Chiar și lumea cărților se schimbă

Hai să vorbim direct, să nu ne mai ascundem după degete. Să nu ne mai ascundem deloc. Suntem oameni, greșim, dar ne îndreptăm dacă vrem asta. Trecem prin momente și momente. Uneori ne aruncăm cu capul înainte – nu sunt sigură dacă am facut-o de două ori sau doar o dată. Aveți impresia că o carte polițistă trebuie să aducă doar cazuri, adrenalină și rezolvări. Rezolvări clare. Credeți că asta se întâmplă cu adevărat în viață? Că aveți întotdeauna răspunsurile cele mai coerente?  Ok, dacă sunteți atât de buni, voi, toți ăștia care aveți subiecte pe seama mea, de ce nu faceți ce fac eu? De câte ori ați lucrat sub presiunea momentului? De câte ori ați fost dezamăgiți, v-au plecat muzele, le-ați ucis sau v-au întors spatele? De câte ori ați rămas singuri blocați în sufletele voastre?

A, scuze, sunteți pragmatici și nu aveți sentimente sau doar vi le ascundeți pentru a nu vă arăta slăbiciunile? Toți suntem slabi și imperfecți, plini de bube găunoase, de suflete stoarse. Sigur, ce dracu’ să înțelegeți? Viața până la o anumită vârstă e perfectă. Bem, petrecem, obosim și ne ducem dracu’. Sau avem familii în care ne simțim prizonieri și e același lucru. Mimăm fericirea pentru a nu ne arăta adevăratele suferințe. Da, spunem cuvinte dure pentru că putem. Dar mai și furăm sentimente și suflete și lumi întregi. Fără să ne pese, fără să privim înapoi pentru că unii dintre voi nu au resentimente și nu pot gândi decât în limita normală a societății. 

Vreți o carte pur polițistă, o să le aveți de la volumul patru încolo. Fără mesaje, fără sentimente, fără nimic din ceea ce reprezint eu. Doar psihopați, fără droguri, fără alcool, fără țigări, pentru că lucrurile astea nu se întâmplă de fapt. Nu, voi vreți să credeți că nu se întâmplă. Am luptat împotriva dependenței de alcool și jocuri de noroc – nu a mea, că nu sunt atât de proastă. Am crezut că pot schimba lumea, dar n-am făcut decât să mă îndepărtez de ea. Îmi cer scuze că am vrut să transmit niște mesaje pentru cei care se confruntă cu astfel de lucruri. Nu pentru consumaturi, ci pentru adevăratele victime care-i suportă pe consumatori și speră că asta se va schimba. Am înțeles, nu vreți asta. Nu vă interesează. Nu e lumea voastră. Și dacă e nu vă pasă pentru că sunteți prea beți, prea drogați, prea ancorați în jocurile de noroc negîndind că distrugeți vieți în jurul vostru. Nu vreți să înțelegeți. Nici o problemă. Nu o să mai scriu nimic din ce se întâmplă cu adevărat. Veți avea psihopați ca în „Minți Criminale” și punct. Nu e cazul, mă adaptez publicului. Asta vreți, asta aveți. 

Am înțeles că mesajele sociale nu vă sunt pe plac. Poate pentru că n-ați trecut prin ele, dar poate o să treceți și atunci o să vă amintiți că era o proastă care striga în gura mare, aș cum se pricepea ea, prin scris.

Oamenii, oamenii sunt prea lași pentru a spune ce gândesc. Iată că eu spun. Iar ceea ce nu vă convine nu prea mă mai interesează. E clar și am spus-o întotdeauna, ori mă urăști, ori mă iubești, iar mie nu-mi mai pasă. 

Știți ceva, oamenii nu se schimbă și dacă unii dintre voi ar avea o oglindă care să le arate caracterul ar fugi mâncând pământul. Mie una nu îmi e rușine de nimic oricâți detractori ar fi în jurul meu. Să vă fie vouă rușine că mințiți cu nerușinare. Eu măcar m-am prezentat întotdeauna exact așa cum am fost. Cu tristeți, cu deprimări, cu bucurii, cu vise. Voi tot niște falși o să rămâneți.

Reclame

Nu a venit Craciunul

N-a venit Crăciunul şi nici n-am chef să vină, dar deh, uneori mă distrează. Sau poate am chef, dar încă nu îmi dau seama. Sunt foarte obosită zilele astea, cad ca o legumă în pat. Zi, noapte, nu prea contează. Am multe de făcut în cursul zilei. Să nu vă spun cât mă oboseşte traficul din Piteşti. Se vede că mai bine de jumătate de oraş a luat carnetul pe pile. Aşa că atenţia mea trebuie să fie de vreo zece ori mai mare. Uneori scap (uit) de oboseală prostindu-mă.

Să vă explic fenomenul. Urăsc fructele de mare. În afara puişorilor de baltă, nu mănânc nimic altceva. Dap, le-am încercat, nu mi-au plăcut, am renunţat. Nu suport nici mirosul acela de peşte, dar în fine, îl accept. Aşa că Xreder îşi găteşte singur aceste „specialităţi”. Aseară am zis să-mi calc pe inimă, pentru că se apropie Crăciunul, pentru că sâmbătă se aprinde pomul de la Mall şi pentru că, zic eu, m-a prins puţin 😀 Aşa că i-am făcut fructe de mare. Sigur, am zis că îmi dau şi maţele afară, dar am reuşit. Sunt o soţie desăvârşită 😆 – S-o credeţi voi –

Aşa că vă las cu fructele de mare. Poate vouă vă plac. Savuraţi-le!

 

img_7922

Şi ca să nu îmi mai aud vorbe. Tipa din postul de mai jos nu sunt eu, da? Eu sunt tot timpul îmbrăcată, şi operată la sân, doar nu credeaţi că vă arăt operaţia. Nu? Terminaţi cu prostiile. A fost amuzant un timp, dar gata. Asta îs eu. Şi arăt mai bine 😛

img_7919

P.S: Războiul Reginelor se poate comanda. Clik!

De vorbă cu maşina

Exagerez acum, discuţia a avut loc între mine, maşină şi bunica. Azi am fost să-mi duc bunica la ţară. Înapoi, are optzeci şi cinci de ani, dar arată pe la şaptezeci. Mintea îi merge brici, dar nu e ea prea obişnuită cu tehnologia, că doar s-a certat o oră cu robotul telefoni, explicându-i că ea e femeie bătrână şi nu înţelege ce vrea.
Eu, normal, având comandă vocală, am devenit o puturoasă. Aşa că nici măcar butoanele de pe volan nu le mai folosesc. E greu, ce ştiţi voi. Ştiţi cum e să mişti degetul? Hehe, greu, greu, vă spun eu. Şi aşa trebuie să-mi mişc mereu picioarele, să nu uităm nici de mâna dreaptă, că na, nu poţi băga în viteze cu piciorul. Aşa că celelalte comenzi le dau din gură.
După ce am ascultat Bizet, vreo şase cd-uri, şi o lua de la capăt. Am zis: gata! Aşa că îi zic maşinii:
– Radio On!
Ea, maşina, care nu a priceput prea bine, zice:
– Conditioner off!
Eu: Vacă proastă! Radio On!
Ea: Radio On.
Şi radioul începe să cânte.
Bunica: aşa o cheamă pe ea?
Desigur, eu depăşisem momentul, aşa că nu pricepeam care ea.
Eu: Pe cine, mă, să cheme aşa?
Bunica: Pe maşină.
Eu: Aşa cum?
Bunica: Păi aşa cum ai zis înainte.
Eu: Radio On?
Bunica: Da.
Mi-a venit să râd. Ce să-i explic, nu avea rost.
Eu: Da, aşa o cheamă.
Bunica: Mi-am dat seama, că tot aşa a zis şi ea. Ştie cum o cheamă.
Eu: Mda, uneori se prinde.
După vreo zece kilometrii mă plictisesc de postul respectiv, aşa că ţip la turbată:
– Change post!
Maşina: Change post!
În fine, toate bune, dar peste zece minute…
Maşina: Change post!
Hmm, zic eu în sinea mea, dar o las în treaba ei. După alte zece minute, istoria se repetă. Mă enervez pe ea şi îmi zic că îmi pot deplasa şi singură mâna. Aşa că îi zic:
– Sleep.
Dar povestea se repetă. Ea îmi tot zicea la câte un interval de timp că „Sleep”.
Bunica: Dar ce face acum? Ce tot zice?
Eu: Las-o că e bolnavă cu capul.
Pun mâna pe telefon, căci nici nu se punea problema să-i dau comandă să sune şi sun la un nene de la Honda. Îi explic eu ce face dementa. Iar el, cu gingăşie, îmi spune:
– Aţi apăsat de două ori sau de mai multe pe buton înainte de-a activa sistemul vocal, iar ea are impresia că trebuie să ia mai multe comenzi. Vă rog să-i spuneţi Setup şi Exit, apoi să activaţi butonul printr-o singură apăsare, nu mai multe.
Am făcut. Şi a mers. Maşina a tăcut şi a executat cuminte toate comenzile vocale. Fără să mă mai enerveze.
Bunica: Acum ce face?
Eu: Am trimis-o la culcare, era obosită.
Bunica: Păi, săraca, la cât a mers. Dar tu cum te mai întorci acasă dacă ea doarme?
Eu: O să accelerez încet, să nu o trezesc.

A plouat

Azi noapte a plouat şi la noi, dar, acum, e la fel de cald ca ieri. Doar că bate vântul, ceea ce nu îmi dă o dispoziţie tocmai favorabilă. Azi îmi e foarte somn. Aproape la fel de somn ca în zilele trecute. Dar nu pot să dorm. Trebuie să fac un drum de o oră dus şi una întors pentru a recupera pe cineva de undeva. Aşa că mă enervez. E al dracului de cald, iar somnolenţele mele mă îndepărtează de artistul din mine. Şi nu vorbesc de artistul lui Vania, pentru a se înţelege clar.
Acum stau să mă gândesc dacă sunt în stare să conduc. De obicei, la volan, mă trezesc. Orice ar fi şi oricum ar fi. Apoi, pe partea cealaltă, îmi cam doresc să plec. Nu ştiu de ce, pur şi simplu nu am stare. Nu pot sta locului. Sunt nervoasă, agitată. Nu, nu am motive, sunt pur şi simplu. Am chef să dorm, dar am şi chef să plec. E ca la nebuni în capul meu.
E cam linişte şi în bloggosferă. Mă rog, ce-i drept, şi eu fac parte din linişte. Sunt în momentele alea în care nu ştiu ce să zic. Mai mult ascult. Citesc, încerc să înţeleg. Din astea. Nu ştiu ce să vorbesc cu oamenii. Mai vorbesc cu Crina din când în când şi mă mai scoate din lumea în care am picat. Mai ies cu nepoata mea la un suc, mai stau de vorbă cu ea. Îi mai explic cum e viaţa, că e, ce să mai, e.
Şi acum, habar nu am pe unde s-o apuc. Sunt puţin debusolată. Recapitulăm, ce ştiu că vreau de la mine cu adevărat: să fiu scriitor profesionist. Momentan, e tot ceea ce ştiu. A, asta ştiam şi înainte. Ce coincidenţă.
Încă mai vreau să plouă. Vreau să îmi revin din visarea asta pe care mi-o induce căldura. Dumnezeu ştie de ce. Sunt sau eram, un fan declarat al căldurii, acum, parcă, mă sufocă. Aşa că nu ştiu de ce am chef, dacă am chef de ceva cu adevărat. Poate să dorm, poate să şofez. Cine să ştie?

Magda la putere

Stiţi cum e pe lumea asta, unde e prostie e şi durere sau ar trebui să fie.
Nemulţumirile mele sunt multe, cea mai mare fiind că nu am maşină, da, ştiu, pot merge şi cu un taxi, ce mă vait atât?
Ei bine, privind şi eu pe al meu blog, observ că toată lumea caută chestii cu Magda Ciumac. Acum nu mai e Oana Stoica Mujea în topul căutărilor, ci Magda Ciumac. Cum a dansat, ce a zis, unde e live, cum a dormit sau, desigur, cum a cântat. Dumnezeule, uitaţi-vă la emisiune. Cred că până acum cea mai căutată era Elodia, nu ştiu, eu nu prea am zis nimic despre ea, doar că mi se pare stupid. Vă daţi seama cât de stupid mi se pare partea asta cu Magda Ciumac? Nu cred.
Ei bine, lăsând idioţeniile la o parte şi ratingurile făcute din prostie şi cărţile pe care le-am citit, că oamenilor nu le pasă atâta timp cât nu a scos Magda una, din nou mi s-a confirmat că am ajuns să fiu o persoană controversată.
Îmi place treaba asta. Vreo trei, patru luni, nimeni nu mă bagă în seamă. Nu eu m-aş omorî, apoi, din surse, desigur, aflu că iar am fost în atenţia nu ştiu cărui scriitor. E cu atât mai minunat cu cât eu nu am schimbat nici o vorbă cu respectivul sau, poate că da. Nu ştiu. Dar sigur nu. Cum spuneam eu odinioară, îmi lipsesc multe, dar memorie încă mai am. Şi aşa am ajuns iar pe lista de bârfă a uniunii argeşene. Ce nice. De ce? Habar nu am. Ţinând cont că avem o cucoană care a debutat la şaizeci şi cinci de ani şi nu e oaia neagră din Piteşti, cred că aveau nevoie să se ia de cineva, la modul „Sf-ul ăla sau ce e, nu e literatură”. Ca să vezi, bine că e literatură tanti aia la şaizeci şi cinci de ani, de care nu a auzit nici moartea. Adevărul e că le e ciudă, altfel nu pot să înţeleg. Am scris, am publicat, am ieşit şi le-am dat peste nas fără să stau de vorbă cu ei. Şi am făcut operaţiunea de vreo trei ori. Unii, care mai au reviste, mă mai rugau să scriu pentru ei. Dar eu nu am scris decât pentru Jean Dumitraşcu, pentru că ceilalţi nu m-au interesat. Da, e adevărat, le-am zis că o să scriu, dar am făcut-o ca să scap, acum, ce vină am eu că ei se simt lezaţi. Asta se întâmpla cu vreo doi ani în urmă. Cred că le-am promis tuturor scriituri. Ei da, că eu public aşa peste tot, doar să aibă unii ce vinde. Lasă, mă simt bine aşa. Mulţam.
Astăzi mi se spune că iar nu voi fi invitată la nu ştiu ce gală a nu ştiu căror autori piteşteni, argeşeni sau ce or fi ei. Pentru că sunt un om rău şi promovez un gen ce ar trebui să se sinucidă. Am râs cu poftă. Nu din cauza genului, desigur, ci din pricina neinvitaţiei. De ce şi-or fi închipuit ei că îmi fac vreun rău neinvitându-mă. Oricum nu m-aş fi dus. Sunt doi oameni în oraşul ăsta pe care nu-i refuz: Jean Dumitraşcu şi Ioan Focşa. Aşa că nu prea pricep eu de ce îşi dau unii o aşa importanţă. Că nu au de ce. Pe la alte colţuri se spune că sunt prea încrezută pentru a mă duce în rândul lor. Aici le dau dreptate. Ce să văd: o şleată de ramoliţi beţivi? Mă uit la ştirile de la ora cinci, am rezolvat-o. Ei nu au venit, la invitaţia mea, atunci când au venit Marian şi Răzvan Dolea. Aşa că nu văd de ce m-aş duce eu, la nu ştiu ce sindrofie. Nu, nene. Lor li se pare că sunt cei mai buni după planetă, nu vin la alte lansări, nu fac, nu dreg. Atunci să rămână pe planeta aia a lor. De ce au impresia că fără ei eu sunt nimeni?
Am mai văzut eu un articol scris de Marin Ioniţă, care susţinea că majoritatea scriitorilor piteşteni sunt scriitori datorită lui. Mda… Sper să nu aibă vreodată pretenţia că şi eu aş fi din aceleaşi motive, că iataganul e pregătit. Dar, în fine, eu scriu subcultură, din punctul unora de vedere. Aşa că… bleah.
Şi ca toate să meargă bine, că după atâta distracţie aveam nevoie de o revenire cu picioarele pe pământ, nu am nici maşină. Nu, nu am lovit-o. Pur şi simplu, X, a venit, a luat-o şi a uitat să o mai aducă înapoi. Risc să fac muşchi la picioare sau să îmbogăţesc taximetriştii. La cât e de cald, aleg a doua variantă, nu de alta, dar nu îmi plac muşchii 😀
Cam asta e povestea de azi. Mâine nu ştiu ce o să vă mai spun, că s-ar putea să rămân în pană de subiecte, alergând să prind doi iepuri (Sărutul Morţii şi Arkuda), unul dintre ei, fiind trimis urgent către Cella. Mai am vreo zece capitole. Până la întâi august e gata, jur, altfel mă sinucid. În direct, ca doamna Magda =))

Postul 200

Puţin îmi pasă că e postul două sute de când am revenit pe wordpress. Mă gândesc doar câte au fost înainte. Dumnezeu ştie, am uitat eu şi de ziua blogului care are acum vreun an şi două luni, cumulat, desigur. Nu, mă gândeam la mine. Acum, Vania chiar are dreptate, am nişte cearcăne tenebroase. Na că i s-a împlinit.
V-am spus vreodată că pe clasa a V-a am scris prima carte? „Lesie se întoarce”. Da, eram un fan al serialului, aşa că mi s-a părut foarte la moadă să scriu o poveste despre. Cred că scriam mai dinainte, să fi fost pe clasa a treia… o, nu, a doua, abia învăţasem să scriu – cu greu, cu muncă de convingere, cu răbdare din partea mamei şi toate cele. Şi cum m-am trezit eu stăpână pe peniţă, m-am apucat de poezie. Ţin minte că un coleg al mamei mi-a dăruit un stilou cu peniţă de aur. Normal, nu am fost în stare să-l păstrez. Şi era primul stilou pe care-l primea scriitorul din mine. Asta este. Nu am fost în stare, nu am fost în stare. Se mai întâmplă. Apoi am scris despre Lesie, după care am scris doar gânduri filozofice, tâmpenii. Mă apucasem la un moment dat, cred că aveam vreo şaisprezece, şaptisprezece ani, să scriu un roman de dragoste, dar nu din ăla siropos, fan Brown nu am fost niciodată, cu toate că era o modă printre colegele mele mai slabe de mine – şi dacă citesc ce? Tot cu puţin creier au rămas, firfizoane. De ce nu m-am ţinut de treabă? Pentru că mi-a revenit cheful de poezie.
Hehe, Bacovia era mic copil pe lângă mine. Eram în perioada Bacovia, Minulescu, Labiş. O perioadă super pentru mine. Ieşeau versuri macabre de peste tot. Până şi dragostea era macabră. Mă rog, o parte macabră a fost tot timpul în mine, de ce Dumnezeu, nu ştiu. Apoi, toate poeziile mele, pe care le purtam în geantă, că deh, au fost furate. S-a dus pasiunea pentru poezie. A murit odată cu furtul.
Au fost doi, trei ani fără scris. Ba chiar, cred, şi fără citit. Uram tot ce însemna literatură, habar nu am de ce. Poate şi pentru că fusesem nevoită să mă duc la mândra facultate de „Electronică” ceea ce mi-a creat depresii an după an.
Eram în anul trei la facultate. Am venit de la un examen, am dormit şi pe la ora 22 m-am trezit. Nu m-ai puteam să dorm. Eram deja căsătorită. X dormea dus. Aşa că m-am dus la calculator. Nu aveam chef să joc ceva sau să stau pe net, aşa că m-a trăznit o idee: „Ce ar fi să scriu o carte?”. Ei, păi nu ar fi chiar aşa rău. Nu prea aveam eu experienţa tastelor, de fapt, nu o aveam deloc. Mai mult de câteva referate şi prostii din astea, nu prea scrisesem până atunci. Nici chiar internetul nu mă atrăgea în mod deosebit, spre deosebire de X care dormea cu capul pe tastatură. Aşa că am început. Nu ştiu, două ore o pagină. Sau ceva de genul. Apoi mi-am pus ambiţia să scriu zilnic. Şi cum mă trezeam singură cu pc-ul, cum mai scriam o pagină două. Nu ştiu câte cuvinte, atunci nu le număram în disperare. Aşa s-a născut „Stăpânul” şi, odată cu el, simţeam şi eu că am pentru ce trăi. Am trecut mai uşor prin facultate, dar, cu toate astea, ştiam că „Stăpânul” nu e chiar o capodoperă şi că nu voi putea trăi din scris. Aşa că, tot prin anul trei, m-am angajat, încercând să deprind meseria aia pe care o învăţam. Eram conştientă că mai am doi ani, voi ieşi din facultate şi voi privi ca tâmpa, pentru că habar nu aveam cu ce se mănâncă.
Am învăţat una alta, dar nu m-a încântat. Mi-am dat seama că „Electronica” nu are nimic în comun cu mine, plus că era al dracului de greu. În fine, am terminat facultatea, am terminat „Stăpânul” şi am început „Şarama”. Visam mult atunci, crezând că voi da lovitura. Că „Şarama” îmi va aduce ceea ce visează orice scriitor. Da’ de unde. Poveşti. Au urmat altele şi altele. Visele s-au dus, dar eu tot nu m-am lăsat. Plăcerea de-a scrie a rămas.
Am trecut de mult de primele două sute de pagini, aşa cum azi, trec, poate pentru a treia oară, de postul două sute. Cine ştie, poate într-o zi voi trece de două sute de romane. N-ar fi chiar rău, dacă mă mai ţine capul.
Cu blogul povestea e simplă, aveam nevoie de un loc în care să mă exprim şi să ştie şi alţii că o fac. Aşa că de ce nu? M-am pus pe bloguit. Şi încă bloguiesc după un an şi ceva, şi o voi mai face, probabil până voi muri – perspectivă sigură, dacă mă întrebaţi.
Cam asta sunt eu şi cam asta reprezintă blogul meu. Habar nu am dacă asta v-a reprezenta şi mâine sau nu. Poate că am să îmi schimb perspectivele, poate că o să aleg, până la urmă, alt drum. Nimeni nu poate şti. Aşa că nu garantez.
 
Şi ca să terminăm cu postul ăsta, azi, Mana şi Victor, sărbătoresc treisprezece ani de căsătorie. Să le urăm şi noi Casă de piatră şi Crăciun fericit! Şi toate cele bune.

Pana marti…

Să ieşim din nebunia momentului creat. O noapte grea cu nervi adunaţi a dus la ce a dus. Bun, acum nu mă scuz că nu am de ce. În plus, iar nunţi, iar tărăboi. Iar nervi. Timp de scris când, dacă eu mă duc să mă distrez? Mă rog, vorba vine. Că o să stau bosumflată la masă. Numai aşa, să se întrebe lumea de ce sunt supărată. Na 😀
Acum, să vă dau o poveste, să nu vă dau. Să mă apuc să inventez, să nu mă apuc. Habar nu am nici eu. Cred că nu e cazul, mai scriu puţin la arkudă, până să mă duc să-mi aleg rochia şi toate cele. Că de, nu mă pot duce la nuntă în blugi, cu toate că tare aş vrea.
Până una alta, Cella, pregăteşte-te. Mai am puţin şi termin. De termin forţat şi scap de arkuda asta că mi-a mâncat zilele. Doar nu o să sufăr singură, o să suferi cu mine. Aşa că o vei citi prima. Vezi? În materie de suferinţă nu sunt egoistă, împart cu toată lumea.
Culmea e că îmi place să scriu serii. Pentru că aşa mă apropii de personaje. Ştiu scriitori care se plictisesc. Nu pot scrie mai mult de două sute de pagini care să implice aceleaşi figuri. Eu sunt pe invers. Pot să scriu despre acelaşi personaj până îmi sar dracii şi îl omor. Dar îmi sar greu şi nervii ăia. Că nu degeaba am păstrat personajul Yassunei. Şi nici degeaba nu îl voi păstra poate până la final. Poate moare, poate nu. Oricum, mai apropiată sunt de zână. Cum am făcut, cum n-am făcut că pe ea am târât-o în fiecare volum. Cu arkudele a fost mai greu. Nu am reuşit să mă ataşez de nici una atât de mult încât să le păstrez de la un volum la altul. Poate de aceea mi-a fost şi atât de greu să scriu despre Fraã, a treia regină arkudă din poveste. Pur şi simplu nu am nimic în comun cu personajul ăsta. Desigur, şi Sirona face parte din neam. Dar cu Sirona a fost altfel. Eram nebune amândouă în perioada aia, iar ea mă definea pe mine ce-a de-atunci. De câte ori a fost ea bolnavă, rănită, am fost şi eu în realitate. Normal, eu nu auzeam voci, dar mi le-aş fi putut crea cu uşurinţă.
Acum am descoperit o chestie super tare, eu scriu şi Vania mă parodiază. Sincer, aş vinde Şarama la pachet cu Tenebre. Adică originalul şi parodia. Altfel parcă nici nu are sens. Nu credeam vreodată că o să-mi placă să fiu parodiată. Şi iată că sunt încântată. Acum, parodia nu îmbină mai multe poveşti: Our, Din sângele Iarei, aş putea spune că, fără să vrea, Vania a parodiat şi regina arkudă. Desigur, datorită lui Our. Că Our nu e o poveste independentă. Mai am un volum până ajung la Regele pitic, acela fiind personajul în cauză, care, în cele din urmă, e nevoit să se întoarcă pe tron. Da, poveste lungă. Au murit toţi regii pitici, iar Our se plimbă prin lume – moştenitor fiind – în căutarea „căpăcelii”.
Mă întreba Vania odinioară dacă la fel de dilău e şi în roman. Sigur că e la fel de dilău. Toţi îşi consumă dramele, numai el se amuză. Cum să mai îmbătrâneşti când eşti ironic până dincolo şi pus pe glume tot timpul? Nu mai ai cum, zău aşa. Mai mişto va fi când Our va face alianţă cu dwarfii, nu de alta, dar sunt cam la fel trupeşte. Hehe, Our are multe prostii în cap, cum ar fi zeii. El crede în zeii lui, ăia muritori, cum ar fi fostul regel Vallon cel Bărbos. Dacă vă puteţi închipui că în vremurile în care zeii se arătau uneori fiinţelor pământene, piticul refuza cu încăpăţânare să le acorde vreun statut. De aia şi spuneam că singurul personaj din regina arkudă care îmi e aproape cât de cât e piticul. El face diferenţa dintre minţile tragice ale celorlalte personaje şi realitate. E o pată de culoare. În primele două volume nu prea a fost nimic amuzant. Totul e o continuă tragedie. Mă rog, mai are Yas unele momente de ironie, dar Our e cireaşa de pe tort. De aia îmi place mie Our. A reuşit să detaşeze situaţia dramatică. Abia aştept să scriu Regele pitic, cred că va fi cel mai haios volum din serie.
Şi ca să vă amuzaţi totuşi, căci, până marţi, veţi avea timp, poftim povestea:
BILET DOAR DUS
 
Când trăim ştim că întreaga noastră existenţă va fi un mister. Niciodată nu ştim ce se va întâmpla mâine sau în ce fel ne vom trăi restul zilelor. Nu ştim ce se află dincolo de cer sau dincolo de praful depus pe pământ. Şi-atunci când aceste secrete există, ştim că trebuie să continuăm. Ştim că putem afla ce se află în lumea pe care noi nu o vedem. Dar dacă într-o zi lumea nu ar mai avea secrete? Dacă într-o zi aţi afla că sunteţi singurul de pe pământ care ştie tot? Atunci ce sens ar mai avea viaţa? Dacă ai şti dinainte cum să ţi-o trăieşti, ce secret ar mai ascunde?
Ziua de mâine, pentru mine, nu e nici un mister. Ştiu că mă voi trezi în acelaşi pat vechi, lângă aceeaşi sticlă de whiski, cu aceleaşi gânduri de sinucidere. Apoi voi sta toată ziua în pat, bând din otrava de culoarea ceaiului, voi visa o femeie frumoasă şi voi adormi la loc. Când mă voi trezi va fi deja ora prânzului, dar eu nu am nimic de mâncare, aşa că o aştept pe bătrâna de deasupra să bată la uşă şi să-mi aducă aceeaşi budincă cu gust de ou clocit, dar în lipsă de altceva… Seara mă va prinde lângă aceeaşi sticlă de whiski privind de la fereastra apartamentului meu luxos, un apus rece ce se lasă printre clădirile înalte.
Ziua de poimâine va fi la fel, tot aşa şi următoarea, şi următoarea, până când voi cădea în comă alcoolică şi voi uita de toţi şi de toate.
Zilele ce vor urma nu vor avea secrete pentru mine, nici măcar moartea nu mai e un secret. Nici norii sau praful nu mai deţin misterul. Ce am să fac mâine? Acelaşi lucru, până când infinitul mă va cuprinde. Dar cea mai mare problemă a mea e ce am să fac după moarte. Dacă sticla de whiski nu va veni cu mine, probabil că mă voi plictisi groaznic.
Azi e duminică şi, ca de obicei, îmi iau proteinele din băutură încă de la prima oră. Ca de obicei, azi voi sta nemâncat, pentru că bătrâna de deasupra va sta toată ziua în curtea cimitirului jelindu-şi fiul şi soţul. Aşadar, mă voi aşeza în faţa ferestrei şi voi privi trecătorii, maşinile, şi fumul propagat de acestea.
Telefonul sună. Iată misterul, mă gândesc cu groază. Nu a mai sunat de săptămâni întregi. Vreau să se oprească. Nu mă intereseză cine e. Nu vreau să ştiu asta. Vreau doar să beau şi să dorm.
Telefonul continuă să sune. Mă simt deprimat. Probabil că e mama care îmi recomandă cu căldură un psihiatru. Da, poate că aş avea nevoie să ies din zilele astea care se petrec mereu şi mereu în acelaşi mod. Poate că am din nou nevoie de mister.
Da, cum să nu? Ce mister mi-au adus banii şi faima? Ce mister mi-a adus viaţa? Niciunul. Pentru că banii nu reprezintă nimic, faima nu reprezintă nimic, nici măcar dragostea nu reprezintă nimic. M-am săturat de toate astea. Gândurile de sinucidere cel puţin îmi dădeau fiori, odată. Acum nimic nu mă mai convinge să am vreun fior. Nici amintirile acelor zile nu mă mai încântă, nu îmi mai dau mistere. Ele s-au dus. Acum, eu singur am rămas.
În mintea mea simt încă poezia zilelor trăite pe scenă. Încă simt aplauzele, glasurile înfrigurate, gemetele plăcerii. Uneori văd cortina trăgându-se şi publicul primindu-mă în aplauze. Aud chiar textele. Îmi şuieră în urechi. Dar cel mai des mi-o amintesc pe ea, în rochia diafană prelingându-i-se pe trup şi jucând cu înflăcărare. Mi-o amintesc căzându-mi în braţe şi prefăcându-se moartă. Cred că iubeam momentul ăla. Era plăcut s-o simt în braţe la sfârşitul fiecărui spectacol. Apoi, râdea şi îmi punea veşnic aceeaşi întrebare:
„ Când ai să începi să mă simţi vie?”
Ce a vrut să spună? Nu am ştiut niciodată. Ştiu doar că în ziua în care a murit, am simţit-o că trăieşte. Oare unde am fost până atunci? Şi unde sunt acum?
Sunt îngropat în apartamentul meu şi într-o sticlă de whiski ce pare că nu se mai sfârşeşte niciodată.
Telefonul sună din nou. De data asta sunt pregătit să răspund. Mă îndrept încet, cu paşi mărunţi, înfricoşaţi, spre aparatul ce ţipă mânios, spărgându-mi timpanele îndopate de băutură. Poate că ar trebui să mă şi droghez, mi-am dat seama imediat ce am ridicat receptorul.
– Yan?! îmi zburli auzul glasul mamei.
Am luat o gură de whiski, pentru curaj, şi i-am răspuns pe cel mai firesc ton posibil.
– Da, mamă.
– Te caut de două săptămâni. Nu eşti de găsit niciunde, începu să vorbească repede pe un ton certăreţ. Îmi fac griji pentru tine. Crezi că nu îmi pasă? Aşa mă tratezi după ce m-am chinuit să îţi dau viaţă…
Continuă să vorbească în felul ăsta la infinit. Deja ştiam fiecare replică. Uneori aveam impresia că o repeta zi de zi, pentru că, de fiecare dată, era mai convingătoare. Probabil că stătea ore în şir în oglindă, spunând aceleaşi replici răsuflate, ca un actor ce joacă doar o singură piesă întreaga viaţă.
Şi atunci mi-am dat seama. Chiar eu jucam acelaşi rol de… trei sau patru săptămâni. Nu mă puteam opri. Ba chiar îmi făcea plăcere. O viaţă pe care o ştiam de dinainte. Dacă stau să mă gândesc nu e chiar aşa rău.
– Da, mamă, am replicat fără să aud nici un cuvânt.
– Aşadar, continuă ea, te vei duce la doctorul Smith.
O, Doamne! Era un ordin, iar eu spusesem „da” cu prea mare uşurinţă. Într-o zi va trebui să învăţ să ascult. Sigur că asta trebuia să fac. Acum ştiam că nu are rost să mai opun rezistenţă. Din moment ce spusesem „da”, păi aşa avea să rămână.
– Mâine, la douăzeci, o auzii din nou.
– Da, mamă. Aşa e perfect.
A închis telefonul fără alte cuvinte. Asta însemna că este nervoasă rău, dar nu îmi păsa. Încă mai aveam jumătate din sticla de whiski şi o zi de stat în casă. Ce rost avea s-o irosesc pe asemenea prostii? Restul zilei mi l-am petrecut aidoma celorlalte. Şi da, mă simţeam fericit.
 
*
Nu îmi amintesc prea bine când m-am trezit faţă în faţă cu doctorul Smith. Nici măcar nu ştiu cum m-am târât până acolo. Ziua de luni am pierdut-o complet, cu excepţia şedinţei la psiholog. Niciodată nu m-am simţit mai mahmur ca atunci, nu că asta ar mai conta. Dar trebuie să înţelegeţi exact în ce impas mă aflam. Trebuie să ştiţi că situaţia era de-a dreptul disperată.
– Aşadar, continuă doctorul după ce vorbise vreo douăzeci de minute fără să aud vreun cuvânt. De ce ai părăsit teatrul?
Da, aceeaşi întrebare mi-o punea şi mama. De parcă lucrurile nu ar fi fost evidente. Am surâs numai la gândul că voi da acelaşi răspuns iar şi iar. Acelaşi răspuns pe care il dădeam minţii mele în fiecare clipă din zi. Dar de ce aş face-o? Mister. Aşa că am schimbat brusc răspunsul:
– Pentru că aşa am vrut. Sau e greşit să faci un lucru pe care ţi-l doreşti cu adevărat?
– Tu nu ţi-ai dorit asta, Yan. Ce ar fi să încercăm să fim corecţi faţă de noi?
– Ştii, doctore? Nu trebuie să îmi vorbeşti la persoana a doua. Mă simt bine doar Yan.
I-am simţit crisparea din priviri, dar şi-a revenit imediat ca un adevărat profesionist.
– Bine, Yan. Ce ar fi să îmi povesteşti experienţa asta din punctul tău de vedere.
Punctul meu de vedere nu prea mai exista. Sau dacă exista era undeva înnecat în alcool.
– Punctul meu de vedere, îngânai. Păi, nu prea ştiu. Să vedem. Alice a murit de-a devăratelea. Lumea mea s-a sfârşit, iar voi vă băgaţi nasul în viaţa mea.
– La cine te referi când spui „voi”? mă inteorgă el pe un ton atotştiutor.
– La tine şi la sticla de whiski, evident. La tine şi la mama. Nu înţeleg de ce dracu’ nu mă lăsaţi în pace. Nu am nevoie de psiholog, nici de sfaturi, nici de cineva să îşi facă griji pentru mine. Sunt bine, pentru Dumnezeu. Sunt mai bine ca niciodată.
M-am oprit din urlat şi l-am privit pe Smith. Stătea în spatele biroului neclintit, de parcă nici nu mă auzise. Mă enerva calmul acela placid, prefăcut, fără pic de sens. Mă enerva până şi figura lui rotundă, şi ochii de un negru sclipitor.
– Bine, spuse doctorul. Bine. Cel puţin dai drumul furiei.
– Furie?! Te înşeli domnule „ eu le ştiu pe toate”. Nu e vorba de furie. E vorba de viaţă. Iar a mea îmi place aşa cum este.
– Să înţeleg că băutura a devenit noua ta viaţă.
– Nu, domnul „Whiski” e cel mai de preţ prieten al meu…
– E normal. Doar te face să uiţi.
– Să uit? Nu, în nici un caz. Mă face să îmi amintesc mai bine. Ştii ce e distractiv doctore? Mi-am dat seama că nici măcar nu o iubeam. Eram doar obsedat de a mă culca cu ea. Cel mai tare m-a enervat că a murit înainte de-a o face. Şi cel mai rău îmi displace… Dar ce contează? Nimic din ceea ce fac nu mai contează. Viaţa mea îşi joacă rolul fără mine. Eu nu mai exist, dar ea, da. Ea există, sticla mea de băutură există, fereastra din apartamentul meu există. Ce mai vrei de la mine?
– Eu nu vreau nimic, Yan. Dar ar trebui să te întrebi ce vrei tu de la tine? Vrei să ajungi un alcoolic ce colindă străzile? Un actor de doi bani? Cam ce ţi-ai dori?
Am râs. A fost un râs isteric, involuntar şi plin de amărăciune.
– Vreau să ajung în rai cu sticla în mână.
– O, dar asta nu e o problemă. Dacă o ţii tot aşa ai toate şansele.
– Mulţumesc! Acum mă simt mai liniştit. Pot să plec?
Doctorul mă privi pe sub gene.
– Să pleci? Dar poţi face ce doreşti, nu eşti prizonier.
– Bizar, dar eu aşa mă simt, am spus în timp ce îmi culegeam haina de pe jos şi mă îndreptam spre lift.
Nu ştiu clar cum am ajuns acasă, sau cum m-am trezit abia miercuri. Clar este că am mai pierdut o zi din viaţă fără să ştiu nimic. Şi apoi, miercuri, când m-am trezit totul părea schimbat.
Am pivit pe fereastră. Ciudat, dar în afară de o bătrână ce îşi plimba câinele de „marcă”, cum îmi place să-i numesc, nimeni altcineva nu se mişca pe stradă. Nici o maşină, nici o bandă de cretini, nici un tip îmbrăcat din cap până-n picioare de la Versace. Apoi mi-am rotit privirea prin încăpere. Camera arăta la fel, doar lumina de la firma alăturată lumina verde pereţii albi. Cu siguranţă că luni nu fusese acolo. Firma, căci la ea mă refer. Sau a fost?
Nu mă mai simţeam mahmur, ceea ce nu era chiar bine pentru că începea să revină misterul. Nu mai voiam mister. Îmi plăcea să retrăiesc ziua de ieri la nesfârşti, era chiar bine. Dar simţeam că de data asta ceva avea să se întâmple.
Am căutat sticla de whiski sperând că asta mă va ajuta să îmi înving temerile. Dar sticla nu era acolo şi nici în altă parte. Dispăruse pur şi simplu, iar mintea începea să mi se limpezească. Am încercat din răsputeri să caut un înlocuitor al băuturii, şi spirtul ar fi fost bun, dar nu exista nimic de felul acesta care să mă ajute să uit, să îmi înnec mintea. Doar o ţigară rătăcită din timpul ultimei repetiţii ce a avut loc la mine acasă.
M-am repezit spre ţigară ca spre o soluţie salvatoare. Atunci am leşinat. Am simţit o lovitură în moalele capului şi am căzut.
I
 
Probabil că era după amiază când simţurile mele au devenit reale. Eram afară în mijlocul unui soare ce ardea puternic. Sticla de whiski era şi ea acolo, dar goală. Numai Dumnezeu ştie cum am ajuns în acea grădină, în singura băltoacă ce se afla pe o rază de patru sau cinci kilometri. Eram fleaşcă din cap până-n picioare şi miroseam a băutură de la o poştă. Poate de aceea nici nu mi s-a părut ciudat când am văzut fiinţele acelea micuţe, îmbrăcate în verde, ce îşi dădeau coate şi boscorodeau.
Mi-am şters ochii până la epuizare, dar când i-am redeschis fiinţele acelea erau tot acolo. Simţeam că vălul de băutură plecase din capul meu, dar pe de altă pare, eram sigur că încă mai rămăsese suficientă încânt să văd ceea ce văd.
Una din creaturile acelea pitice, cu barbă şi ochi bulbucaţi a venit lângă obrazul meu şi mi-a zâmbit mişeleşte. Apoi a spus:
– În sfârşit.
Ce o fi vrut să însemne asta. Am închis ochii şi mi-am zis că e momentul să nu mai beau. Da, asta trebuia să fac imediat ce aveam să găsesc drumul spre pat.
Am redeschis ochii cu speranţa că piticania cu „ În sfârşit” a dispărut, dar m-am înşelat.
– Ok, îi spun cu jumătate de glas încercând să omit deliberat durerea de cap şi starea de vomă. Poţi să pleci, acum mă simt bine. Mulţumesc!
Piticania a ridicat din sprânceană şi a început să râdă.
– Să plec? Dar abia am reuşit să te cărăm până aici, iar tu vrei să plec?
– Nu vreau să vorbesc cu tine, m-am răţoit eu. O, Doamne, am început să vorbesc cu ceva ce nici nu există.
– Cine nu există, întrebă piticania?
– Tu. Evident, tu nu exişti.
– Ah, serios? făcu el la mine mărind ochii anormal de mult. Atunci nu pot să fac nici asta, spuse croindu-mi una peste ochi.
Jur că lovitura a fost mai reală decât m-aş fi aşteptat. Am simţit usturimea degetelor lui subţiri şi lungi.
– Mda, am confirmat. Dar la dracu’ data viitoare încearcă să te abţii. Mă doare.
– Foarte bine, spuse el rânjind misterios. Era şi cazul. Eu sunt Spir.
– Napoleon.
– Credeam că te cheamă, Yan.
– Las-o baltă, îi spusei încă încercând să înţeleg ce mi se întâmplă.
Încă îmi era clar că sunt beat, dar pe de altă parte în afară de durerea cumplită de cap nu aveam alte simptome. Vedeam, simţeam, şi la dracu’, îl şi auzeam. Trebuia să scap de aici şi să mă întorc în pat.
– Eu bine, Spir. Îmi pare bine că te-am cunoscut, dar aş vrea să mă întorc în patul meu.
– Hmm, făcu piticul în timp ce se trăgea de barbă. Tu chiar nu înţelegi, nu-i aşa? Nu există cale de întoarcere.
– Bine, mă bucur, acum, pa-pa.
Piticul râse atât de tare încât mă făcu să rămân pe loc cu mâinile în cap.
– Pa? Unde crezi că pleci?
– Acasă.
– Lumea ta nu mai există. Înţelegi? Şi nu ai cum să te întorci. E ireversibil. Şi cu asta am terminat.
– Şi eu care credeam că beau prea mult. Ascultă piticanie, lasă-te de băutură, o să începi să vezi pitici. Îţi jur.
– Spiriduşi, spuse piticania nervoasă. Noi suntem spiriduşi.
Îmi mai frecai încă o dată ochii. Dar fără nici o speranţă.
– Spiriduşi, repetai ca o casetă proastă. O, Doamne, cu ce am greşit?
– Nu ai greşit cu nimic, mă asigură Spir. Doar că avem nevoie de ajutorul tău.
– O, serios?! Chiar nimeni nu vrea să mă lase în pace?
Spiriduşii îşi încrucişară privirile. Cei ce stăteau în spatele lui Spir erau mai tineri, unii chiar erau ceva mai înalţi. Dar toţi purtau aceeaşi costumaţie verde, cu saboţi ciudaţi, cu vârful ascuţit, şi căciuliţe ce le lăsau urechile lungi să le iasă în afară.
Într-adevăr, semănau cu spiriduşii din poveşti. Dar cât de reali erau nu puteam spune la acea vreme. M-am hotărât să mă târăsc mai încolo de mocirlă. Până la urmă eram suficient de ud ca să îmi dau seama. Mi-am scuturat hainele şi m-am ridicat în picioare. Diferenţa dintre mine şi creaturi se văzu imediat. Nu erau mai înalte decât glezna mea, aş fi putut să le strivesc cu o simplă lovitură de picior, dar mi-am dat seama că oricum eram mort, nu voiam să fiu şi mai mort de atât.
– Cum dracu’ am ajuns aici?
Spir rânji în barbă. Semăna oarecum cu Smith ăla, atotştiutor.
– Noi te-am adus.
– De ce?
– Ţi-am spus, avem nevoie de ajutor.
– Hmm, şi după mă pot întoarce acasă?
– Nţ, făcu spiriduşul. Nu există cale de întoarcere.
„ Să vezi ce se va enerva mama”, gândii aproape bucuros.
– Atunci să vă duceţi la dracu’. Dacă nu mă întorc acasă, nu vă ajut.

Zambete ascunse

De ce? Toată lumea mă întreabă de ce nu mai sunt pe mess, de ce sunt supărată. Nu sunt. Nu sunt. Nu sunt. Să vă explic. Rar mi s-a întâmplat în ultimul an să fiu într-o formă inspiraţională maximă. Da, mi s-a întâmplat acum doi ani. Întreg anul. Adică: fără mess, decât strict, fără conversaţii inutile. De ce? Pentru că atunci când sunt aşa, sunt alt om. Adică s-a terminat cu omul vorbăreţ, omul deschis, omul, omul… Nu prea sunt om în momentele astea. Starea s-ar putea descrie ca una de depresie. Dar nu e depresie, e creaţie. Nu pot scrie dacă stau să vorbesc pe net. Şi, mai mult, în momentele astea nu am dispoziţia de-a vorbi. Sunt total noncomunicativă. Dacă atunci când sunt normală nu aş ieşi din casă nici moartă, acum numai asta aş face. M-aş plimba şi aş scrie. E o stare, nu îmi pot impune să fiu altfel. Nu pot comunica. Asta nu înseamnă că nu am aceleaşi sentimente pentru oameni, dar sunt în imposibilitatea de-a vorbi. Sau, mai bine spus, de-a vorbi nimic. Când sunt în starea asta, nu vorbesc nici în real. Poate sunt nebună, dar asta e situaţia. Voi mă catalogaţi cum doriţi, eu ştiu de ce am nevoie. Înţelegeţi diferenţa.
O să ziceţi că pot comunica pe blog. Da, pot, e altceva. Răspunsuri scurte sau lungi care nu mă fac să mă pierd într-o esenţă pe care nu o doresc. Să zicem că am momente de nebunie, ăsta e unul dintre ele. Mă simt prea plină pe dinăuntru. E o stare pe care nu o pot explica. Plină de altele, ceva ce nu implică vorbe ce nu îşi au rostul.
Apoi, mai e ceva, arkuda. Doar ştiţi că m-a apucat damblaua să o termin. Poate că, la un moment dat, orice scriitor are un coşmar. Ei bine, arkuda a fost coşmarul meu şi până nu mă liniştesc, nu cred că sunt în stare să deschid mess-ul, decât ocazional.
Sigur, îmi voi atrage multe antipatii cu declaraţia asta. Dar e vorba de ce simt eu, nu că nu mi-ar păsa şi de ce simt ceilalţi. Dar, până la urmă, dacă e ceva important, am telefon. Nu? Dacă vă e chiar aşa de dor de mine, puteţi da un beep. Mă puteţi întreba dacă trăiesc. Dacă e doar fandoseală, nu e cazul. Desigur, aici nu e cazul tuturor, că nu toţi au numărul meu de telefon, cu toate că unii l-ar putea afla uşor.
Ei bine, există şi o persoană mai mult decât specială în acea listă. Un ştrumf. Ea nu face parte din marea categorie. Ştrumfule, nu pot acum. Sunt prea închisă în lumea mea. Înţelegi, da? Ştiu că înţelegi. Ai fi ultima persoană la care m-aş gândi că nu ar înţelege. Alţii, ştiu că lucrez, şi nu mă bat la cap cu nimicuri. Le mulţumesc. Se ştiu ei. Nu cred că trebuie nominalizaţi. Se cunosc bine. Oricum, nu despre asta e vorba. E vorba despre unii, care încearcă, în mod făţarnic să mă frece la icre cu texte de genul: „eşti bine, dă un semn”. Iar aceştia fac parte dintre cei care au numărul meu de telefon. Dacă v-ar interesa cu adevărat cum sunt, aţi suna văzând că nu vă las nici măcar un offline. Sigur, azi sau mâine sau poimâine mă sunaţi în zadar. Puteaţi să o faceţi până acum. A trecut mai bine de o lună de când am închis mess-ul. Dacă vă plictiseaţi tare fără mine pe acolo, asta e… Ce să vă fac? Dacă mi-aţi fi simţit lipsa în vreun fel, chiar şi un SMS ar fi fost de ajuns.
Acum sper să nu se simtă lezaţi tocmai cei care nu sunt vizaţi, dar ar fi nedrept să fac o listă nominală. Ar fi stupid chiar. Eu sper ca mesajul să ajungă unde trebuie. Şi nu, nu sunt supărată. Pur şi simplu sunt într-o perioadă diferită. Probabil că într-o zi voi deschide şi mess-ul.
 
Pentru Vania şi Cella ( că sunteţi singurii care pricepeţi ce spun 😉 ). Tot discutam despre literatură (cu vrăjitorul). M-a trăznit o năzbâtie. Nu ştiu ce vrea să însemne, dar nu ţi-o dau pe mess, na, o pun aici 😀
 
„ Un şut în cur nu e dureros în adevăratul sens al cuvântului. Doare da, fizic, poate dacă ai hemorizi sau pantoful care ţi-a produs umilinţa a fost cu adevărat tare. Ei bine, şutul în cur doare mai mult în suflet, în ego. Eşti umilit, crezi tu, pe viaţă. Desigur, poate durea şi dacă ai limbrici, ceea ce, în mod evident, se împleteşte cu mâncărimea în fund. Adică, cel mai adesea, ţi-ai căutat-o cu lumânarea. Dar, dacă limbricii se mişcă în voie în corpul tău, asta nu înseamnă să ai cumva şi alte chestii? Cum ar fi… ce?
Cam aşa se simţea şi Abual. După ce şutul îi secerase fundul, fară să simtă o dururere precoce, dar o umilinţă feroce, redată, desigur, şi de râsetele doamnelor, îşi dădu seama că umilinţa poate durea până într-acolo… Până dincolo de suflet. Apropo, există ceva dincolo de suflet?
Dacă nu ar fi primit acel şut, sigur mintea i-ar fi fost mai limpede, dar acum îi veneau în cap tot felul de întrebări cretine. Oare ăştia pun în lasagna şi limbrici? Uneori aşa pare”.
 
Dap, sunt nebună de-a binelea 😀
 
P.S: Sunt fericită!