Cartea de blog IV – Lumea pierduta

PRIMA PARTE

 

MANUSCRISE DEMONICE

Pentru Cella, si pentru ca lipsesc pana marti

FEMEIA PASĂRE

 

Daleea mă privea într-un fel anume. Nu ştiu dacă încerca să pară cinică sau mă plăcea. Desigur, aş fi preferat a doua variantă. Totuşi, pentru Dumnezeu, sunt un bărbat singur, iar Joanes nu mă atrage absolut deloc. În schimb, Daleea, ei bine, e de discutat despre subiect. Adică pot discuta eu cu mine, pot să mă sfătuiesc, cu toate că femeile cu pistol mă intimidează.

M-a învârtit pe toate străzile pustii, într-o limuzină cu geamuri negre, din care nu se zărea nimic afară. Am sperat din tot sufletul că şoferul vede, nu de alta, dar abia scăpasem din ghearele morţii recuperând manuscrisul acela, nu aş fi vrut să mor ca un prost. În cele din urmă limuzina a oprit, uşile s-au deschis – presupun că automat – iar eu am zărit clădirea aceea înaltă, ce părea părăsită de cel puţin o sută de ani. Ştiam exact unde se alfă acel loc, dar am simţit că e mai bine să mă prefac surprins. Cel puţin Daleei i-ar fi plăcut să nu fac pe deşteptul.

– Acesta este centrul secret al FBI din Londra, mi-a explicat ea, ca un adevărat ghid turistic.

M-am strâmbat, pe limbă îmi stătea o replică tăioasă, dar m-am chinuit să nu o las să iasă la iveală.

– Asta e secţia noastră de fenomene stranii, continuă ea cu o mândrie pe care nu o puteam pricepe.

– Şobolani, vagabonzi…, am murmurat eu. Dar ea nu m-a auzit sau, cel puţin, s-a prefăcut destul de bine.

M-a condus pe o alee plină de mărăcini. În faţa uşii ce părea scoasă din balamale s-a iscat o cameră video ce s-a zgâit nervoasă la noi. Am trecut de prima uşă şi am ajuns la a doua. Nu că nu m-aş fi aşteptat, dar, într-un fel, am rămas surprins. Cea de-a doua uşă era total blindată. Sunt sigur că nici zece tancuri sovietice nu ar fi dărâmat-o. Poate clădirea, dar uşa ar fi rămas în picioare. Nu avea nici un mâner, nici o chestie din aia gen timonă ce se văde în filmele vechi aplicate la seifuri. Uşa s-a deschis silenţios. Jur că dacă n-aş fi văzut-o cu ochii mei, aş fi zis că e un vis. Desigur, nu mă arătam impresionat în faţa ei. Până la urmă şi Bilbioteca avea un fel de secret al ei. Sigur, nu era la fel de impresionant, iar intrările… ei bine, aş prefera să nu discut despre ele.

Un culoar lung, prea bine luminat, după părerea mea umilă, strâmt şi deloc primitor, se profila în faţa noastră. Abia când am păşit am simţit că pământul îmi fuge de sub picioare. Cred că faţa mi s-a schimonoşit, că am şi auzit-o pe Daleea râzând:

– Stai calm, avem podea rulantă.

– Sunt calm, am spus eu sec.

Ea îmi aruncă un zâmbet superior, în timp ce eu mă blestemam în sinea mea. Nu îmi place să arăt că sunt mai slab decât o femeie. Totuşi, dacă o podea rulantă mă speria, ceea ce aveam să văd avea să-mi producă un infarct?

O uşă mare, formată din două, de fapt, s-a deschis în faţa noastră. Un laborator imens, plin de calculatoare şi tot felul de maşinării complicate, aproape că m-au îmbrăţişat. Şi nu spun asta la figurat. Când ecranul mare a coborât din tavan şi s-a zâgit la mine, mai, mai că era să-l iau în braţe. Am tresărit. Ecranul s-a retras, lăsând zeci de oameni în halate, plimbându-se printre calculatoare, eprubete şi alte chestii pentru un laborator profesionist.

Daleea se opri.

– Aici e laboratorul. Încercăm să descoperim…

– Da, da, am întrerupt-o eu, nepăsător.

– Mă gândeam că te interesează descoperirile noastre.

Am privit-o cu subînţeles.

– Au legătură cu manuscrisele?

Ea ridică apatică din umeri.

– Nu poţi şti niciodată. Oricum, după ce îţi voi arăta prada noastră, sunt convinsă că o să-ţi pese.

Am dat din cap. Nu ştiu de ce, dar locul ăla nu îmi inspira încredere. Bine, eram într-o „casă conspirativă” a FBI, nu am avut niciodată încredere în agenţi, Dumnezeu ştie de ce.

Daleea mă conduse de-a lungul marii hurdughii, printre cercetători şi obiecte ce nu îmi erau cunoscute. Un lift apăru de niciunde, deschizându-şi uşile în faţa noastră. Un domn, îmbrăcat în negru din cap până-n picioare, cu ochelari de soare şi o armă semi-automată la brâu, dădu abia perceptibil din cap.

– La „adăpost”, spuse Daleea misterios.

Aş fi putut jura că bărbatul a tresărit, dar dacă a făcut-o, a fost prea rapid. Dintr-o dată mi-am dat seama că nu o să-mi placă deloc ceea ce am să văd. Inima mi s-a strâns în piept. Eram sigur că bărbatul acela tremura în sinea sa. L-am privit cu luare aminte. Era un munte de om, şi totuşi, ceea ce se afla în „adăpost” îl speria până şi pe el.

Am tras aer în piept. Nu simţeam mişcarea liftului, dar observam luminiţa galbenă coborând pe numerele greceşti. De obicei nu iau în seamă asemenea detalii, dar cazul de faţă era unul special. Îmi dădeam seama că nici recuperarea manuscrisului nu mă speriase întra-atât. Şi dacă creatura pe care Daleea avea să mi-o arate era, într-adevăr, din specia celei care îl ucisese pe Zed? Încă nu eram convins că sunt dispus să lupt cu aşa ceva. Dintr-o dată îmi dădeam seama că viaţa mea de dinainte de Bibliotecă, apatică şi monotonă, îmi plăcea la nebunie. Dar cum să mă mai întorc acolo?

Liftul s-a oprit. Uşile s-au deschis. O beznă apăsătoare s-a lăsat pe pleoapele mele. L-am zărit pe bărbatul din lift apăsând repede butonul. Când uşile s-au închis, bezna a devenit desăvârşită. I-am auzit tocurile Daleei deplasându-se în stânga mea. Nu am îndrăznit să mă mişc. Adevărul e că de m-ar fi atins atunci cineva, aş fi făcut pe mine negreşit. Dar, dintr-o dată, o pală de lumină veni de undeva. Nu vedeam de unde, dar nici nu aveam de gând să dau importanţă.

Mi-am învârtit privirea prin camera imensă. Trebuia să fim undeva în adâncul pământului. Sursa de lumină pâlpâia continu, iar eu abia reuşeam să zăresc uşile de fier ce încercuiau încăperea.

Daleea se puse în faţa mea şi zâmbi sarcastic.

– Aici ai putea să mori fără să afle nimeni.

– Nu te amăgi, i-am spus eu, destul de nervos.

– Recunoaşte că nu te simţi în largul tău aici, îmi spuse ea.

Cred că am scos un oftat, pentru că ea mi-a surprins sufletul într-un zâmbet îngheţat.

– Sunt sigura care intră aici, îmi mărturisi ea. Toţi au impresia că „ciudăţeniile” de aici vor arunca blesteme asupra loc. Desigur, mie puţin îmi pasă de toate astea.

– Desigur, am mormăit eu.

– Eu prelevez mostre de sânge, piele…, continuă ea neperturbată, şi, uneori… oh, nu contează.

Se apropie de una din uşile de metal şi acţionă o manetă. Încet, încet, uşa o porni în sus, înghiţită de tavan, lăsând la vedere un geam mat. Pe parcurs ce uşa dispărea, trasă de un scripete nevăzut, am simţit că leşin, că mor şi învii de zeci de ori. Nu mai ştiam dacă timpul a rămas în loc s-au s-a mişcat prea repede.

Imaginea completă îmi oferi un şoc. Probabil, primul şoc din multele pe care aveam să le am.

 

*

 

Am închis şi am deschis gura de câteva ori. Nu, nu voiam să vorbesc, ci doar să trag aer în piept. Însă, în mod anormal, aerul nu voia să-mi pătrundă în plămâni. Cred că ochii mi se lipiseră de geamul acela. Globii mei oculari nu mai puteau fi distraşi sub nici o formă. Nici de ar fi explodat o bombă lângă mine, nu m-ar mai fi putut mişca. O simţeam pe Daleea respirând în spatele meu, dar nu îmi păsa.

Nu ştiu ce am văzut mai întâi, dar presupun că picioarele maronii, atât de fine şi de lungi, ce continuau cu acel corp perfect şi cu chipul şi mai perfect. Ochii aceia negri, ca două scântei în lumină. Apoi, de parcă un demon s-ar fi ridicat din mormânt, i-am zărit aripile ce i se desprindeau din spate. Lungi, puternice, mari şi negre. Spaţiul în care era închisă era destul de mare. Nu era încătuşată, dar nici nu părea a-şi dori să mişte. Stătea perfect dreaptă, ca o statuie. Doar sânii perfect rotunzi şi goi îi trădau respiraţia. Ne privea cu ură şi mânie. Automat mi-am trecut privirea asupra mânilor ei. Mi se părea aproape ireal ca o fiinţă de felul acela să deţină şi mâini. Mâini ce nu îi erau lipite de aripi, aşa cum mi-aş fi închipuit eu. Avea palme fine şi unghii umane. Mult prea umane pentru a fi putut zgâria un corp.

– Ce e? am reuşit să îngân după o eternitate.

Daleea se apropie de geam.

– Aş zice că e jumătate om, jumătate corb.

– Dumnezeule, am murmurat din nou. I-aţi făcut teste?

Ea a tras aer în piept.

– Ah, deci ajungem acolo unde nu te interesa.

Nu am reuşit să-i răspund, pentru că încă nu eram pregătit să mi-o scot din raza vizuală. Nu ştiu de ce, dar în inima mea s-a produs ceva. Era cea mai frumoasă creatură pe care o văzusem vreodată.

– Toate analizele, spuse Daleea, prezintă un om normal. Dar radiografiile… făcu o pauză, o privi şi continuă, arată o structură osoasă bizară. Oase ce-i cresc din plămâni, fără să-i perforeze, şi, se pare că tot acea structuă îi susţine şi aripile.

– Poate zbura?

Daleea mângâie fereastra.

– Da, poate. Aripile sunt suficient de puternice.

– Crezi că e vorba de un experiment?

– Mă îndoiesc, mi-o tăie ea aspru. Aş fi ştiut. Oricum, pentru a nu îţi face griji, am întrebat peste tot. Nimeni nu ştie nimic despre un asemenea experiment. Dacă ar fi fost, tot ar fi scăpat pe undeva.

Ea mi-a atras privirea. Daleea încă vorbea, dar nu o mai auzeam. Femeia-pasăre mă privea în ochi, iar în ei am simţit o mare tristeţe. Un fel de jale. Părea că sufletul i se sfâşie, iar eu, cumva, aş fi vrut să îi alin durerea.

– Nu poate sparge…

– Nu, spuse sigură pe ea Daleea.

– Ai încercat să comunici cu ea?

Daleea dădu uşor din cap.

– Da, sunt sigură că mă înţelege, dar nu vrea să scoată nici un sunet.

Paşii mei s-au îndreptat uşor spre închisoarea transparentă. Respiraţia ei deveni mai rapidă, mai abruptă. Sânii i se mişcau alert. Iar în nodul gâtului îi vedeam nervozitatea sporită.

– Nu putea să fie cineva ca ea, i-am spus Daleei. Priveşte-i mâinile.

– M-am gândit la asta, dar dacă nu sunt toţi la fel, dacă unii dintre ei au gheare?

Era o posibilitate, desigur, dar, dintr-un motiv pe care nu mi-l explicam, nu credeam asta.

– De ce nu îi daţi drumul?

Am simţit privirea ucigătoare a agentului FBI, năpustită asupra mea.

– Ai înnebunit?

Ce-aş fi putut răspunde? Poate că m-am îndrăgostit. Dintr-o dată m-am simţit penibil, şi totuşi, nu o puteam lăsa acolo.

Mi-am luat privirea de la ea. Atunci s-a mişcat brusc şi şi-a lipit palma de geam. Daleea privi nervoasă.

– N-a mai făcut aşa ceva niciodată.

Nu o puteam asculta pe Daleea. Mâna mea s-a întins automat spre a femeii-corb, iar palmele ni s-au întâlnit prin fereastră. Poate că totul a fost doar o senzaţie, dar am fost sigur că îi pot simţi căldura.

– Nu îi e frig?

– „Adăposturile” sunt încălzite, mi-a răspuns Daleea cu jumătate de glas. Vrack, îndepărtează-te, încearcă să te manipuleze.

Nu o puteam asculta, dar nici nu puteam să nu îi iau sfatul în serios. Abia când am văzut cutia de metal căzând din tavan peste geam, m-am îndepărtat.

– Mai ai câte ceva de văzut, îmi spuse ea, recăpătându-şi, dintr-o dată, glasul.

 

*

Următoarele creaturi pe care mi le-a arătat, nu au reuşit să mă impresioneze într-un mod anume. Ciudăţenii genetice, dar nimic care să semene cu un om. Am plecat mai abătut decât mă dusesem. Gândurile mele se învârteau prin cap, fără a se opri într-un loc anume. Aveam multe întrebări de pus, atât de multe încât nici nu reuşeam să-mi pun ordine în ele. Am ajuns la gura de canal ce îmi servea drept intrare în Bibliotecă. Nimic atât de impresionant precum uşa blindată a FBI-ului, dar, era intrarea mea, iar asta conta mai mult. M-am aventurat pe holul lung, slab luminat şi m-am dus direct în debara sau, mai bine spus, ceea ce credeam că de acum îmi era casă.

Mi-am dat seama că nu mi-am mai vizitat apartamentul de la marginea Londrei de cel puţin trei luni. Adevărul e că nu mă aştepta nimic acolo, iar debaraua era mult mai confortabilă pentru mine. Şi, atâta timp cât Joanes mă lăsa cu Black, motanul meu, restul chiar nu mai conta.

Black m-a simţit, aşa că a ieşit de sub aşternut şi mi-a sărit în braţe. L-am mâgâiat între urechi, apoi, cu o responsabilitate abia născută, i-am dat mâncare şi apă.

Un timp m-am privit în oglindă. Încă nu îmi recunoşteam chipul. Părul încărunţit îmi aducea aminte de toate blestemele lumii. M-am gândit că m-a ajuns vreo ocară, altfel nu ar fi trebuit să arăt aşa, ca un bătrân. Cu toate astea, încă îmi simţeam trupul tânăr.

Uşa debaralei s-a deschis brusc, făcându-mă să tresar violent.

– Ştii ce ai descoperit? îmi urlă, entuziast, Joanes.

L-am privit pe Black, din nu ştiu ce motiv, apoi am ridicat din umeri.

– Dacă vrei să-mi testezi inima, să ştii că mai ţine.

Ochii lui Joanes sclipeau de bucurie.

– Ai descoperit „Talpa lui Org”.

– Serios?! desigur, habar nu aveam despre ce vorbea.

– Manuscrisul furat de Zed, îmi explică el repede.

Am ridicat din sprâncene nedumerit.

– Asta însemnând că?

Joanes pufni nervos.

– Nu vă mai învaţă nimic la şcoală în zilele astea?

M-am trântit pe pat, lăsându-l pe Joanes să se holbeze la mine.

– Nu am făcut o şcoală de Bibliotecari ciudaţi, am învăţat doar despre limbile moarte.

– Sper să fi învăţat ce trebuie, pentru că nu ştiu să traduc manuscrisul.

– Interesant, atunci cum ai descoperit titlul?

– Nu eu, spuse el sec, calculatorul.

– Atunci de ce nu traduce calculatorul tot manuscrisul? Eu încă nu înţeleg care e treaba mea pe aici.

Atunci, în mintea mea, a apărut chipul ei. Am oftat. Mi-o închipuiam închisă acolo, singură, tristă, fără nimeni să-i aline sufletul sfâşiat.

– Bine, o să arunc o privire. Oricum, ce înseamnă asta?

Joanes porni spre uşă.

– Urmează-mă în Bibliotecă şi o să te luminez.

Mereu se lăuda că o face, dar, de fapt, nu făcea decât să mă arunce şi mai mult în negură.

 

 

File din jurnal I

 

Mă numesc Vrack. Nu o să înţeleg niciodată de ce mama a preferat să mă numească astfel. E un nume aproape ireal, de fapt, odinioară, poate în copilărie, am citit o poveste cu un vrăjitor pe care-l chema astfel, poate că şi mama a citit-o, cu toate că nu cred să o fi înţeles. Mama suferă de schizofrenie. Boala asta i-a măcinat sufletul. Da, a suferit dintotdeauna, de aceea mă şi mir că tata s-a îndrăgostit de ea şi a ţinut cu dinţii să mă aducă pe lume. De boală am scăpat, dar de celelalte suferinţe nu. Am învăţat că nu poţi ocoli viaţa la nesfârşit. A trebuit să fiu recunoscător pentru ceea ce am.

La doar şapte ani, tata a dispărut. N-am ştiut niciodată unde lucrează şi ce face, iar mama, în rarele ei momente de luciditate, nu voia să vorbească despre asta. Poate că lucrul acesta m-a şi făcut să sap mai mult şi să aflu detalii despre viaţa lui. Însă, omul ăla, cel căruia îi spusesem tată, se părea că nu existase niciodată.

Dacă în pruncie mă amăgeam că tata provenea din spaţiu, cu timpul am început să creez scenarii mai realiste. Oricum, nici unul nu îmi era pe plac. Lucru care îmi deranja sufletul. Dar, ceva de la el tot am moştenit, dragostea pentru limbile moarte.

Aveam paisprezece ani când mama a fost internată, iar eu dat în grija protecţiei copiilor. Am trăit din centru în centru până am ajuns la facultate şi am câştigat o bursă ce îmi oferea şi un loc pe care să-mi pun capul. Am studiat limbile moarte preţ de şase ani. O facultate grea, multe de învăţat, dar eu nu m-am lăsat. Am ieşit şef de promoţie şi de acolo am fost repartizat la Muzeul Oxford. O slujbă prost plătită, dar mai bine decât nimic.

Atunci a apărut Joanes. Un personaj ce avea să-mi schimbe soarta…

 

*

Biblioteca era cufundată într-un întuneric plat. Doar o lumânare era aprinsă pe masa de lucru. Nu am înţeles niciodată de ce Joanes preferă lumina lumânării, ci nu pe cea electrică. Dar, aşa cum am mai spus, nu aveam de gând să intru prea profund în mintea lui, şi aşa aveam impresia că nu mai aveam nici o cale de scăpare.

Pe masa de lucru am observat coperta roşie din piele. În fine, o piele aparte.

– Piele de dragon, spuse Joanes fericit, de parcă mi-ar fi citit gândul.

– Aha, am spus eu deloc convins.

El îşi ridică sprânceana. Mi-am dat seama că nu are de gând să mă contrazică, părând că puţin îi pasă de ceea ce cred.

Joanes ridică uşor cartea în palme. O privea ca pe o icoană, aproape că o diviniza.

– Aici se află cele mai cutremurătoare secrete ale lumii. Scrierea asta datează de acum douăzeci şi şapte milioane de ani.

Gura, pur şi simplu, mi s-a căscat. A rămas deschisă în felul ăsta un timp, până când Joanes a început să râdă de expresia mea.

– Ei, hai, nu-mi spune că nu te-a învăţat nimeni nimic despre limbile de atunci.

Mi-am dat cu podul palmei în frunte şi m-am aşezat în faţa lui Joanes.

– Spune-mi că ai chef de glume şi astfel nu o să ies de aici pentru totdeauna.

– Nu ai să ieşi, mi-a spus el amuzat. Aici se află adevărul despre omenire.

– Adevărul?!

– Aha, spuse el complet absorbit de copertele acelea. Doar nu crezi că nu există nici un adevăr.

Ştiam că există, dar preferam varianta scurtă: „Dumnezeu l-a făcut pe Adam, apoi pe Eva, apoi se ştie şi punct”.

– Nu am auzit niciodată despre o asemenea carte, i-am spus eu.

– Dar de oameni-păsări?

Întrebarea m-a surprins. Mi-am amintit-o pe ea. Privirea ei, aripile ei, frumuseţea ei. Ei bine, Joanes ştia cum să-mi capteze interesul. Continuă neperturbat:

– Odinioară, un antic, a spus că adevărata rasă a pământului e formată din oameni şi animale, se pare că noi suntem… resturile.

Era prea mult, aş fi vrut să-i spun că el arată ca un rest, mai ales că tot susţinea că trăieşte de două sute de ani. Era doar o fosilă, dar nu am zis şi n-am făcut nimic.

– În cartea asta, la fel de bine, s-ar putea găsi secretul Atlantidei.

Puţin îmi păsa de secretul Atlantidei. Desigur, dacă poveştile ar fi fost adevărate, cele ce circulau despre Atlantida, atunci trebuia să am de-aface cu feniciana, dar mi se părea imposibil. Când Joanes mi-a întins cartea, mâinile au început să-mi tremure. Flacăra lumânării a pâlpâit uşor atunci când mi-am trecut mâna pe deasupra ei. Am simţit pielea copertei între degete. Am tras-o uşor spre mine, în sufletu-mi născându-se o spaimă necontrolată. Am lăsat-o pe masă, în faţa mea, şi mi-am retras mâinile. Nu ştiu de ce, dar, de câte ori o atingeam, aveam impresia că trezesc o sumedenie de demoni, ce, mai devreme sau mai târziu, aveau să mă înghită în negura nebuniei lor.

Reclame

Cartea de blog II

Oana Stoica-Mujea

 

LUMEA PIERDUTĂ

PRIMA PARTE

 

MANUSCRISE DEMONICE

Capitolul I

2076220

UN MANUSCRIS CIUDAT

 

M-am trezit prost dispus. E greu să fii ajutorul singurului Bibliotecar al lumii şi să te trezeşti cu faţa spre soare. M-am uitat în oglindă şi, din păcate, mi-am dat seama că în ciuda vârstei mici, arătam ca un moş. Am doar douăzeci şi patru de ani, dar cearcănele adânci mă duc cu gândul la un om trecut bine de prima tinereţe şi muncit în draci. Nu că munca mea nu ar fi în draci. Bibliotecarul, adică domnul Joanes, nu îmi dă răgaz să şi zâmbesc, el crede că dacă aş face-o, aş deveni prea fericit, iar asta mi-ar strica creierul.

Munca noastră e importantă şi susţinută de guvernele lumii întregi, dar uneori e nevoie să mai şi zâmbim, măcar atunci când citim o glumă bună. Dar, aşa cum spuneam, Joanes nu e un simpatizant al terapiei prin râs. Desigur, la ce moacă are, mai bine să nu o facă, ar fi păcat, mai ales dacă în jur ar fi cineva slab de inimă.

La început, când Joanes m-a contactat, mi s-a părut interesant. Să ai grijă de manuscrisele vechi să nu ajungă pe mâna oamenirii, mi se părea floare la ureche. Dar nimeni nu mi-a spus că magia e reală, că există lumi peste lumi, că Biblia e o farsă sau că îmi pun viaţa în pericol atunci când sunt nevoit să recuperez nişte foi mâncate de vreme. Sigur, Joanes a omis să îmi spună toate astea, aşa cum a omis să îmi spună că de mă bag în gura Vaticanului, pot să mă numesc curcan de Paşte. Dar pe lângă toate astea, munca mea e una frumoasă. Într-adevăr, plină de primejdii, dar asta, uneori, face viaţa mai incitantă.

Dormeam adesea în debaraua Bibliotecii, nu că asta ar fi fost important. Ei îi spuneau debara, dar eu îi ziceam „Apartamentul prezidenţial”. Debaraua Bibliotecii e mai mare decât tot apartamentul meu. Aşa că nu mi-a fost greu să-mi amenajez un pat, un fotoliu, o măsuţă şi o baie. Bineînţeles, lăsând loc şi măturilor şi celorlalte produse de curăţat. În afară de mine şi de Joanes, doar domnişoara Feele, mai ştie de acest loc. Şi eu am rămas surprins, mă aşteptam ca toţi şefii de stat să ştie să ajungă aici, sau măcar regina, doar suntem pe teritoriul ei. Dar nu. În plus, oamenii nici măcar nu ştiu că avem sediu în Londra. Dar este drăguţ atunci când te întâlneşti cu şefii statelor şi încep să-şi dea cu presupusul.

L-am întrebat pe Joanes într-o zi:

– Şi cum se face că serviciile nu ne-au descoperit?

Mă privea cu chipul ăla al său, galben-verzui, cu ochii ieşiţi din orbite. Adesea îi spuneam, în gând, „faţă de varză”, cel puţin atunci când mă enerva din cale afară.

– Suntem la zece metrii sub pământ, cum crezi că ar putea tehnologia lor să dea de vibraţiile unor cărţi? mi-a răspus el pe un ton rece şi sec.

Acum că mă gândeam, chiar avea dreptate. Cu toate că şi noi foloseam internetul, însă serverul nostru ar fi plimbat pe oricine prin toată lumea. IP-ul fluctuează atât de repede, că nici un serviciu din lume nu ar putea pune mâna pe el.

Uşa s-a deschis brusc făcându-mă să sar şi să dau cu capul în oglindă. Simţeam cum capul îmi vâjâie. Cu greu am deschis ochii şi l-am văzut pe Joanes, în veşnicul frac negru, cu guler şi manşete albe, cu faţa aia a lui de ziceai că mai are puţin şi varsă şi părul zburlit în cap.

– Vrack, mişcă-te mai repede, avem probleme.

Mi-am dat ochii peste cap şi l-am bombănit. Abia am apucat să-mi pun blugii şi geaca de piele când domnişoara Feele, o fată bătrână, intră peste mine:

– Domnule Vrack, ar trebui să vă grăbiţi, avem un cadavru.

Dacă ochii mi s-au mărit cât cepele, a fost doar din pricina exprimării: „Avem un cadavru?”, dar unde lucra duduia? La o bibliotecă, da, dar ce era ea? Bingo! Sinistra femeie de serviciu.

Am ieşit urmând coridorul lung şi slab luminat, cu un zâmbet larg pe buze. Auzi la ea: „avem un cadavru”. Nu îmi putea ieşi din cap exprimarea, iar buzele mi se tot duceau spre urechi.

Am trecut pe lângă cele mai multe uşi, iar când am ajuns la ultima, am şovăit o clipă. Şi totuşi, ar trebui să avem un manuscris, nu un cadavru.

Am intrat grăbit în sala calculatoarelor. Informaţiile din întreaga lume se plimbau pe cele douăzeci de ecrane suspendante pe peretele din sticlă, ce dădea spre cea mai mare parte a Bibliotecii.

– Cine a murit? am întrebat eu, făcându-l pe Joanes să dea din cap nemulţumit.

– Unul din oamenii noştri.

Am oftat. Aveam puţini recuperatori de manuscrise rare, iar aceştia începeau să dispară. Cum dădeau peste ceva cu adevărat important, cum treceau de partea cealaltă. Şi să nu crezi în blestemul lui Tutankamon. Crezi al dracu’ după ce te confrunţi cu toate tâmpeniile astea.

– Cine?

– Zed Fayre.

Dacă mi-a scăpat un oftat dureros printre buze, mi-a scăpat pe bună dreptate. Îl întâlnisem pe Zed de câteva ori, îi spuneam, ori de câte ori îl vedeam, că îmi aduce aminte de un personaj din Superman, iar el se amuza de fiecare dată. Cu toate că, m-a contrazis el, Zed era un nume prea important ca să-l bage în seamă pe unul numit Clark. Era un bătrânel simpatic, şi făcea rost de cele mai ciudate manuscrise. Ultima oară când m-am întâlnit cu el, pentru a pune mâna pe unul dintre manuscrisele lui Moise, l-am văzut uşor impacientat.

– Ce ai? Eşti bine?

El a privit prin cafenea, părând că se simte urmărit.

– Sunt pe urma unui lucru cu adevărat formidabil.

– Toate lucrurile pe urma cărora eşti, sunt cu adevărat formidabile, am spus eu.

Mi-a luat mâna într-a sa, fără să ţină cont că tot acolo era şi ţigara. Mâinile îi tremurau.

– Ascultă, dacă reuşesc să scap, atunci vom face o descoperire cu adevărat măreaţă.

– Să scapi de unde?

– Am fost acolo, s-a grăbit el să spună, dar încă n-am dovada. Am să mă întorc, ştiu cine are manuscrisul. Ascultă-mă bine, Vrack, în caz că nu scap… se opri o clipă şi se scotoci prin buzunarele hainei. După un timp scoase o foaie de hârtie mototolită ca un bulgăre de zăpadă. Mi-a pus-o între mâini, ascunzând-o cu ale sale. Continuă: Acolo e harta. Acolo vei găsi manuscrisul. Şi a dispărut.

 Nu i-am dat importanţă atunci. De fapt, am şi uitat această întâmplare. Zed avea obiceiul de-a spune lucruri stranii, dar apărea întotdeauna. Vestea morţii lui m-a lovit. Nu a fost genul acela de şoc care te face să te zgudui cu tot trupul, era genul de şoc ce nu mă mai lăsa să gândesc.

– Cum? l-am întrebat pe Joanes.

– Legiştii spun că a fost sfâşâiat de vreun câine vagabond.

Am dat din cap.

– Bine, şi adevărul?

Joanes dădu din umeri.

– Nu ştiu, nu am mai auzit o asemenea poveste. Un vagabond a spus că a văzut o creatură cu aripi mari, coborând din cer şi sfâşâindu-l.

– Era beat?

Joanes ridică din sprânceană, deja îmi părea rău că pusesem o asemenea întrebare.

– Bine, bine, am început să mă apăr. Nu contează asta.

– Deloc, mârâi el.

S-a ridicat de la calculator. Abia atunci parcă-l vedeam prima oară. Era mai înalt şi mai slab decât ieri, iar părul îi era mai grizonat.

– Ai îmbătrânit, i-am spus eu, sec.

– O fac de două sute de ani, îmi replică el rece.

– Voiam să spun că…

– Oh, lasă-mă, mâine o să-mi revin.

Ok, faţă de varză, am zis în gândul meu. Cel puţin în felul ăsta îmi dădeam seama cât de afectat era de moarte lui Zed.

– Ascultă…

– Harta, mi-o reteză Joanes, ţi-a dat harta?

Şi uite aşa s-a dus elementul meu surpriză. Oricum, asta e altă discuţie, cum dracu’ face de ştie tot?

Am mormăit ceva, apoi am căutat hârtia în buzunarele blugilor. Am găsit-o şi i-am înmânat-o. El se retrase.

– E datoria ta. Du-te după manuscris!

– Mă gândeam că te plictiseşti din cale afară, oh, sau vrei să râmâi singur cu Feele?

Joanes roşi ca un rac. Palmele i se strânseră în pumni.

– Dispari şi nu te întoarce fără manuscris.

Am dat să plec, dar el m-a oprit.

– Ai grijă, Vrack. Orice l-a ucis pe Zed, vrea manuscrisul ăla.

Am ieşit dând furios din cap. Oare de ce ajungeam mereu în cele mai periculoase situaţii?

 

*

Am urmat harta. Dacă e să vorbim despre infamele cartiere londoneze, aş prefera să nu. Mai bine îmi regizez un coşmar şi aş fi mai sigur de ceea ce mi se întâmplă. Dacă vă gândiţi că Zed a ales tocmai cartierele de care mă feream cu atâta sârguinţă, atunci aţi ghicit. Dacă vă gândiţi că toate umbrele m-au urmărit… mai bine s-o lăsăm baltă. Harta aia făcea în aşa fel în cât să mă învârtă în cele mai infame locuri. Acolo unde nici vagabondzii nu îndrăzneau să iasă din cartoanele lor după venirea serii. Umbrele erau mai aspre decât însăşi noaptea, iar orice suflu al vântului îmi dădea senzaţia că o forţă divină mă urmăreşte cu privirea. La orice foşnet pe care-l făceau hârtiile aruncate pe străzi, tresăream. Câte un bec, ici-colo, îmi mai alina suferinţa. Când, în cele din urmă, harta mi-a indicat strada pe care trebuia să ajung, mi-am dat seama că sunt foarte aproape de Bibliotecă. În nebunia lui, Zed făcuse harta în aşa fel încât să mă învârârtă prin toate cartierele rău famate, pentru a mă duce aproape de „casă”. Dacă n-ar fi fost mort, cu siguranţă că l-aş fi ucis eu cu mâinile goale. Dar, din fericire am scăpat de acea povară.

Strada strâmtă şi lungă, dădea, de fapt, în străzile mari ale Londrei. Acum nu a spus nimeni că Londra e perfectă. Blocurile mari, apropiate, făceau o umbră deasă. Iar o ceaţă metalică îmi tăia privirea. Pe hartă scria că trebuie să găsesc cărămidă marcată. Doar clădirea din dreapta era din cărămizi. Un bloc străvechi ce fusese pus pe lista de demolărilor, dar, proprietarii, foarte influenţi, nu doriseră să renunţe la el. Aşa că mă aşteptam să pice oricând, şi totuşi, părea mult mai trainic decât restul clădirilor. Am scos lanterna şi am aprins-o. Un vagabond mă privi sec, după care îşi continuă somnul. Ceaţa îmi dădea o senzaţie ciudată. Parcă nu era umană. M-am apropiat de baza blocului. Fasciculul de lumină se plimba agale, străpungând ceaţa, pe peretele de cărămidă.

Un vâjâit inuman m-a făcut să-mi ridic privirea spre cer. Mi s-a părut că am văzut o umbră, dar a dispărut mult prea repede. Încercam, ca un copil speriat de beznă, să mă conving că dracul nu există. Dar nu mă mai puteam convinge. Cel puţin nu după ce am dat de vrăjitorul lui Tutankamon care mi-a făcut urechi de iepure timp de o săptămână. Eram sigur că mai există şi alte creaturi diabolice, iar Joanes nu făcea decât să mă aprobe din priviri, fără să mă pregătească sub nici o formă despre ceea ce aş putea confrunta.

M-am îmbărbătat de unul singur. Eram obişnuit să o facă. Oricum, atunci când mă vâram în belele, nu era nimeni lângă mine care să îmi dea o mână de ajutor. Am ridicat lanterna spre cer şi am certat acoperişurile. Atât cât puteam vedea, îmi dădeam seama că nu era nimic. Şi totuşi, mă simţeam urmărit.

Undeva, departe, o privire de gheaţă îmi monitoriza fiecare mişcare. Dintr-o dată mi-am dat seama că n-ar fi cel mai inteligent lucru să caut bucata de cărămidă atunci. Am lăsat lanterna pe pământ, dispus să o iau la fugă. Atunci, lumina ei albicioasă mi-a arătat o baltă roşie. Am tresărit, dar, cu toate astea, am încercat să-mi înfrânez emoţiile.

– Zed, am îngânat. Fiind convins că acolo fusese ucis. Şi, cu toate astea, nici un marcaj al poliţiei. În fine, nu era ceva nemaivăzut, ţinând cont că vorbeam despre o străduţă pe care doar sufletele îngheţate călcau. Şi, probabil, se luaseră toate probele posibile. Am tras aer în piept şi am lăsat tentaţia de-a mă apleca. Am pornit spre strada principală, acolo unde oamenii şi lumina mă puteau apăra. Am poposit în primul bar în aşteptarea soarelui.

 

*

Nu sunt un mare băutor de cafea. Cu toate că, la cât de puţin dorm, s-ar spune contrariul. Dar în seara aceea am făcut un abuz. Pe lângă tremurul nervos şi ochii ce mi se închideau, mai era şi urmăritorul din umbră. Nu ştiam la ce să mă aştept, tocmai din acest motiv nu mă grăbeam să fac un gest anume.

Am rămas la masă până la patru dimineaţa. Am mâncat şi am băut cafea continuu, părând, poate, un nebun. Atunci ea s-a aşezat lângă mine. Localul era gol, aşa că mi s-a părut puţin straniu ca ea să apară acolo, la ora aceea din noapte, când, până şi ospătarii dormeau pe mese. Nu sunt sigur că m-am uitat la ea într-un fel anume. Poate că mai aveam puţin şi adormeam şi eu sau, poate, nu ştiu, nu mai eram în stare să fiu surprins de absolut nimic.

Era înaltă, blondă, un blond argintiu ce se vedea ciudat în lumina palidă a localului. Tenul îi era uşor măsliniu, ceea ce nu părea a se potri cu părul. Ochii de un verde aprins, la prima vedere era să jur că are lentile de contact, dar aş fi făcut-o în van. Era cam cât mine de înaltă, dar mult mai slabă şi mai finuţă.

– Pot să stau?

Atunci am ridicat din sprânceană. Făceam asta ori de câte ori mă pregăteam să fiu ironic.

– Ai făcut-o deja, dar apreciez că te interesează părerea mea… totuşi.

Ea a zâmbit, şi pot spune că avea un zâmbet minunat. Era acel gen de femeie ce te vrăjea cu o privire. Şi, cu toate astea, eram convins că e doar o prostituată, dar, cum ora era foarte târzie, iar eu nu mai gândeam cum trebuie, desigur, mă înşelam.

Ea scormoni prin poşeta mică şi roşie. Abia atunci am văzut că era îmbrăcată într-o salopetă de piele roşie, mulată pe trup. Puteam să jur că are cizme roşii cu tocuri cui, şi, de data asta, chiar nu mă înşelam.

Scoase din geantă un ecuson şi mi-l vârî în faţă. Mai întâi am mai sorbit o gură de cafea şi mi-am aprins o ţigară, nu voiam să par prea interesat. Apoi, prefăcându-mă a fi mult mai important decât eram în realitate, am aruncat o privire pe cartonul vârât în plastic.

Nu a durat nici o secundă până am făcut ochii cât cepele şi ţigara aproape că mi-a scăpat din mână. Dacă aş mai fi avut cafea în gură, sunt sigură aş fi scuipat-o pe ea.

– FBI? am tras cu ochiul la numele ei. Daleea, ce dracu’ cauţi aici îmbrăcată ca o curvă?

 Ea nu făcu nici un gest, spre propria-mi disperare.

– Domnule Vrack, până şi Napoleon a spus că toate femeile sunt curve, dar dumneata eşti prea generalist.

M-am scărpinat în vârful capului.

– Asta era şi ideea, cel puţin a lui Napoleon, generalizarea.

– Scuteşte-mă de prostiile astea, domnule Vrack. Am venit să vorbim despre Zed, Joanes mi-a dat permisiunea.

Era clar că în capul meu se iveau mii de întrebări.

– Joanes mă surprinde de fiecare dată.

– Sunt sigură, îmi răspunse ea calm.

– Oricum, cum dracu’ ai ştiut unde sunt?

Dar deja ştiam răspunsul.

– Joanes mi-a spus.

Şi totuşi, cum de ştia totul întotdeauna?

M-am lăsat pe spătarul scaunului întinzându-mi trupul. Aveam impresia că am o sută de ani, iar oasele îmi erau sudate de atâta suferinţă. Parcă îmi reveneam din oboseala aceea ce pusese stăpânire pe mine. Până la urmă tot mi-aş fi revenit, cine ştie câte zile de nesomn îmi rezerva destinul. I-am făcut semn Daleei să întrebe:

– Când l-aţi văzut ultima oară pe Zed Fayre?

Era o întrebare de rutină, mi-am dat eu seama. Nu aveau nici o pistă despre ceea ce îl ucisese, dar, până şi ei, erau conştienţi că nu era vorba de un câine. Sigur, nu exclud ca Scotland Yard-ul să fi crezut asta, dar nu şi FBI-ul.

– Contează prea puţin, i-am răspuns eu sec. Nu îl cunoşteam aproape deloc pe Zed, tot ceea ce ştiam despre el, ştii şi tu, Daleea.

Ea dădu uşor din cap. O vedeam că nu îşi găseşte cuvintele, aşa că am decis să o ajut.

– Vrei să ştii, de fapt, ce cred eu că l-ar fi ucis.

Ea tresări. Eu am continuat:

– Nu am idee. Aş putea jura că e vorba despre o chestie preistorică, dar n-ar mai fi preistorică în cazul ăsta. Mi-am adus aminte de Tutankamon şi am oftat. Cu toate că nu e exclus.

– Îţi baţi joc de mine?

– Am crezut că lucrezi în cadrul secţiei de fenomene stranii.

– Acolo şi lucrez.

– Am spus mereu că ar trebui să angajeze oameni cu mai multă credinţă. Sigur, tu nu ai avut o săptămână urechi de iepure, aşa că nu ai cum să ştii cum e să simţi pe pielea ta.

Ea se forţă să-mi zâmbească.

– Urechi de iepure nu am avut, dar sperieturi de toate felurile am tot încasat. Domnule Vrack…

– Spune-mi Vrack, i-am cerut eu. Chiar dacă arăt ca dracu’, cred că suntem de-o vârstă.

Mă privi neîncrezătoare.

– Bine, Vrack, consimţi ea. În laboratoarele noastre există un specimen ciudat. O femeie pe jumătate corb, mă gândeam că dacă aţi vedea-o, şi aţi analiza zgârieturile după trupul lui Zed, v-aţi putea da seama dacă acelaşi tip de creatură l-a ucis.

Am închis şi am deschis ochii, atât cât puteam eu de repede.

– O femeie pe jumătate corb?

– Acum cine e cel cu mintea închisă?

Am râs cu gura până la urechi.

– O să vin, Daleea, imediat după ce recuperez ceva.

Mi-a întins cartea ei de vizită şi a plecat încet, aşa cum şi venise, având grijă să nu-i trezească pe ospătari. Abia atunci mi-am dat seama că apăruse soarele.

 

*

Strada părea mult mai mare pe timp de zi. Nu mai simţeam nici o privire de gheaţă urmărindu-mă de la înălţimi. Ceaţa dispăruse, iar vagabondul abia ce se trezise întinzându-şi oasele bătrâne. Am verificat fiecare cărămidă, atunci am zărit-o pe cea marcată. Mi-am înfipt degetele în ea şi am tras cu putere. Locul era destul de adânc, aşa că am fost nevoit să-mi vâr mâna până la cot, pentru a simţi o bucată de piele. Am tras-o uşor. Cât de uşor putem pentru a nu o deteriora. Când a ieşit la lumină, coperta roşie a început să sclipească bizar. Am lăsat cărămida jos şi am luat-o la fugă, simţind că mii de ochi s-au deschis dintr-o dată, de undeva, dintr-o lume stranie şi întunecată.