A trecut încă o săptămână. A început chiar mişto cu domnul de companie la film. Asta v-am zis? În aceeaşi zi am primit o veste proastă şi m-am încărcat emoţional cu o problemă care nu îmi aparţinea, dar să mor dacă nu mi s-a părut că-mi aparţine. M-am detaşat în cele din urmă.
Apoi, din pricina unei neînţelegeri, mi-a sărit muştarul. Am avut nervi, mi-a trecut pofta de lucru, în fine, nebuneală.
M-am reîntors la Pufo, acolo erau şi naşii lui. Am pus ţara la cale. Naşa a făcut poză cu Pufo. Acum trebuie să-i facă trusoul pentru că miercuri copilul vine acasă.
Am făcut planuri, multe planuri cu multă lume. Cred că am obosit făcând atâtea planuri 😀 Dar ştiu că unele vor ieşi. Altele vor fi chiar cool. Mă rog, pe parcurs o să aflaţi şi voi de ele. Încă nu se face să spun, că nu se face. Încet, încet.
Am început să prind aripi. Să merg spre independenţă, profesională, fireşte.
Am reuşit chiar să trag şi concluzii. Ceea ce mi s-a întâmplat rar în ultimul an. Dar iată că până la urmă…
Am avut aşteptări şi de altă natură. Dar nu le mai am, pentru că mi se par neimportante. Orice ar fi într-o privinţă Lala are dreptate, care e acea privinţă nu vă spun.
Am avut aşa o săptămână de sus, jos, sus, jos. În fiecare zi a fost câte unul care mi-a dat în cap şi altul care m-a ridicat.
Şi mi-a mai plăcut ceva săptămâna asta. Pentru prima oară nu m-am mai enervat când oameni pe care nu-i cunosc mi-au cerut ajutorul. Am ajuns la concluzia că îmi face plăcere să-i ajut. Sigur, unul dintre ei, dacă nu toţi, la un moment dat, îmi vor da la gioale să mă satur, dar nu mă pot abţine.
Cam asta a fost săptămâna mea. Nebună, prea puţin liniştită. Cu rele, dar cu mai multe bune. Şi atunci când ai prieteni lângă tine să te descarci e perfect.
Bine, pe unii nu i-am avut lângă mine, dar asta nu înseamnă că nu i-am terorizat telefonic 😀
Zilele astea „am citit”. Adică Oraşul a citit. M-am trezit, fără să vreau, vorbind la microfon, chiar când alergam după Sifilica şi Epistole să-i duc la un restaurant decent că oamenii erau morţi de foame. La mulţi ani încă o dată, doamnă!
După ce Cangurul şi-a început cariera de domn de companie, acompaniind o prietenă, măritată că şi el e însurat, la o nuntă. Pentru că soţul prietenei era ocupat, mi-am zis să profit şi eu de acest nou Cangur, aşa că l-am târât cu mine la film: „Ucenicul vrăjitorului” pentru cei interesaţi. Şi am decis, cu obstinenţă să o comitem din nou. De data asta domnul de companie mi-a zis să mă chinui să nu mai întârzâii. Mi se pare corect.
Aşa ieri am ajuns la pisici. Multe pisici. Una e a mea, fireşte 😀 Şi da, sunt mândră de ea până-n măduva oaselor. Frumosul de el. Dar şi celelalte sunt superbe. Băiatul meu va merge la concurs pentru că e un exemplar superb. Vă spun, superb. Cu lăbuţe, cu punctuţe, cu tot ce-i trebuie. Şi să vedeţi ce cap mic şi rotund are, superbitatea.
Acum am treabă. De data asta pentru mine. Şi multă. Noroc că m-a trezit Candice, că iar dormeam până mâine şi se ducea pe apa sâmbetei toată treaba mea.
Oana Stoica Mujea 