Un nou Gaudeamus și un marți 19!

482455_10202323034978576_651268002_n

 

Se spune că dacă nu ești la Gaudeamus nu exiști. Iată că exist cu toate că e al doilea an în care nu calc pe acolo. Pe de o parte pentru că după atâția ani în care doar alții au beneficiat pentru că am mers acolo mi s-a luat, iar pe de cealaltă parte pentru că m-ar enerva teribil ipocriziile unora de se cred ba scriitori, ba editori, ba mari scule. Dar, la anul, am eu marea presimțire că voi fi. Pentru că Iolanda se va trezi din letargie după mult prea mult timp, pentru că oameni pentru care se merită mai există, pentru că, pentru că. Anul ăsta nu aș fi fost pregătită nici psihic, nici în alt fel. La anul va fi o altă poveste, una pe care am să o spun la timpul potrivit și nu mai e mult până atunci. 

Se pregătesc surprise în lumea editorială. Se pregătesc cărți în fantastica lume a scriitorilor. Se pregătesc multe, atât de multe că oricum nu sunt suficiente. Unii dintre noi mai au și altele de făcut, unii dintre noi scriu chiar dacă nu sunt la Gaudeamus și nu se prezintă cu un tiraj de o mie, ci cu unul de douăzeci de mii. Așa că ce e mai important? Să fii într-un târg care ține o săptămână sau să vinzi niște cărți din două în două săptămâni? Eu asta vreau acum și îmi e suficient. Dar nu am să vă mint că un workshop bine organizat la un astfel de târg m-ar fi încântat. Dar de unde? Cui să-i vină ideea? Cine să aibă timp de ea când toți vor să se audă vorbind? Eh, lăsați, până la anul să fie cum o fi.

Anunțuri

Din preocupările mele

Pentru început am o surpriză pentru Cella, trei cărţi de poezie pe care le găseşte aici, că cine poate aprecia mai bine ca ea poetul? Clipul e gratis 😀 Versuri: George Arion; Muzica şi interpretarea: Eugen Cristea şi un excelent solo la tobe 😉

Pentru cei interesaţi de istorie încercaţi şi aici. Sunt titluri excelente toate încercate de mine.

 

Eh, şi acum să vă spun că sunt şi neserioasă? Desigur, mulţi ştiu asta. George Roca se roagă de mine de mai bine de şase luni să mai scriu ceva pentru revista Agero şi colaboratorii. În cele din urmă chiar am reuşit. Sigur că mi-am ales ca subiect moartea editurilor. De fapt, cred că eram în momentul în care conştientizam la maxim ce se întâmplă în ţară şi mai ales ce se întâmplă cu editurile.

Altfel, totul bine. Mă pregătesc, mai întâi, moral pentru o a doua escapadă în Antalya, abia apoi mă voi pregăti şi cu bagaje. Ce bine ar fi să mi le facă cineva, dar nu se bagă nimeni 😀

Club-fantasy back

Club Fantasy se întoarce. Dar se întoarce în alt fel. Vom face o echipă, vom scrie despre cărţi, edituri, lansări şi evenimente culturale. Totul va fi benevol, desigur. Cine vrea să mi se alăture îmi poate scrie la oanastoicamujea@yahoo.com. Orice editură, orice autor, orice cititor va fi binevenit. Cine vrea să se implice, de asemenea. Important e să fiţi serioşi şi să nu mă faceţi să-mi pierd timpul. Vă aştept!

Curat murdar!

Hai să o lămurim definitiv. Nu de alta, dar mă lasă nervul ăla de-l mai am şi încep să devin agresivă. Abia acum încep să-l înţeleg pe Bogdan Hrib, doar că pe mine mă mai ţine 😀

A început aşa:

„asa cum nu poti sa faci dezacord intre subiect si predicat, cum vace Ivona, si sa-mi spui ca ea e foarte atenta cu limba scrisa. ba da, ai dreptate – e foarte atenta, dar in limitele competentei sale – nu foarte largi.
cind insa te mai si angajezi la o editura pe post de redactor, tu nestiind cum sa legi corect doua cuvinte cu o conjunctie intre ele, deja lucrurile trec de simpla ‘eroare’. repet: sa nu confundam notiunea de greseala (fie ea si repetata) cu cea de incompetenta. si la rao o fi f’un moment prost la ‘cadre’. or fi plecat oameni buni si-au ramas/venit veleitari. nu stiu, ca n-am mai citit in ultima vreme nimic de la rao si nu pot sa ma pronunt. vorbesc doar despre ce vad. si vad, aici, carti pocnite una dupa alta, fara absolut nici o exceptie. adica eroarea devine norma. miroase din danemarca pin-aici, s-avem iertare. e laudabil ca iei apararea editurii care te publica, dar eu tot nu pot sa uit in ce hal si-au batut joc de tine cu povestea cu tipografia care nu stiu ce ti-a facut in text…
in concluzie, consider nevalabila afirmatia ta ca “se intimpla, asta-i viata”.”

Bine, nu se întâmplă. Până şi T. S Eliot, nu, calmaţi-vă, nu scriitorul, îmi spune că nu a trecut de pagina şapte a Ivonei. Bine măcar că la a mea s-a ajuns la 70.

Se dă cu stângu’ în dreptu’. Ba că autorul e analfabet, ba ca redactorii sunt la fel, ba că lumea o să explodeze. S-a ajuns la un fel de-a ne bate joc de editorul şi scriitorul român că ăştia suportă. Nimeni nu se gândeşte la munca depusă şi de o parte şi de alta. Se ştie a se da cu nori, a se arunca cu bălegar, a se vorbi în necunoştinţă de cauză şi a critica fără a citi. Asta da, suntem buni, al dracului de buni. Dacă n-am fi atât de buni la asta, atunci am ajunge şi noi undeva.

N-am spus niciunde că nu e important să cunoşti limba în care scrii. E foarte important, vital. Dar când faci asta aproape tot timpul şi te mai trezeşti şi la cinci dimineaţa, aşa cum a făcut Ivona, pentru a-ţi termina cartea. Sau scrii până la patru dimineaţa, aşa cum face eu, mă gândesc că e şi normal să îţi mai scape. E normal să le mai scape şi redactorilor, că stau toată ziua cu ochii în calculator, şi e al dracului de greu să stai nemişcat opt ore pe zi şi să mai pretenţia să fii şi coerent după ce că ochii tăi au luat-o razna. Eu zic că ar trebui să scrie şi să publice cei care vorbesc. Vă rog, eu vă fac loc, sunt un om prea bun. Scrieţi voi, că la critici sunteţi buni. Editaţi voi, tot din acelaşi motiv. Şi, cu o rugăminte majoră, nu îmi mai futeţi neuronul. Nu vă place, nu cumpăraţi şi scutiţi-mă. Orice aş spune eu se interpretează, dacă nu spun iar se interpretează. Ei bine, aveţi posibilitatea 24 de ore să vorbiţi singuri, chiar aici, pe postul ăsta. Apoi gata! Trăiască ăia care nu greşesc niciodată!!!

Şi ca să închei cu un om cu cap:

Bai, Vucea, ca “Domn” nu poti fi ca ai gasit si tu o greseala din fuga tastelor! Ca sa-ti protejezi neuronii de astfel de orori, nu mai citi nimic pe net ca vei gasi asemenea scapari la tot pasul. Doamne fereste, sa citesti un manuscris dat la o editura! Ai zice ca scriiorul ala e analfabet, desi nu-i asa. Acu, daca ti-ai varsat veninul de dimineata, sper sa-ti functioneze bila pe tot parcurdul zilei. A! Bila aia din partea dreapta, de langa ficat, sa nu faci confuzie! Cu aia de sus vad ca stai prost oricum, iar pe alea de jos nu le ai, fiindca n-ai avut curajul nici macar sa te semnezi cand scrii magarii. Hai, s..salut!”

Simona, eşti inspiraţia mea 😀

Azi e la oferta

Cât timp s-a scurs. Trebuie să plec, aşa că nu am mult timp să vă povestesc. Da, m-am contactat o editură mare de carte fantasy după piaţa românească. Mi-au spus că şi că şi că… Multe au spus ei, puţine am uzit eu fiind luată pe sus, din somn şi neînţelegând cu nici un preţ ce vor. Au început cu: „Coperta vinde, iar noi vindem”. M-am întrebat: „Ce vor ăştia? Nu mai au clienţi?” Nu, ei au zis aşa: „Am intrat din greşeală pe blogul dumneavoastră”. „Nici o noutate, le răspund eu. Şi cei de la Pro, tot din greşeală au ajuns şi iată că ne înţelegem ca fraţii (emoticon sadic)” . „Am văzut că aveţi serie, zic ei”. „Am, diverse serii”, mai are omul şi buletin şi permis de conducere. Hehe, câte serii strângi de-a lungul vieţii. „Am vrea să discutăm în privinţa unei colaborări”, glasul de la telefon s-a coorectat repede sau, eu ştiu ce-a fost în capul doamnei sau eu eram prea adormită. Mă rog. „Să publicaţi la noi”. Aaa. Stai aşa că dorm şi nu mă pot concentra. Am zic, cam tare: „Ce?!”. Ea a rămas blocată. Eu mi-am dres vocea. „Doamnă, momentan nu putem vorbi, vă spun de ce înainte de-a mă întreba. Mai sunt în discuţii cu cineva. Şi până nu ştiu cum stau lucrurile acolo, nu mă pot sări în sus şi să spun „DA”, nu de alta, dar nu ar fi frumos din partea mea. Nu credeţi?”
Mă întreabă cu cine sunt în discuţii. M-am gândit o secundă. Nu am ştiut dacă să zic sau nu. Dar am zis până la urmă, dracu’ ştie dacă am făcut rău sau bine. Ea îmi zice: „Da, dar noi avem mai multe posibilităţi. Vindem mai mult”.
Dap, poate, într-un fel aşa o fi. Nu ştiu. Dar eu tot nu pot să zic „DA”, până nu vorbesc cu omul şi mă lămuresc.
Insistă: „Şi dacă ei vă zic că vă publică, acceptaţi?”. Am răspuns nonşalant: „Sunt primii oameni serioşi care m-au băgat în seamă. Nu mă interesează atât vânzarea, cât seriozitatea. Da, o să zic DA.”.
„Dar dacă ei zic „Nu”?, insistă ea ca un titirez. „Atunci o să mă sinucid”, evident, am râs.
Mi-a lăsat numărul personal de telefon şi mi-a zis că mă roagă să mă gândesc cu seriozitate. Sincer, tot îmi e un somn de zile mari şi tot voi vorbi mai întâi cu primii, că aşa e corect. E bună de rezervă. Nu prea e corect aşa, dar asta-i realitatea, oricum, nu i-am minţit spunându-le că pentru ei respir. Nu, nu le-am zis că oferta lor e generoasă. Nu, le-am spus adevărul, aşa cum e corect. A, da, trebuie să plec, voi reveni cu un Update mai târziu.

UPDATE
 
Ce, credeaţi că s-a terminat? În nici un caz. Cum vă spuneam eu dormeam, doamna mi-a lăsat un număr de telefon, pe care abia l-am scris, l-am scrijelit, bine, cu un pix care nu mergea. Acum, nu toata lumea doarme cu câte un pix lângă cap. După ce o lămuresc eu că dorm şi că nu pricep mare lucru din ce îmi spune, închid telefonul. Îmi fac un duş, timp în care bate la uşă. Eram sigură că nu sunt de la editura cu pricina, aşa că nu m-am sinchisit.
– Azi a bătut atâta lume la uşă că am zis că următorului îi scot ochii. Următorul a fost Xreder, nu mi-a venit să mă ţin de promisiune, dar l-am trimis în debara fără apă. Să ştiţi şi să sunaţi la protecţia soţilor –
După ce mi-am venit în fire, am pus mâna pe telefon şi am sunat-o pe doamna de la editura cea mare. Ea se entuziazmează cam prea repede pentru gustul. Pot băga mâna în foc că a crezut că m-am răzgândit. I-am explicat că nu pot şi nici nu sunt prea conştientă dacă vreau. Că dacă îmi iese cu tritonicii, atunci eu sunt mulţumită. Ea a dat-o sus şi tare că e mai bine la ei. Am fost de acord, o fi, nu o fi, probabil că da, dar nu trăiesc pentru mai bine, eu vreau seriozitate şi profesionalism. Ea a zis că la ei e. Da, o fi, dar eu am o răfuială mai veche cu domnii, care acum doi ani mi-au spus că românii nu sunt pentru moment în atenţia domniilor lor. De obicei, în mândria mea, nu mă întorc niciodată acolo unde am fost refuzată, chiar dacă refuzul a fost cu tact şi profesionalism, ca să fim aşa, puţin înţeleşi. Dar tipa a fost drăguţă sau, m-a făcut, nu ştiu. I-am promis că dacă ceilalţi îmi zic pas, o să stăm de vorbă. Acum, eu ştiu. Nu ştiu. Nu ştiu dacă vom sta de vorbă nici în acel caz nefericit. E o chestie de mândrie şi asta. Dar vom vedea. Ştiţi cum e: nu zi, hop, până n-ai sărit pârleazu’. Dar ca să fie clar pentru toată lumea, până nu primesc un refuz de la tritonici, nu am ce vorbi cu nimeni. Asta ar fi, în primul rând, lipsă de respect faţă de mine, ce să mai vorbim despre ceilalţi. Cum îi spuneam Adinei, hai să mai dorm puţin 😛

Tunele si editori de doi lei…

Roderick Grodon şi Brian Williams aduc în literatura universală un fantasy contemporan de mare calitate.
 
 
Bun, pentru moment, cu chiu cu vai, am lăsat „Versetele satanice” pentru o carte care nu mi-a făcut deloc cu ochiul: „Tunele”. Autorii, ambii pasionaţi de excavaţii şi descoperiri, crezând cu tărie într-o lume subterană, şi-au dat frâu liber imaginaţiei.
De ce să mint, la primele capitole am cam căscat, m-am chinuit să-mi ţin ochii deschişi şi să mă concentrez, apoi, s-a schimbat foaia. Acţiunea a devenit alertă şi demnă de băgat în seamă. Dintr-o dată, sub ochii mei, s-a deschis o altă lumea. O lume formată tot din oameni, dar subsoli, aşa cum îşi ziceau ei. Mă rog, aveau nişte animale ciudate pe acolo, dar ţinând cont că bietele creaturi nu văzuseră niciodată lumina soarelui, Dumnezeu ştie ce mutaţii se petrecuseră. Povestea e halucinantă, iar autorii fac referire, cu precădere, la tunele subterane din Moscova, New York şi altele. Am putea băga şi Bucureştiul, că şi despre ăsta se spun poveşti din astea.
Nu prea înţeleg eu de ce cartea asta e pentru copii, chiar nu pricep. Este o carte despre prietenia adevărată, în primul rând. – Să mor dacă odată scăpată mă mai întorceam acolo după Chester, să fie sănătos din partea mea, dar cine sunt eu, ei sunt autorii 😀 –. Despre dragostea faţă de tatăl care te-a crescut, nu care te-a făcut. Despre secrete, şi cum ies ele la iveală indiferent de cât de bine ar fi păzite. Despre ce înseamnă să lupţi cu adevărat pentru ceea ce crezi.
De ce mi-a plăcut în mod deosebit? În afară de lumea subterană pe care am descoperit-o, acţiunea alertă şi tot ce v-am spus mai sus? Mi-a plăcut pentru că autorii au avut curaj să omoare unele dintre personajele de care te ataşai foarte, dar foarte uşor. Nu, nu sunt sadică, dar asta e una din realităţile pe care autorii nu au tupeu să le arate. Personajele mor, fraţilor, nimic nu e veşnic. Ăsta e adevărul, că ne ataşăm sau nu de ele, tot se duc. E ca în viaţă, da? Degeaba le tot protejăm.
Deci, nu e o carte cu magie, e un fantasy contemporan, actual, ancorat în timpurile noastre. Dură, dacă ne gândim la sistemul politic care e atacat. Dură, dacă ne gândim la sentimentalisme, dar reală. Are darul de-a aduce în prim plan un realism teribil. Da, aş recomanda-o şi tinerilor, pentru că au ce învăţa.

*

Acum, pot şi eu să mă iau de edituri? Pot, da? Normal că pot, sunt pe tarlaua mea, mă rog, nu chiar a mea, dar e închiriată. Bun. Am ajuns la şapte mailuri pe zi de la oamenii care vor să îmi citească cărţile. Dar am un fan super fidel care îmi scrie zilnic. Pentru a nu crede că sunt dusă cu capul, vă redau un mail. Cu toate că nu am cerut acceptul, sper să fiu iertată.

Stimata domnita imi cer scuze ca nu v-am mai contactat

dar am considerat ca timpul dvs e foarte pretios,vreau

sa va intreb daca lucrul la noile romane a mai

avansat?pe aceasta cale vreau sa va spun ca piata

romaneasca duce lipsa de romane fantasy

romanesti,astept cu nerabdare cartile dvs.Cu stima

deosebita ai dvs fanii Voicu si Bebe.Toate cele bune!”

Sper ca domnii să mă ierte, dar trebuia să redau şi eu un mail, să nu credeţi că vorbesc în dodii.

Dragii mei, voi ce îmi scrieţi şi vă interesaţi şi doriţi. Păi, spuneţi-le voi ăstora de la edituri aşa: Eu nu vreau bani din cărţi, adică pentru mine, nu de aia scriu, dar vreau o editură care să ducă cartea/cărţile în librării, pentru ca ea, adică cartea, să ajungă acolo unde este dorită. Şi zău că sunt dorite. Că nu vă mai spun şi de telefoane, nu de alta, dar dacă vi le spun pe toate, vă plictisesc. Oamenii vor să mă citească, dar cum dracu’ să facă? Nu am acasă cărţi pentru toată lumea. Asta este. Am avut dreptul la două exemplare din fiecare carte. Restul, da, le-am cumpărat ca să le trimit. Desigur, editura a publicat pe banii ei, iar eu, ca un benefeciar, am luat cartea la preţul de editare, nu de vânzare. Corect, aici nu am ce reproşa editurii/editurilor. Băi, frate, dar nimeni nu are chef să se ocupe de promovare, să bage în librării. De ce? De lene? Se cere. Oamenii îmi scriu, mă roagă. Asta este, nu mă cheamă în străineză şi nici succesuri nu prea am, aşa că na, nu sunt persoană publică, cu carenţe în vorbire şi mai ştiu eu ce, ca să prind la editori. Păi na, nu e normal? Dacă aş poza în palyboy, aş fi cu adevărat blondă şi aş vorbi despre succesurile mele şi despre bărbatul ideal, mâine aş fi în toate librăriile. Asta se întâmplă în ţara asta. Sau, desigur, să ai bani să bagi în fundul propriu, dar nu ţi-i mai recuperezi, că na.

Îmi pare rău de un singur lucru. Îmi pare rău că îi dezamăgesc pe oamenii care mă caută disperaţi prin librării. Şi îmi pare rău că nu le pot trimite tuturor câte o carte. Asta e durerea mea aprigă. Nu alta. Alta nu am. Că nu am nevoie de banii lor şi nici nu vreau să devin persoană cu notorietate. Vreau doar ca munca mea să ajungă acolo, la sufletul omului. Şi, din păcate, nu se poate. Pentru că, vreau sau nu, eu singură nu am cum să fac totul. Şi nici nu stau să mă milogesc la edituri. Nişte ţărani, vorba reclamei. Sunt patru ani de când mă chinui. Patru ani amărâţi, patru ani în care nu am renunţat pentru că, pe atunci, aveam un singur fan. Şi am zis că merită chiar şi pentru unul singur. Eu cum să fac să ajungă cărţile în casele oamenilor care le doresc? Întreb şi eu un editor, ceva, dacă nu s-o speria şi o fugi când o da cu ochii de articolul ăsta. Ţară de necopţi. Ce să facem?