trasă de urechi, adresa mea de mail o ştiţi, aşa că nu vă opriţi.

Au mai fost oamenii pe care i-am îndrăgit de cum i-am cunoscut: Darius şi Chinezu. Ei n-au nevoie de o prezentare specială, pentru că sunt speciali. Doamne ce-am mai râs 😆 Păcat că n-am reuşit să intrăm şi noi într-o librărie 😉

Ar fi mai mulţi de amintit, dintr-un motiv sau altul, dar m-aş lungi prea tare şi, ţinând cont că m-am trezit la ora şase – da, da, să bată clopotul – cred că mă voi întoarce înapoi în pat 😛

Decizia mea nici nu o voi explica şi nici nu vă voi lăsa să o comentaţi. Nu am nevoie nici de „te rog”, nici de „ bine ai făcut”. E a mea. Atât cât mă va ţine ea. Oricum, nu am nevoie de blog pentru a-mi vizita prietenii, chiar dacă pe unii dintre ei doar virtual. Şi nici pentru a ţine legătura cu ei. Mai avem şi mess, mai avem şi telefoane şi alte mijloace.

O să vă întrebaţi de ce nu şterg blogul. Pentru că îmi e teamă că voi semăna prea mult cu Vania 😆 Nu, nu, n-are legătură. Pentru că, aşa cum ştiţi, nu îmi voi mai recupera adresa când mi-or intra minţile în cap, aşa că, după cum am spus, dacă Trex nu are de gând să scrie în continuare la foileton, atunci trebuie să aşteptaţi „Ziua în care se va sfârşi pământul” 😀

„Dinastiile”, de asemenea, mâine va avea parte de ultimul articol. Pentru cei interesaţi de lansări, dacă vor mai fi, sunt sigură că veţi afla şi din alte surse. Cu privire la articolul de mâine nu vă spun decât atât, ce am avut de spus, am spus în privat, restul, dacă veţi avea chef, veţi spune voi acolo unde vă voi indica, dacă nu, nu.

După ce voi termina Bibliotecarul, singura carte pe care o voi mai scrie, va fi în colaborare cu Trexel şi, desigur, va fi o poliţistă. Vom vedea mai exact atunci când va fi cazul. Adică vom vedea noi doi, că n-am de gând să mai împărtăşesc nimic din ceea ce fac pe planul ăsta. Adică, oricum, v-am cam spus tot: Dinastiile – asta dacă editura nu va renunţa la ele; Bibliotecarul, pentru că nu îmi place să las lucrurile neterminate şi o carte în colaborare pentru că eu cred că Trexel merită şansa asta. Poate, cine ştie, între timp mă angajează Denis ca agent şi m-am scos din criză 😀

 

Ok, deci sunt în pauză, în pauză de orice, dar mai ales de gândit. Şi ca să termin pe un ton dramatic: „Să trăiţi bine!” Hă, hă, hă… Împuşcă-te!

Linişte, citesc un manuscris…

arp_7083500_138-201

În curând, cred, voi fi un editor de nota zece 😀 Da, citesc manuscrisul lui Denis Meraru. De ce? De ce nu? Ei bine, la drept vorbind a început să-mi placă. E cu totul altfel decât orice am citit eu până acum. Unde mai pui că personajul principal se numeşte Mirela… ăăă, desigur că nu seamănă deloc cu Mirela de la Tritonic, ea chiar fiind personaj de roman, doar că în romanul meu ea e ca în realitate 😉

Bine, vorbeam de Denis. Vorbeam despre „Pepinieră” şi despre vieţile disperate ale unor tinere. Unele obligate să se prostitueze, altele nu. Acum nah, nimeni nu-i perfect pe lumea asta. Nu pot spune exact pe unde am ajuns în acest moment, pentru că, din păcate, după prea mult somn, îmi e din nou somn. Aşa a fost să fie. Dar până aici mi-a plăcut cartea lui Denis, normal că acum vreau să aflu cum se termină. Nu de alta, dar m-a incitat.

Ok, pot să-i dau un sfat autorului? Foloseşte blogul pentru a promova cartea, pentru a te promova pe tine. Alege un pasaj care îţi place şi publică-l pe blog, fă-i curioşi pe oameni. Nu vor fi foarte mulţi, dar unul, doi de vor fi, vor spune şi mai departe. Hai să facem din manuscrisul ăsta un roman de debut de succes.

Oricum, până una alta, linişte pentru că eu citesc!

Nimic, dar totusi intalnire

Dacă mă credeţi sau nu, nu mai am nimic interesant de spus. Am stagnat. Nu mă prind care e cauza. Aş putea să vă vorbesc despre câteva cărţi, dar m-a lăsat inspiraţia. Aş putea să vă spun despre traficul din Piteşti, dar mă doare mintea şi aşa. Aş putea să vă spun multe, dar nu am nici o tragere de inimă spre nimic.

Şi totuşi, dacă mă gândesc mai bine o să vă spun despre întâlnirea bloggerilor piteşteni. Adică ne întâlnim. Din câte am înţeles vor veni şi din Bucureşti. Dumis mi-a dat şi o sarcină, să moderez discuţia dintre noi şi presă. Denis, te invit, detaliile le afli mai târziu, că nici eu nu le ştiu pe toate 😀 E prima întâlnire de acest gen la care am ceva timp pentru a mă prezenta. Am o mare îndoială că voi putea sta ore întregi, dar voi rămâne atât cât să-mi fac treaba 😉 Nu de alta, dar sâmbătă e Sf. Nicolae. Adică vine moş Nicolae. Aţi înţeles voi, iar eu am o nepoată pe care vreau să o vizitez. Desigur, în haine de moş 😛

Din ultimile detalii aflu, totuşi, că întâlnirea va fi în sala de conferinţe a hotelului Muntenia. La ora 14:30. Cam dimineaţă 😀 Staţi cu ochii pe Dumis pentru că joi vă va da toate delatiile.

Bine, mai mult iar nu ştiu ce să spun. Aş putea vorbi despre… mda, mai bine mă pun pe dormit că n-am nici o idee coerentă cu singurul neuron rămas în viaţă.

O, desigur, vă miraţi? Vania şi-a şters iar blogul. Mi se pare normal!

În acest moment…

recreere-cluburi-discoteci-_mg_9089

TERMINATI CU SUPOZITIILE, POZA E LUATA DE AICI. ARE SI DATE DE CONTACT DACA TOT VA PLACE SI E DIN BUCURESTI.

În care citiţi aberaţiile mele, eu scriu. Deja am ajuns să îmi doresc să termin o carte pentru Crina. Da, doar pentru că mă bate la cap, nu din alte motive. Aşa că nu mai râdeţi pe sub bănci. Până la a termina cartea, mă gândeam eu aşa… Aş vrea să vă arăt cum, dar nu pot.

Cum mă holbam eu ieri pe nişte bloguri cu specific SF-F, forumuri, etc, de fiecare dată îmi sare în ochi afirmaţia: „Prefer să citesc un autor străin, n-am încredere în români”. Şi cum mă gândeam eu aşa, îmi venea să întreb: „Scuze, dar câţi români ai citit?” Nu serios acum, asta este discriminare. A ajuns să fie rău şi pentru ţara ta că eşti al ei. Ok, plec în America, îmi schimb numele şi public peste doi ani la Tritonic, asta după ce oamenii se vor chinui să traducă cartea, că nah, acum sunt în America. De parcă asta mi-ar schimba cu ceva stilul sau sângele. Dar mna, acum eu ce dracu’ să mai zic? Nu citiţi fraţilor că n-aveţi ce.

Dar eu am să citesc. Am citit în ultimul an mai mulţi autori români decât mi-aş fi închipuit. Şi ştiţi de ce? Pentru că românii au început să scrie pe gustul publicului. Dar, dacă nu citiţi, nu aveţi de unde şti.

Aşa că, tot fiind la autori români, sunt cu ochii pâlnie pe unul. Ei, o să vă dezamăgesc, dar nu scrie fantasy. Însă, prezentarea cărţii mi-a plăcut la nebunie. Pe mine m-a convins să citesc. Să vă spun două vorbe:

Se numeşte Denis Meraru şi a fost ziarist – Ei, acum nu daţi cu parul, o să ne spună el, dacă o vrea, dacă mai practică sau nu meseria – Ideea e următoarea – înainte de-a ajunge la carte – J.K. Rowling, fostă ziaristă. S-a apucat de scris şi a ieşit Harry Potter. Să vă vând un secret? Să nu vi-l vând? Aş putea cere nişte bani, dar azi sunt de treabă pentru că mă grăbesc la scris. Aşadar, întotdeauna, ziariştii sunt cei mai buni scriitori. O să mă întrebaţi de ce. Iar eu ştiu şi răspunsul. Una e să fii ziarist, să fii obişnuit cu frazele scurte, la obiect. Asta face o carte bună citibilă. Nu bărbile scriitoriceşti. În ziua de azi cartea trebuie să poată fi citită repede, înţeleasă repede etc. Niciodată nu m-a dezamăgit vreun ziarist care s-a apucat de scris. Tocmai de aceea sunt convinsă că istorisirea lui Denis se ridică la aşteptările publicului.

Denis a început acest roman în urma unui articol scris de el: viaţa fetelor obligate să se prostitueze sau „traficatele”, aşa cum le numeşte autorul. Eroina principală ajunge în „pepinieră”, locul în care se întâlnesc atât „traficatele” cât şi târfele.

„Romanul „Pepiniera” este o poveste dulce-amară a unei fete  – Mirela – care nu pare a sparge tiparele unui trai obişnuit. Abia după ce este forţată să se prostitueze un an şi jumătate la Istanbul, viaţa ei suferă „mutaţii” de ritm. Ajunge alături de alte 11 colege într-un adăpost pentru fete traficate sau prostituate, adăpost supranumit „pepiniera”. Proprietara „pepinierei”, doamna Iulia, este o altruistă incurabilă, care ţine la toate fetele fără discriminare şi orice păcate ar fi avut ele. Inamiciţiile dintre fete se manifestă şi prin crearea a două tabere – „coardele” şi „traficatele” – în care „coardele” sunt majoritare, cu nouă reprezentante” – aşa îşi începe autorul descrierea cărţii.

Pe mine una m-a fermecat şi abia aştept apariţia ei. Sper ca cei de la Polirom să nu dea cu băţul în baltă. Din punctul meu de vedere romanul are deja un real succes. Subiectul e actual, se întâmplă în zilele noastre şi se va întâmpla până la sfârşitul lumii. Este o poveste de viaţă, o alt fel de viaţă. Poate că unii dintre noi nu îşi pot închipui că fata aia care se prostituează o face împotriva voinţa ei. Mulţi nu ştiu ce se întâmplă în sufletul unei astfel de persoane.

Cartea a pornit de la un subiect real, dar s-a distanţat de realitate pe parcurs. Dar asta nu înseamnă că lucrurile povestite acolo sunt mai puţin adevărate. Eu zic că Denis merită încurajat. Chiar dacă romanul nu a apărut încă, dar o să apară şi autorul are nevoie de toate încurajările. Baftă, Denis! Îţi ţin pumnii. A, da, şi vreau neapărat cartea cu autograf 😉

Sigur, ţinem aproape, subiectul nu s-a terminat nicidecum. Sunt cu ochii pe tine.