Mi-ar fi plăcut să știu că…

… afazicii sunt un fel de detectori umani pentru minciună. Mă rog, există mai multe faze alea „afaziei”, dar cei în starea cea mai gravă își dau seama când un om minte după inflexiunile vocii, inflexiuni nesesizabile pentru noi. Ei se distrează când aud un om mințind, noi, de cele mai multe ori nu detecăm minciuna, dar și de-am face-o nu ne-ar amuza absolut deloc. În fine, poate că doar în anumite cazuri și circumstanțe. Dar nu contează. Afazia e o boală reală, dar și mitomania. Dar mitomanii o fac cu scopul de-a atrage atenția. De ce? Cine știe, unii își acoperă anumite trăiri din copilărie, alții frustrări. Dar afazia e altă poveste. Nu știu de ce, dar aș vrea să dezvolt și nu pot. Ori îmi e prea lene, ori nu am cheful necesar pentru a o face.

Până la urmă, de ce nu, toți avem demoni de înfruntat. Unii o fac, iar alții nu. Sigur, aici nu vorbim despre acele boli pentru care încă nu s-a găsit un tratament adecvat. Aici vorbim despre oamenii care ar putea să-și confrunte monștrii dar le e prea frică sau prea lene s-o facă. Să recunoaștem, așa cum depresia este ca un drog, adică provoacă dependență, la fel este și mitomania sau orice altă boală. E greu să nu-ți mai dorești să fi sociopat. Adică, zău, de ce te-ai opri din asta? De ce te-ai opri din mințint sau din a fi depresiv, când, de fapt, ai impresia că asta este toată lumea ta. Dar, ca de obicei, iar deviez. O iau pe câmpii și fiecare înțelege ce dorește, dar, de fapt, nimeni nu înțelege nimic. Contează? De asta suntem diferiți. Și tot din același motiv ne acceptăm sau nu. Eu nu. Voi treaba voastră. Așa merge în viață. Cred că, de fapt, nu mai accept nimic. Poate că m-am eliberat de data asta, de tot. Poate că nu mai vreau nimic. Dar un lucru e cert, chiar că nu mai vreau nimic, nici bune, nici rele. Nici nu-mi pasă dacă e bine sau rău. E bine să trăiești neutru. Nu sunt obligată să accept și nu sunt obligată să nu accept. Nu-i o cale de mijloc, e doar o cale. A mea. Și chiar nu vreau… 

Reclame

Bună ziua, am nevoie de-o depresie

6005

Nu, nu am înnebunit, eram de ceva timp. Poate dintotdeauna. Cine poate şti? La doar o zi de viaţă doctorul nu şi-a dat seama, aşa că ce vreţi de la mine. – Mai întâi vă anunţ că-mi alunecă degetele pe tastatură, nu pricep nici eu de ce –. Dar să trecem la partea serioasă, să vă demonstrez că nu sunt nebună decât pe jumătate. Desigur, la dracu’, că ceva nebunie există, altfel n-aş fi scris idioţenia asta.

Dar am nevoie de o depresie. Să mă explic:

Cu aproape doi ani în urmă, m-am apucat eu de scris o carte. Ea se numeşte „Marea cacialma”, dar eu o numesc „crima perfectă”. Pentru că este vorba despre o crimă perfectă. Şi, din câte îmi amintesc, v-am mai vorbit de acest proiect. Problema e următoarea: personajul principal, chiar dacă nu gândeşte la persoana I, ci la a III a, ei bine, trăieşte o dramă. De ce? Pentru că nici el nu e sigur dacă a ucis sau nu. De aici se împleteşte o adevărată stare de nestare. No, sentimente, drame, etc. Problema e următoarea, eu nu pot intra în contact scriitoricesc cu acest personaj decât atunci când sunt depresivă.

Am încercat mai multe metode. Lorena Mc’Kennit, dar la ea nu merg depresiile decât când scriu fantasy. Doamne, aţi mai pomenit aşa ceva? Am încercat filme siropoase, dar n-au făcut decât să mă enerveze. Două drame, la una am adormit, la cealaltă m-am plictisit. Am încercat chiar şi cu drame de război, filme după poveşti reale. Nimic, dar nimic. No, am încercat chiar să-mi induc depresia în momentul durerii supreme, dar tot ce am reuşit a fost să mă enervez eu pe mine.

Nu, droguri n-am de gând să încerc, dar cumva trebuie să aduc depresia şi pe strada mea, dacă vreau să termin cartea aia vreodată. E o carte psihologică. Crima în sine nu are nici o legătură. Nici ancheta în sine nu contează prea mult. Ideea e uşor a la Dostoievski: decăderea umană, psihicul uman, mizeria umană, etc. Şi nu, nu e „Crimă şi pedeapsă”, pentru că acolo personajul ştie că a omorât o babă. La mine, personajul nu ştie decât că a întâlnit o femeie, a dus-o la un hotel, iar el a adormit în maşină până dimineaţă, după care a plecat acasă. Nu ştie nimic în rest. Iar orele alea de somn îl chinuie. A omorât-o sau nu?

Explicaţia e atât de simplă, încât nici dracu’ nu s-ar gândi la ea. Aşa că vă las să vă complicaţi în a vă da cu părerea. Problema mea e alta, n-am o depresie. N-am o depresie de şase luni. Poate mai bine. Privind în urmă mi-am dat seama că picam în acea stare având contact cu anumite persoane care mă făceau să sufăr. Am întrerupt contactul, s-a dus dracu’ şi inspiraţia mea. Acum oscilez: să sufăr şi să reintru în contact cu acele persoane sau să-mi tai venele şi să-mi creez o depresie? 😀

Desigur, nici una din variante nu e de viitor, aşa că poate aveţi voi o soluţie. Oh, şi nu îmi povestiţi de oameni pe moarte şi chestii din astea, că cel mult mă impresionează, dar până la a ajunge acolo unde trebuie e cale lungă.

Cum să înţeleg nebunul din personaj, dacă eu nu ajung la nebunie? No, ziceţi voi!

UPDATE: No, la dracu’, acum chiar ca am o depresie, duduia Elena Basescu si-a facut blog. No, sa mai cer depresii. Asa imi trebe.