Jocuri şi jocuri

Între timp Lucia Verona m-a binecuvântat cu o recenzie mişto în Săptămâna Financiară, iar cei de la Diva cu un interviu. Le mulţumesc tuturor.

 

Revin, dar plec! Vorba aia, vin să vă salut, dar nu am timp să stau. Timpul ăsta se suceşte şi se împleteşte pe lângă mine, că nu mai pot să-l prind din urmă, în timp ce el mă tot împinge înainte. S-au întâmplat bune şi rele. Între un joc de şah cu un vechi prieten şi un poker american cu mai mulţi prieteni, am uitat să mai jucăm whist. Dar i-am bătut la table. Cam de asta m-am ocupat zilele astea, mai precis de duminică până acum câteva ore când mama m-a sunat terminată spunându-mi că puiul nostru de ciobănesc a fost călcat de o maşină. Aşa se întâmplă în viaţă. Ce să faci?

Am început duminică cu un joc de şah care s-a transformat într-o noapte de şah. Pe când ceilalţi se străduiau să ducă la capăt un whist cu ţipete, nervi şi râsete, eu şi un vechi prieten ne-am bătut pe muţeşte până spre dimineaţă.

 

Luni am făcut cam tot aia, dar de data asta adunându-ne pentru un poker american pe beţe de chibrit. Din zece am rămas două fete, eu şi o amică. Ea a învins. De fapt mă plictisisem şi eram ofticată că n-am mai apucat să joc un whist. Azi am continuat cu tablele. Rar mă bate cineva la table, aşa că se înţelege că am câştigat. Preconizăm că la noapte vom juca whist până dimineaţă. După care iar nu ne vom mai vedea vreo doi ani. Cam aşa ne distrăm odată la doi ani, atunci când ne vedem. Fără întrebări, fără a ne aminti, fără a intra unul în viaţa celuilalt. Aşa a fost de când ne-am cunoscut. De fapt a fost un fel de zeu al jocului. Ne unim doar pentru a juca diverse şi pentru a uita câte o săptămână de capul nostru. Asta se întâmplă şi acum. Doar că de mâine fiecare îşi va vedea de viaţa lui şi vom mai vorbi atunci când vom fi toţi liberi într-o anume perioadă. Cine ştie când?

 

Acum vă las rugându-l pe Vania să publice o recenzie pe Club, pentru că eu nu mai am timp de capul meu până mâine. Dacă nu o vrea să publice el sau nu o avea ce, presupun că voi reveni eu cu o părere despre povestea Anei Veronica Mircea, chiar înainte de-a pleca. Apoi o să-şi dea şi altii cu părerea, dar îmi permit şi eu puţin că de aia am citit.

Ne auzim… într-o zi!

Reclame

Ghinionul ei sau norocul meu?!

Este o ea. Adică un fel de vedetă locală. Mă rog, doar ea crede că este o vedetă locală, pentru că nu o înghite nimeni. O văd adesea prin barurile unde-mi beau cafeaua. Mereu singură şi nevrotică. Vine pe la fiecare masă şi cere ba una, ba alta, tot o băga-o şi pe ea cineva în seamă. Au fost diverse scandaluri la televiziunile locale ce au avut-o în centrul atenţiei. O gaiţă. Nu pot spune mai mult despre ea. Decât că e o gaiţă ce se crede mai importantă decât e cu adevărat. Toţi trebuie să se dea din calea ei, eventual să îi pupe şi picioarele.

Azi am ieşit cu maşina, încă de dimineaţă. Mi-am adus aminte că mai am de cumpărat una, alta. Aşa că na, oricum nu aveam somn şi cum ieri am citit o carte în trei ore, azi parcă simţeam nevoia să îmi golesc creierul de cărţi, cuvinte şi alte alea. Aşa că mă urc în maşină. Ajung la sensul giratoriu. De acolo spre semafor. Apuc pe prima bandă. Mă rog, de obicei îmi place să stau la semaforul respectiv pe prima bandă pentru că iau mai uşor curba. Nu trebuie să fac un efort vădit, mai ales că mâna mea nu ar trebui forţată. Ascultam muzică. Da, era cam tare. Cu toate că eu nu ascult muzică tare, atunci mi-a venit aşa. Să dau volumul pe la jumate. Prind de trei ori semaforul. Că doar e vineri, iar vinerea în Piteşti nu se dezice. Nu-i bai. Am răbdare. Am toată ziua înainte. Aşa că stau, aştept, doar din când în când mai dau drumul ambreiajului. Încet, să nu ne ducem prea tare în ăla din faţă. Stând eu cuminte şi urlând cu Laura Pausini, simt o apropiere bruscă. Mă uit în stânga. O maşină mare neagră care voia să intre în mine. Nu aveam unde să mă mai dau în dreapta. Acolo e o bordură atât de mare că nici cu Hummerul nu cred că mă puteam cocoţa, ce să mai zic de maşina mea care e lipită de asflat şi abia urcă câte o bordură anemică, deoarece scutul faţă e atât de jos, încât risc să-l scrijelesc. Aşa că deschid geamul de pe stânga şi urlu.

„Eşti nebun, unde dracu’ vrei să mă duc?”

Geamuri fumurii, afară stă să plouă. Se deschide geamul din dreapta. O văd pe divă. Se uită la mine cu superioritate.

„Dă-te, dragă, la o parte, nu vezi că am audi?”

Mamăăă, mi-a venit sângele în cap. Norocul ei că s-a dat drumul la semafor şi a zbughit-o. Ei bine, m-am gândit, mai dau eu de divă. Nu-i bai.

Alt semafor, alt blocaj şi tot aşa până la ieşirea pe autostradă. De acolo mai simplu. Mă duc unde am treabă. Îmi fac cumpărăturile. Le aşez frumos în portbagaj şi înjur în gând proasta care mi-a pus crema de zahăr ars în aşa fel încât să curgă peste tot. O bag în trei pungi şi pun cureaua din portbagaj peste ea. Să fiu sigură că stă acolo şi în caz de frână bruscă, curbă periculoasă sau mai ştiu eu ce, nu pleacă prin toată maşina. Aşa că ies din nou pe autostradă. Mai încet ca de obicei, gândindu-mă totuşi la crema de zahăr ars. Totuşi, ieri am spălat maşina. Doar nu o s-o fac porc imediat. Dau muzica mai încet, cică să nu îmi vină să bag picirorul în pedală. Chilian tocmai mă îndemna „dă-i pedală nu mai sta”. Schimb melodia. Poate îmi vine dracu’ să-i dau şi se duce toată crema mea. „Zece” e mult mai bună şi mai paşnică. Ajung la primul semafor. Undeva, pe dreapta, un hotel. În faţa hotelului un audi împins de trei băieţandri, iar un al patrulea stătea la volan. O văd pe nevrotică. Stătea în faţa maşini, cu telefonul lipit de creier şi urlând ca descreierata. Mă dau mai aproape. Semaforul pâlpâia. Deschid geamul şi îi strig:

„Doar trei cai putere? Cam sfrijiţi”.

Se face verde, pornesc. O văd în retrovizoare aruncând telefonul în pământ. Sincer, m-am simţit un mic Dumnezeu. Păi ce nene, dacă ea era cu audi eu eram cu căruţa, sau care-i faza? Ei bine, uite că Dumnezeu nu doarme. Iar eu am venit acasă, simţindu-mă revigorată. Asta da zi minunată, cu toate că stă să plouă.