Azi noapte, stând în pat și așteptând să vină somnul, m-a apucat așa o indignare. Ba nu, cred că m-au apucat toate. Pe tot ce mișcă, pe tot ce există, pe tot ce respiră. În fine, acum nu mă credeți chiar pe cuvânt. Nu știu, aveam o revoltă interioară pe lumea din jur. Oamenii care impun, oamenii care își dau cu părerea crezând ei mai bine că știu ce gândești sau ce simți, oamenii care îți dau cu o mână și îți iau cu alta sau ăia care-ți iau cu amândouă pentru că li se cuvine și tot așa.
Oamenii care ucid cu zâmbetul pe buze – nu la propriu – și tot așa. Habar nu am de ce m-a apucat indignare sau am, dar nu am chef să spun. Ipocrizia asta care ne ucide zi de zi. Ne dăm cu toții a fi buni, dar adevărul e altul. Avem cu toții impresia că dacă dăm din gură rezolvăm ceva, dar n-am face nimic pentru a rezolva. Pentru a ajuta. Dar când e să ne dăm cu părerea, să urlăm în gura mare că ne omoară ori cianura, ori cățelul, ori purcelul, ohoo. Când e vorba să ocupăm străzile, iar suntem buni. Dar să facem. Efectiv să facem. Nu știu, să donăm, să ajutăm, să obligăm clasa politică să ne dea locuri de muncă, să ne asigure un trai decent. Iar cei care ar trebui ajutați, da, pe la colțuri toți spune „săracii, trebuie făcut ceva”, dar apoi dormim ca niște bebeluși și a doua zi uităm. Să ajutăm, să facem, să dregem, cred că sunt niște verbe care ar trebui scoase, nu de alta, dar noi doar dăm din gură cu făcutul e greu al dracului.
Măcar m-am trezit și mi-am dat seama că nu se va schimba nimic. Nici acum, nici altă dată. Sau nu aici. Depinde.
Oana Stoica Mujea 