Arhive pe etichete: Elantris
Cărţi în tocăniţă
Stăteam, gânditoare, în Zhana – adică restaurantul de lângă casă – cu Gogol şi ale lui „Suflete moarte” în mâna dreaptă, iar în stânga, ca prin minune, ţineam cafeaua. Studiam, cu interes, traducătorii acestei cărţi, numai unul şi unul, dar o să-l amintesc doar pe Arghezi că tare drag mi-a fost şi-mi este. Acolo, citind, l-am întâlnit pe Lexus, care m-a înnebunit cu prietena lui care l-a părăsit. Adică mi-a făcut capul calendar că am şi uitat ce citeam când a plecat.
Noah, se mai întâmplă. Mi-am reluat lectura. Când am ajuns la volumul II, m-am oprit. De ce? Pentru că s-a terminat cafeaua şi apoi, patronul a decis că trebuie să îmi bubuie creierul deja ameţit. Şi uite aşa am ajuns să vorbim despre oamenii ăia de luni 😀 Domnul Max, în mărinimia lui, mi-a mărturisit că de la chestia aia cu gheişa (adică cartea), a ajuns la romane poliţiste. Eu, normal, m-am grăbit să-i recomand. „Frate, vrei să citeşti poliţiste mişto?” Desigur, aşteaptă să scot eu „Indicii anatomice” 😀 Nu, nu i-am spus asta, dar i-am vorbit despre colecţia crime-scene de la Tritonic. Asta pentru că ultimele două poliţiste pe care le-am citit au fost din seria respectivă, adică: „Zâmbet ucigaş” şi „Dansul morţii”. Recunosc spăşit că am început cu zâmbetul pentru că mi-a plăcut titlu, ce firfizoană sunt. Dar de plăcut, mi-a plăcut mai mult „Dansul morţii”, pentru că e mult mai bine documentată. Personajele trăiesc prin intermediul dramelor personale şi răsturnările de situaţie sunt la fiecare pas. Recunosc că n-am avut nici cea mai mică bănuială până la sfârşit, iar asta mi-a dat motive de frustrare.
Ei bine, de parcă lucrurile nu erau şi aşa destul de rele. De parcă lectura mea în faţa cafelei nu a fost întreruptă de prea multe ori, Max se gândeşte că si piciul său ar avea nevoie de ceva iniţieri în lectură. Na, ca orice puşti, nu vrea să citească. Aşa că ce să-i faci? Mi-am adus aminte de „Elantris” şi am început să-i vorbesc puştiului despre Inchiziţie. Vă explic imediat şi de ce. M-am gândit eu că dacă ar şti cât de cât despre Inchiziţie, despre religia ca metodă de tortură, ar putea citi mult mai uşor cartea cu pricina, ţinând cont că şi acolo se vorbeşte despre un fel de Inchiziţie, doar că se numeşte altfel. Dar partea cea mai frumoasă a cărţii, desigur, ţine de Elantris, oraşul ce odinioară se remarca prin magie, prin frumuseţe, iar acum aducea doar moarte, durere, suferinţă. Personajele cărţii sunt foarte bine schiţate, începând cu o prinţesă din cale afară de căpoasă, un rege ce face parte dintr-un cult religios secret şi un prinţ ce încearcă să-i facă pe ceilalţi să uite de durere prin muncă. Este o carte plină de învăţăminte, lucruri frumoase, o altă magie, specială, minunată. Ei, voi ce ziceţi?
Iar citeşti?!
E o întrebare cu ton de reproş, pe care mi-o adresează, în orele de plictiseală, Xreder. Uneori îi răspund: „Ntz, mă scobesc între dinţi”. Alteori fac un semn din mână, dându-i de înţeles să mă lase în pace. Dar în ultimul cred şi eu că am exagerat. Sunt de-a dreptul exagerată. Dar azi m-am prins şi eu. De la recitirea „Annei Karenina”, mi se trage totul. Nici atunci, în tinereţea mea palidă, nu mi s-a părut Anna prea sănătoasă la cap. Nici acum nu mi s-a schimbat părerea. Aşa că n-am găsit nimic altceva decât îmi aminteam în carte. Desigur, am observat că e la fel de bine scrisă, lucru incontestabil, dar la fel de lacrimogenă pentru gustul meu. În acelaşi timp, adică încercând cu mintea de acum s-o înţeleg pe Anna – n-am reuşit – am mai citit şi altceva.
Dar am să încep prin a vă spune că „Elantris” e ultimul fantasy citit în ultima lună. O să vă vorbesc despre carte zilele următoare, pentru că sunt o fată bună şi cartea mi-a plăcut mult. Trebuie să vă spun că nu mai pot citi fantasy. Ureiii… eu ştiu? Dumnezeule mare, am ajuns la saturaţie. Nu ştiu încă dacă îl mai pot scrie, dar mi s-a deschis un apetit pentru cărţi serioase ceva de nedescris. Oare mă maturizez? Doamne fereşte, scuipă în sân 😀
Cum vă spuneam, în timp ce încercam – pentru a doua oară în viaţă – să-i înţeleg zbuciumul Annei, am mai citit şi alte cărţi, că nu m-am putut abţine. Concomitent cu tovarăşul Tolstoi, om bun de altfel, am citit şi „Castelul Prinţesei de Caramel” al măreţului Ţone. Nici nu vă închipuiţi ce mult mi-a plăcut cartea. Este o poveste de dragoste într-un tablou de vis. O carte scrisă din metafore. De fapt, întregul subiect e o metaforă. Mi-a plăcut atât de mult încât am început să şi visez noaptea melci şi pitici. Ar fi păcat să nu o citiţi. Zău că ar fi.
Terminând cu aste două, ajunsă într-o librărie – oarecare – dau peste ceva ciudat. Crime&Mistere Orientale. O colecţie ce cuprinde 35 de cărţi, tocmai bune de citit la o cafea, într-un băruleţ fără prea multă lume. Eu am pus mâna pe cartea a doua din serie „Crimă şi Ramayana”. Cunoscătorii trebuie să cunoască povestea Ramayanei. Satyajit Ray, se pare că este cel mai cunoscut autor de mistery din India. De cum apărea o carte de-a lui din colecţia respectivă, cum se înghesuiau mii de indieni să o cumpere. Cică era o adevărată onoare să pui primul mâna pe carte. Este o cărticică mică, firavă, cu un erou autohton, ce se citeşte în jumătate de oră – fără exagerări. O carte de relax. Oricum, nu aş fi dat năvală să fiu prima care o cumpără 😀 , dar fiecare cu nebunia lui.
Apoi m-am apucat de „Trandafirul Dispărut”, scrisă de Serdar Ozkan – eu nu mă prind dacă e femeie sau bărbat şi nici n-am găsit vreo informaţie ajutătoare. Am cumpărat cartea cu gândul că trebuie să mai citesc şi chestii siropoase. Că Anna nu mi-a ajuns, mă rog, în Karenina nu e vorba numai de iubire pătimaşă, dar şi de Rusia zilelor lui Tolstoi – dar citiţi-o voi, că n-am timp să vă povestesc. Ei bine, totul porneşte de la legenda Artemisei şi se încheie cu o căutare. De fapt, dacă citiţi pe coperta patru o să aveţi o mare dezamăgire, şi probabil că nu o să vă facă cu ochiul. Dar vă spun doar atât. Este vorba despre dualitatea fiinţei omeneşti şi seamănă oarecum cu „Castelul Prinţesei de Caramel” 😉
S-a terminat şi asta. Desigur, am continuat cu „Fără Canguri”. Atât „Trandafirul Dispărut” cât şi „Fără Canguri”, le-am citit în trei ore 😛 Nu cred totuşi că ar trebui să-mi fie ruşine.
După toate aceste lecturi, îmbucurătoare pentru suflet, am trecut repede la un roman poliţist în adevăratul sens al cuvântului – domnilor Tritonici?, cartea asta de unde se poate comanda, că în librării nu mai există. Şi aici vorbesc despre „Atac în bibliotecă”, romanul lui George Arion. Off, ce-ma mai râs şi ce-am mai suspinat. Minunat e Arion, chiar şi după 25 de ani de la prima ediţie a cărţii, tot mi s-a părut fabuloasă. Până şi glumele acelea „fumate” de noua generaţie sunt spectaculoase şi ţi se bagă în ungherul inimii. Minunată carte, merci Bogdan. Aşa carte poliţistă mai rar. Şi cine a zăi, măi, că românii nu sunt buni? A? Aud.
De ieri, însă, iarăşi încântată, fără să pot lăsa o carte din mână „Umiliţi şi obidiţi”. Sunt pe la partea a treia, aşa că mai aşteptaţi vreo două zile să vă explic cât exult 😀
Şi cam atât. A, da, iar citesc 😉
Iar mă plâng?
Probabil.
Nu, nu cred că mă plâng, cred că încep să trag concluzii. Aşdar, am mai spus, dar tot mai spun ca să vă intre bine în cap. Mă rog, trebuie să-mi intre şi mie, nu numai cititorilor mei. – Înainte de-a începe ţin să vă anunţ că sunt foarte obosită şi că azi am reuşit să mă obosesc pentru vreo două zile – Revenind, revin la literatura fantasy. Nu, mai degrabă, revin la acel fantasy clasic, cel pe care l-am tot abordat până acum, lăsând în urmă faptul că am scris două thrillere şi ceva ce nu pot defini. Da, am spus că după „Dinastiile” nu voi mai aborda fantasy-ul clasic. Poate ceva New Weird sau ceva în genul „Cronicile Bibliotecarului”, care, la urma urmei, face parte dintr-un fantasy pământean, să îi ziceam contemporan. Mă rog, cred că şi ăsta va fi scris mai mult la cerere. Probabil că o să încerc cu un prim volum care nu necesită continuare de nici un fel. Să zicem că e precum seria „Holmes”, se păstrează personaje, dar nu se leagă acţiunea. Aşa că pot încerca, măcar de gust.
Dar mă reprofilez pe thriller şi poliţist, momentan. Mai am eu şi teatru în minte, dar nu chiar acum. Cred că trebuie să mă mai coc. Să mai cresc puţin. Desigur, în viitorul apropiat, poate la anul, o să încerc un horror, mai mult pentru plăcerea proprie decât pentru altceva. Până una alta mă mulţumesc cu ceea ce am făcut până acum. Oricum n-am de ales, trebuie să mă mulţumesc, că bine sau nu, eu le-am făcut. Acum nu o să cad în negura scriitoricească, cu toate că tind să mă duc drept pe fundul prăpastiei şi să arunc laptopul cu tot ce am scris până acum. Dar zic eu că mai am şanse. Nu ştiu, poate că schimbând genul, schimb şi omul 😀 Greu de crezut, dar nu imposibil.
Sunt plictisită de fantasy, poate de aceea nici nu dau un randament maxim în momentul de faţă. Sunt plictisită de scrieriile fantasy, nici măcar nu mai pot citi coerent o carte fantasy, cu toate că Elantris îmi place destul de mult, dar nu e chiar genul ăla de fantasy pe care să-l placă toată lumea. Adică nu e o carte comercială, iar eu m-am încăpăţânat să cred că nu îmi place 😛
Poate o să încerc şi ceva nuvele, cu toate că nu ştiu să scriu proză scurtă, mă rog, nuvela nu e chiar proză scurtă, dar nu e nici lungă. Mna, până la urmă e mai scurtă decât un roman şi mai lungă decât o povestire, ceea ce s-ar putea să fie bine pentru mine. Cred că pofta de nuvele mi-a venit după ce l-am recitit pe Theodor Constantin şi a sa „Vrăjitoarea din casa cu stafii”. Cred că pentru un timp o să rămân la nuvele, habar n-am de ce. Dar cum îi spuneam şi Luciei, eu mă schimb de la săptămână la săptămână, dar de un lucru sunt sigură, după „Dinastiile” potopul 😀
Momentan nu mai pot scrie nici la „Cronicile Bibliotecarului” – Crina o să mă omoare 😛 –, dar nici nu vreau să rămână la jumătate precum „Crima perfectă”. Probabil că o să citesc un timp, o să încerc să mă liniştesc, nu ştiu, poate chiar să scap de valul de idei care îmi tot vin. Şi dacă tot plouă, de ce nu, să dorm mai mult 😀 Să scap de gătit pentru o vreme şi de viaţa socială, cred că nu mai am chef de socializare zilele astea. Dar trebuie să-mi vină cheful, ştiu eu că trebuie, pentru că vin lansările şi nu o să pot apărea cu faţa pe care o am azi. Adică ursuză şi fără chef de nimic.
Mă rog, şi dacă tot am ajuns aici, voi ce îmi recomandaţi să citesc? Vă rog, fără SF sau Fantasy, la astea mă descurc şi singură. Nu ştiu, aş citi ceva din secolul optisprezece, nouăsprezece – la subiect mă refer -. Am chef de ceva de genul ăsta. Nişte regine reale, nişte bârfe despre aceste regine. Viaţa la curte, din astea. Şi terminaţi cu Dumas, nu cred că mai sunt cărţi necitite ale lui. Da? 😀
În aşteptarea lui Elantris
Acum citesc Elantris. Sunt abia la capitolul cinci, dar pot spune că m-a prins bine şi m-a făcut foarte, foarte curioasă. Am ales câteva coperte din lume, dar şi pe cea de la Tritonic. Până vă voi vorbi eu despre ea, ei bine, o puteţi comanda de aici.
Oana Stoica Mujea 