E plin, fraţilor…

untitled1

Da, e plin de bloguri sf-fantasy. Eram şi eu pe net şi căutam nimic şi doar peste ele am dat, siteuri ce adăpostesc poveşti sf and fantasy, şi lumea tot se plânge că nu se citeşte. Ba se citeşte, dar cred că nu prea ne dăm silinţa să căutăm. Şi dacă blgoul respectiv are şi câte zece comentatori, deja s-a pus de-o organizaţie. Vorba vine, dar pasionaţi sunt. Mie mi-a trecut, dar chiar eram curioasă să văd e aşa cum se spune în târg, că nu se citeşte. Nu mi se pare a fi aşa. Bine, şi eu mai citesc de citit, dar mai rar. Nu mai am aceeaşi tragere de inimă, îmi e greu să spun de ce. Pur şi simplu, s-a stins. Chiar şi aseară s-a dat lupta între Taltos – Anne Rice şi Larsson, a câştigat Larsson, asta-i viaţa. Iar cartea mi se pare atât de minunată că nu o pot lăsa din mână. Seamănă cu „Ora vrăjitoarelor” doar că e thriller. Personajul principal, pentru a descoperi un criminal e nevoit să treacă prin toată istoria unei familii. Mişto istorie, mişto personajul feminin – adică dusă bine cu capul 😀 N-aş spune că e chiar darck, aşa cum am auzit. Adică „Obiecte ascuţite” e mult mai brrrr. Dar e foarte bine scrisă, iar autorul se opreşte asupra personajelor până îţi bagă bine în cap ce şi cum.

E plin şi de bloguri literare: poezia şi beletristica sunt la loc de cinste printre bloguri, iar asta îmi pare a fi foarte bine. Bloguri de cititori, scriitori, aspiranţi. Frumos. Şi mai frumos ar fi dacă n-ar apărea conflicte şi invidii în fiecare colţ, dar până la urmă asta este, n-avem ce face. Animalele din noi înving raţiunea.

Bine, şi ca să termin cu asta am să vă spun că SkyRain construieşte un tren cu aburi, vagon cu vagon. Cella s-a băgat în joc, dar eu încă mai aştept vagonul restaurant 😀 Vă băgaţi şi voi?

Nu mă pasionează

Cu atât mai puţin îmi pasă. Am văzut că s-a relansat un fel de cenaclu SF, pe numele lui ProspectArt. No, nu mă pasionează. N-am nimic cu cei ce au reînviat toată treaba asta, din contră sunt demni de toată admiraţia, doar că la ce indivizi se învârt pe acolo… îmi pare rău, dar nu mă pot coborî în halul acela oricât de mult aş încerca. În plus, după cum bine ştiţi şi voi, în lumea asta SF, Fantasy, Horror, e atâta mâncătorie, încât o să-i las să o facă între ei. Pe mine, la fel de bine, mă puteţi considera un trecător prin viaţă. N-am nevoie de recunoştinţa nimănui la titlul de scriitor sau autor sau oricum aţi vrea voi să spuneţi. Eu scriu pentru mine şi nu vreau să ştie tot poporul SF-istic ce am eu în cap. Mulţumesc dar mă simt bine cu ce am. Cu cititorii mei, cu scriitorii de non-fiction, cu ale mele. Nu vreau să intru într-un astfel de club.

Am fost şi eu invitată la întâlnire. Cu toate că nu aveam cum să ajung din pricină de Bruxelles, nici nu aveam de gând. Desigur, sunt unii oameni acolo pe care îi apreciez, dar mai sunt şi alţii pe care nu aş vrea să-i întâlnesc nici măcar virtual, ce să mai discutăm de face-to-face. Şi aşa Xreder şi Bogdan mă obligă să zâmbesc prea mult când eu aş vrea să le dau una în faţă anumitor persoane, dar cică nu se face. Probabil că de aş merge la o astfel de întâlnire, scăpată de sub control – eu – nu ar fi prea plăcut pentru nimeni.

Nu îmi place să mă prefac, aşa că mai bine stau acasă. Mă întâlnesc cu cei cărora le pasă de ceea ce scriu eu şi le povestesc mai în amănunt. Fiţele astea nu sunt pentru domnia mea, îmi pare rău. În plus, mi-am jurat mie, că nu voi lua vreodată parte la chestii SF, Fantasy sau Horror. Sunt prea aroganţi pentru singurul meu neuron, aşa că să rămână ei cu ei, eu sunt cu mine. Puteţi spune că sunt individualistă – nu voi nega – că îmi bag unghiile în gât şi câte şi mai câte. Adevărul e că din punct de vedere literar, pe acest precis segment, nu mă interesează decât persoana mea. Fiecare să se descurce cum poate. Dacă ProspectArt va reuşi să scoată autorii de gen peste graniţe, bravo lor, dacă nu, bravo lor oricum pentru străduinţă. Eu mai mult nu mă implic. Şi nici nu vreau să fiu considerată vreo scriitoare de gen. Are cine mă citi şi pe mine, aşa că nu îmi fac prea multe griji. Oricum, eu sunt împotriva grupărilor de orice fel. Nu mă integrez nicăieri. Şi atunci când voi crede eu că e cazul, cu siguranţă nu va fi ceva ce ţine de segmentul SF. Adevărul e că după seria asta, nici nu sunt convinsă că voi mai scrie vreodată un fantasy. Sau, mai bine spus, că-l voi publica. Poate că mă voi mai distra scriind pe blog, dar o să mă rezum cam la atât. Am altceva în cap de acum încolo.

Militez pentru toţi scriitorii români, indiferent ce ar scrie ei. Nu sunt fixistă, citesc orice. Nu cred că cei ce scriu SFFH sunt mai buni sau mai răi. Tocmai de aceea nici nu am nevoie să particip la astfel de evenimente. Şi, după cum vedeţi, nici nu duc lipsă de participaţiuni. Mă duc în destule locuri şi sunt suficient de activă, nici n-aş mai face faţă. Un singur lucru mai am de realizat în viaţa asta a mea de scriitor şi până la sfârşitul anului, optimistul din mine e convins că va fi bătut în cuie. Acum am alte treburi de făcut, alte lucruri de scris. Şi cu toate că încă nu e nimic bătut în cuie, cred că la anul voi scrie cartea vieţii mele în colaborare cu Răzvan Dolea.

Pentru moment voi face o pauză. Nu una adevărată. Mai am de terminat o carte pentru Cella, pentru că nu sunt convinsă că o voi publica, dar pentru Cella o voi termina. Apoi Iolanda Ştireanu trebuie să-şi de-a în petec, din nou 😛 Dar, până la Iolanda Ştireanu şi cartea cu Răzvan Dolea voi fi într-o pauză de amorţeală. Oricum eu nu prea scriu vara. Din punct de vedere literar astea trei luni sunt cam moarte. Şi asta pentru că prefer plaja, soarele şi marea, nu că n-aş avea ce scrie sau mi-ar lipsi inspiraţia.

Ca să fiu sinceră nici nu ştiu de ce am scris toate astea. Cred că pregătirea asta pentru Iaşi mă face să intru în panică. No, să vedeţi ce emoţii o să am. Întotdeauna la târguri sunt moartă 😀 Apă şi lămâie, repede, până nu leşin 😛

 

A, şi dacă vreţi să vedeţi ce a scris Crina pe coperta patru a Reginelor, normal, duceţi-vă la Crina 😛 Mie mi lene să o mai postez şi pe aia.

Cartea de blog XI – Lumea pierduta

685bcaed3553

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Avem concurs cu Regine

Oana Stoica-Mujea

 

LUMEA PIERDUTĂ

 

PARTEA A DOUA

 

BIBLIOTECARUL

CASA DEMONILOR

 

 

Nu ştiam la ce să mă aştept. Joanes spusese mereu că rămăseseră prea puţini, aşa că nu mă aşteptam la mare lucru. După ce Zed fusese ucis, cu siguranţă, rămăseseră şi mai puţini. Şi cine ştie câţi mai muriseră fără ca noi să aflăm. O singură dată Joanes îmi pomenise de unul dintre cei mai buni: Briş. Dispăruse fără urmă în căutarea unui manuscris de importanţă vitală pentru omenire. Manuscrisul ce ar fi trebuit să lămurească toate misterele rămase neclare de-a lungul timpului. Joanes refuzase să creadă vreo clipă că a murit, spunea că are sentimentul că era bine, în viaţă. Şi, din câte îmi dădusem seama, Joanes ţinuse în mod deosebit la acel vânător. Dar nu eram cu adevărat pregătit pentru ceea ce aveam să văd. Ştiam că lucrurile stăteau rău, dar nu voiam să ştiu cât de rău. Şi totuşi, trebuia să o fac.

Câteva maşini, din epoca de piatră, erau staţionate în ceea ce ar fi vrut să însemne parcarea bodegii. Se auzeau ţipete înăuntru, de parcă se dezlănţuise o bandă de nebuni. Apoi, două matahale, bete criţă, ieşiră în şutul barmanului. Bărbatul mă privi cu interes după ce scăpă de cele două lepre. Era înalt şi gras, mai gras decât ar fi trebuit să fie în realitate. Burta lui părea a fi o minge imensă. Chipul îi era rotund şi bucălat, iar peste buza superioară îi crescuse, haotic, o mustaţă creaţă şi blondă. Nu avea păr în cap, doar câteva fire reble abia vizibile. Îi mai dădu un şut unuia dintre beţivi când încercă să riposteze şi îmi făcu semn să mă apropii.

– Bibliotecarul? îmi şopti el.

Am aprobat din cap, iar el deschise uşa mare lăsând un întuneric învăluit în roşu să mă zăpăcească. Am închis şi-am deschis uşa, simţind o usturime dureroasă în pupile. M-am obişnuit greu cu fumul ce învăluia lumina aceea roşie şi umbrele de întuneric. Uşa se trânti în urma mea, iar eu am tresărit. Însă am revenit repede cu picioarele pe pământ. Grasul îmi făcu semn să-l urmez. Îmi dădeam seama că nu are dreptul să se apropie de mine sau să-mi vorbească, dar nu înceta în a mă iscodi cu privirea, de parcă nu ar fi crezut că sunt ceea ce spun. Mergea înaintea mea şi, cu toate astea, un ochi îl avea pe mine. Am încercat să nu îl bag în seamă. Când am ajuns la treptele înguste ce duceau undeva deasupra, s-a dat la o parte şi cu arătătorul mi-a făcut semn să urc. Înţelesesem că nu avea de gând să mă urmeze.

Chiar atunci una din amintirile lui Joanes îmi invadă mintea. Era la prima lui întâlnire şi urca aceleaşi trepte. Localul arăta la fel, iar barmanul era acelaşi. Gras, cu mustaţă creaţă şi câteva fire de păr atârnându-i pe cap. Joanes merse încet, treaptă cu treaptă. Constată că a treia scârţâia. În minte îi veni că e un adăpost acolo. Era ceva ascuns. Se aplecă şi cercetă treapta, dar nu era nimic. Abia apoi urcă. Inima îi era strânsă. Nici el nu ştiuse la ce să se aştepte, iar asta era mai rău decât orice. Inima îi bătea cu putere şi se simţea slăbit, când, de fapt, el ar fi trebuit să se simtă în forţă. Când intră în camera plină de fum, lumina albastră îl învălui cu totul. Fumul îi intră în piept. Tuşi violent. Apoi perdeaua groasă de fum se mai disipă, iar bărbatul cu păr lung îl întâmpină.

– Bibliotecarule, te aşteptam!

Joanes leşină.

Amintirea a dispărut. Nu am reuşit să înţeleg ultimele sentimente ale lui Joanes, dar îmi dădeam seama că erau dureroase. Aveam de gând să îmi ţin senzaţiile în frâu. Nu voiam să păţesc la fel ca Joanes. Am privit o dată în urmă, el dispăruse. Am tras aer în piept şi am început să urc. Am numărat atent treptele din lemn: una, două… scârţţţ. Era la fel ca în amintirea lui Joanes. Am simţit un fior rece trecându-mi prin trup. Bine, bine, nu aveam de gând să leşin, ştiam la ce să mă aştept. Şi apoi, ţinând cont că aveam să trăiesc mai mult decât am cerut, aveam de gând să mă apuc şi de fumat aşa cum se cuvine, nu cum pufăiam din când în când, aşa că trebuia să mă obişnuiesc cu fumul.

Ultima treaptă şi intrai într-o încăpere luminată în albastru. Fumul mă învălui primul. Lumina aceasta nu mă deranja la fel de mult ca cea roşie. Era mai plăcută ochilor mei. Fumul îmi intră, cu forţa, în plămâni. Era tare, dar avea un miros plăcut. Am rămas locului pentru o clipă. Oricum nu puteam să fac nimic altceva. Trebuia să mă supun, probabil, ritualului secret. Eram sigur că e vorba de ceva de genul sau, poate, era un fel de botez. La dracu’, orice ar fi fost, nu îmi făcea chiar atâta plăcere pe cât încercam eu să-mi induc. Dar nu voiam să leşin, măcar o dată să-i dovedesc şi eu lui Joanes că sunt mai puternic ca el. Am stat locului până când fumul începu să se diminueze. Ea mi-a sărit în faţă. Nu am avut nici o reacţie. Mă aşteptam să mă întâmpine cineva, aşa că mi-am canalizat toţi nervii pentru treaba asta.

Era înaltă, blondă şi nu avea mai mult de douăzeci de ani. Privirea ei albastră, mă fascină pe dată. Avea un zâmbet superb.

– Bibliotecarul? întrebă mai mult din cuortuazie.

– Aha, am răspuns eu, nedorindu-mi să-mi irosesc cuvintele.

Îmi făcu semn să o urmez. Iar eu, fără să şovăi, am făcut-o.

Colţul întunecat ne era destinat. Vedeam doar siluetele celorlalţi. Încă patru în afară de ea. Deci era chiar mai rău decât îmi spusese Joanes. Iar eu nu aveam nici cea mai vagă idee despre cum se recrutează vânătorii, cel puţin, nu încă.

Ea s-a aşezat între un bărbat înalt şi blond şi lângă un altul în etate. Ceilalţi doi păreau mai distanţi. Unul la vreo patruzeci de ani, iar celălalt ceva mai tânăr, poate cu cinci sau zece ani, nu îmi dădeam seama exact.

– Vrack, şoptiră toţi într-un glas.

Ok, era ciudat. Iar trupul mi s-a înfiorat şi mi s-a contorsionat. Chipul cred că mi s-a înnegrit, iar buzele mi s-au strâns într-o linie subţire. Femeia îmi arătă scaunul liber şi mă invită să mă aşez. Am făcut-o, dar numai datorită picioarelor care nu mă mai ţineau. De aş fi fost în stare, aş fi plecat fără să mă uit înapoi, dar nu eram.

M-am aşezat şi i-am privit pe rând. Am sărit-o pe ea pentru că îmi părea a fi ca un drog asupra mea. Am trecut direct la cel tânăr şi blond, înalt şi musculos, ce purta la brâu mai multe cuţite decât văzusem vreodată. Hainele lui erau simple, normale. O pereche de blugi, o cămaşă neagră şi un sacou cu multe buzunare. De blugi avea legată o centură pe care îşi ţinea toate armele, iar sacoul avea rostul de-a le acoperi. Bătrânul care stătea lângă fată era ciudat. Avea perciuni lungi şi albi ce îi atârnau până sub bărbie. Nu erau aranjaţi într-un fel anume, ci îi cădeau haotic, nepieptănaţi. Am observat imediat că avea un ochi de sticlă. Atunci zâmbetul ei m-a distras. Îmi părea că râde de mine. O rază de lumină îi căzu pe faţă, iar pe obrazul stâng am observat o cicatrice ce îi pornea de la ochi până la bărbie. Era groasă. Mai groasă decât orice cicatrice pe care o văzusem până atunci. Aproape că îi atinsese ochiul, orice ar fi fost acel lucru ce o rănise.

Mi-am luat ochii de la ea şi m-a îndreptat spre bărbatul din dreapta mea, cel ce părea să aibă vreo patruzeci de ani. Era un om obişnuit. Nu am reuşit să îmi dau seama dacă deţine sau nu vreo armă, dar dacă avea vreuna, era foarte bine ascunsă. Cel din stânga mea era un tip ciudat. Mic de statură cu părul creţ şi şaten. Ochii lui verzi erau ca două felinare în lumina aceea.

Cred că am oftat, pentru că toţi şi-au îndreptat ochii spre mine.

Ea a râs. Avea un glas cristalin din care nu se citea nici o grijă.

– Eu sunt Adanna.

Mintea mea a luat-o razna în momentul ăla, iar gura vorbi fără mine.

– Straniu, am spus. „Fata lui tata” în Igbo, dar nu pari a fi din Africa.

Ea îşi dădu ochii peste cap.

– Ne alegem numele după faptele noastre. Până acum am fost doar „Fata lui tata”, dar într-o zi treaba asta se va schimba.

Am aprobat înţelegător.

Bătrânul vorbi al doilea.

– Sunt tatăl ei, făcu o pauză pentru a mă lăsa să pricep. Mă numesc Akachi.

Aşteptă tăcut să spun ceva. Nu voiam să zic nimic, dar gura îmi fu forţată de amintirile celorlalţi.

– „Mâna lui Dumnezeu” în acelaşi dialect, de ce?

– Pentru că pe tot ceea ce pun mâna se transformă.

Am ridicat din sprânceană dându-mi seama că risc să devin ironic. Dar m-am abţinut.

– În ce?

– În dreptate, îmi răspunse el.

În fine, cred că puteam accepta asta.

Blondul se prezentă şi el.

– Sunt fiul lui şi fratele ei. Mă numesc Tama.

– „Băiat, fiu”, doar că în Mori, de ce nu în Igbo?

El ridică uşor din umeri.

– Mi s-a părut că mi se potriveşte.

Am dat din cap. Oare ce aveau să-mi mai rezerve?

Bărbatul de patruzeci de ani vorbi şi el.

– Adilet, adică „Dreptate” în Kyrgyz, m-am gândit să te scutesc de a căuta informaţii. Ai nevoie de ele pentru altceva.

– Se întâmplă fără vrerea mea, l-am asigurat eu pe Adilet.

– Leofric, se prezentă şi piticul. Sunt Anglo-Saxon, e numele meu real.

– Da, numele din vechime, am spus eu şocat că ştiam şi chestia asta. „Cel ce iubeşte putere”, frustrarea înălţimii.

Leofric ridică din umeri. Părea să accepte ceea ce îi spuneam eu fără resentimente.

– Bine, am spus eu, acum că tot ne cunoaştem, de ce ne-am adunat? Sunt nou în toată treaba asta şi am vaga bănuială că voi sunteţi mai bătrâni ca mine.

Adanna se ridică şi îşi aprinse o ţigară. Am observat privirea mustrătoare a bătrânului, dar el nu spuse nimic.

– Trăiesc de optzeci de ani, începu ea, iar el încă nu s-a obişnuit cu faptul că fumez.

Nu am băgat în seamă remarca ei.

– Vânătorii trec prin acelaşi proces ca şi Bibliotecarii?

Akachi mormăi ceva, apoi spuse cu glas tare.

– Oarecum, voi sunteţi cei ce ne creaţi pe noi. Dar noi, spre deosebire de voi, trebuie să acceptăm dinainte toate riscurile şi toate nebuniile vieţii ăsteia.

– Convenabil, am murmurat mai mult pentru mine.

L-am văzut pe Tama rânjind.

– Toţi se obişnuiesc până la urmă. E mai greu să vă convingem că e timpul să vă găsiţi un înlocuitor, decât să vă adaptaţi.

– Ah, voi sunteţi cei care trebuie să mă convingeţi?

– Nu, sări piticul de lângă mine şi i se alătură Adannei, dar lui Tama îi place să creadă asta, doar pentru că i-a spus lui Joanes că e timpul să predea ştafeta. Joanes era pregătit, dar nu era sigur pe tine.

Îmi venea să râd. Nici eu nu eram sigur pe mine.

– Bine, am spus din nou. Atunci de ce dracului ne-am întâlnit?

– „Talpa lui Org”, suspină Adanna printre fumul de ţigară. Trebuie să o descifrezi, cât mai repede.

– Ce e aşa de important?

Era şi curios, dar şi nervos în acelaşi timp. Joanes era obsedat de manuscrisul ăla, aşa că începuse să mă intrige şi pe mine.

– Bine, ce e cu toată prostia asta?

– Prostie? sări Adialet, cel ce nu părea a fi prea vorbăreţ din fire. Nu e o prostie, acolo e scris începutul şi sfârşitul lumii.

– O altă Biblie? am oftat eu.

– Nu, suspină Akachi, e însăşi civilizaţia.

Adanna stinse ţigara sub picior. Veni în spatele meu şi îşi apăsă mâinile reci pe umerii mei.

– Ce îţi spune „Aztlan al celor Şapte Grote”?

Mintea mea începu să claseze informaţii, cu o repeziciune demnă de invidiat. Biblioteca din capul meu începea să-şi facă efectul dorit. M-am oprit asupra lui Theopompus din Chios.

– Aztecii, conform lui Theopompus din Chios, susţineau că sunt urmaşii Aztlanilor sau, mai bine spus, ai atlanţilor.

Ea îşi luă mâinile după mine şi aplaudă frenetică.

– Bine, bine, continuă cu acelaşi glas melodios. Se spune că Org a fost primul atlant. Primul creat de zeul-peşte. În fine, a avut diverse denumiri, până la urmă grecii au avut cea mai mare putere de convingere, aşa că numele i-a rămas Poseidon.

– Atlanţii, continuă Adilet, primii născuţi ai pământului, chiar înaintea lui Adam şi Eva, chiar înaintea dinozaurilor sau… în fine, orice ţi-ai închipui tu că s-a născut înainte, au primit toate informaţiile necesare pentru a crea cea mai dezvoltată civilizaţie a lumii.

– Bine, am şoptit, nu e cazul să-mi spuneţi toată povestea. O ştiu şi eu, plecând de la Platon şi până în zilele noastre.

– Acum vreo paisprezece ani, unul dintre noi, pe nume Briş, a descoperit ceva în largul oraşului Mahabalipuram din India.

– Oraşul pierdut al celor Şapte Pagode, am murmurat eu.

Ca la un semn, mă aprobară toţi din priviri.

– Acolo a fost văzut Briş ultima oară. Apoi a închiriat un vas şi a dispărut pe Oceanul Indian.

– Şi Zed? am întrebat eu.

Privirile li se întristară.

– Zed, şopti Adanna. Ei bine, bănuim că Zed a ajuns unde a ajuns şi Briş, doar că el s-a întors cu manuscrisul ăsta, iar ceva de dincolo l-a urmărit şi l-a ucis.

Bine, capul îmi bubuia deja. Le-am făcut semn să se oprească.

– Voi credeţi că Zed a descoperit Atlantida?

– Oarecum, recunoscu calm Akachi. Nu Atlantida, poate. Nu ştiu. E posibil să fi dat de ceva cu mult mai străvechi, poate chiar sâmburele din care a luat naştere pământul.

Înţelegeam. Ceea ce descoperise Zed, sub nici o formă nu putea fi divulgat lumii, altfel ne-ar fi ucis pe toţi, indiferent de ceea ce îl ucisese pe el.

O amintire îmi apăru în faţa ochilor. Chipul ei, al femeii-corb. Un nou val de sentimente îmi năpădi mintea posedată. Le-am povestit şi lor de ea, încercând să omit ceea ce simţeam în inima mea. Tăcură toţi după ce am terminat de povestit.

– Bine, spuse Adanna, nu o putem lăsa acolo. Dacă e din lumea lui Org, atunci ne-ar putea conduce la ea.

– Staţi, le-am ordonat eu. Nu voiam să spun ceea ce aveam să spun, dar ceva din capul meu mă obliga.

– Noi trebuie să descoperim manuscrisele şi să le ţinem departe de lume, nu să descoperim Atlantida.

Adilet dădu uşor din cap.

– Poate, spuse el, dar, până la urmă şi Atlantida trebuie explorată şi apărată în acelaşi timp.

Am încercat să mă consult cu amintirile celorlalţi, dar se părea că nimeni nu avea nimic împotrivă.

Am fluierat uşor şi am pornit spre ieşire.

– Ne vedem într-o săptămă, le-am spus eu. Dacă până atunci nu reuşesc să desluşesc „Talpa lui Org”, atunci totul rămâne suspendat.

– Dacă reuşeşti o vom scoate pe femeia-corb din puşcăria de sticlă? mă întrebă Adanna.

Am înclinat din cap în semn că da. Ea păru mulţumită.

– Şi în timpul ăsta noi ce facem? vru să afle Leofric.

Nu ştiu de ce, dar piticania nu îmi era deloc pe plac.

– Habar nu am, faceţi ce făceaţi de obicei.

Tama îşi dădu ochii peste cap.

– Nu ai aflat încă? Orice l-a ucis pe Zed, acum ne vânează pe noi.

Dintr-un motiv pe care nu o să-l înţeleg niciodată, nu am fost surprins de vorbele lui.

– Sigur că vă vânează şi nu va avea linişte până când nu va găsi ceea ce caută.

– Atunci? insistă piticul.

M-am gândit o clipă.

– Bine atunci, iată cum facem. O săptămână. În timpul ăsta încerc să-i aflu secretele, orice s-ar întâmpla, la sfârşitul săptămânii am să i-o înapoiez.

Un oftat ieşi dintre buzele lor.

– Cum dracu’ o să faci asta? ţipă Adanna.

– Cred că asta e treaba mea. Până atunci rămâneţi ascunşi.

– Bine, mormăi piticul, măcar la o sută douăzeci de ani să am şi eu o săptămână liberă.

Am încercat să nu-l bag în seamă, dar, până la urmă, ştiam că am să-i spun tot ceea ce gândesc despre el. Dar atunci nu am făcut decât să plec cu mintea la „Talpa lui Org”. Leofric trebuia să mai aştepte.

 

CAP 1 – Prolog

CAP2  – Un manuscris ciudat

CAP3 – Manuscrisul furat

CAP4 – Femeia corb

CAP5 – Omul din Lumea Noua

Cap 6 si 7 – Aici

CAP 8 si 9

CAP 10

 

Cartea de blog VIII si IX – Lumea pierduta

Oana Stoica-Mujea

 

LUMEA PIERDUTĂ

 

 

 

 

PRIMA PARTE

 

MANUSCRISE DEMONICE

2

Pentru ca maine avem alta treaba 😉

SECRETUL ORAŞULUI

 

Un vânt rece începu a bate. Se foia printre corturi şi foşnea în urechile lor. Nisipul se ridica în mici tornade, ca mai apoi să cadă pe pământ şi să se confunde cu restul. Doar nisip, galben, înecăcios ce intra în corturi, apoi le căuta nările şi urechile.

Jol tuşi, nisipul îl îneca şi îi gâdila nările, dar bărbatul din Lumea Nouă nu părea a avea vreo problemă. Doar dădu la o parte praful ce îi acoperea chipul şi zâmbi.

– M-am obişnuit greu cu deşertul din mijlocul mării, râse el. Uneori e mai greu să trăieşti lângă mare, decât în deşert. Dar nici viceversa nu e chiar plăcută, ba, uneori, e chiar mai înspăimântătoare.

Jol stătea pe una din pernele aruncate pe jos ce păreau a ţine loc de scaune. Erau confortabile, mult mai confortabile decât casa şi patul feolilor. Corbii au dat năvală în cort imediat ce vântul a început să se ridice şi să urle, asemeni unui vrăjitor din alte timpuri. Până şi lui Jol îi părea că totul face parte dintr-un descântec vechi, de mult uitat. Era ca o vrajă. Totul era ca o vrajă. Până şi moleşeala ce pusese stăpânire pe el, făcea parte din aceeaşi magie strveche. Îi plăcea asta. Îi plăcea mai mult ca orice. Simţea cum ochii i se lasă grei. Ar fi vrut să doarmă. Să doarmă zile întregi. Dar glasul lui Briş îl aduse la realitate. Fiare plecase de mult. Nu o văzuse când dispăruse, dar, pentru moment, nici nu se putea gândi la asta.

– Secrete, secrete, bombăni Briş.

Jol simţi un val de căldură cuprinzându-i trupul. Corbii se aşezară pe celelalte perne libere, îşi acoperiră trupurile cu aripile mari şi croncăniră mulţumiţi. Vântul începu să bată cu şi mai multă putere, făcând cortul să se mişte într-o parte şi alta. Briş privi pânza groasă ce ţinea loc de pereţi.

– Se întâmplă tot timpul, explică el. Vântul bate cu şi mai multă putere uneori, acum doar se joacă. Doar îşi scuipă blestemele. Dar totul va fi bine.

Jol trase pe el o pătură. Nu îi era frig cu adevărat, dar vântul îi dădea o senzaţie de rece, senzaţie pe care nu o mai simţise până atunci.

– De unde ai venit? se trezi Jol întrebând.

– Din Londra, răspunse el, de parcă ar fi fost evident.

– Londra? Ce e Londra?

– Un alt Oraş.

Jol dădu uşor din cap. Îşi închipuise de mii de ori Lumea Nouă, îşi închipuise miile de Oraşe, locuitorii. Oameni. Doar oameni. I se părea trist. Cu adevărat trist. Era singurul lucru pe care nu-l putea înţelege. De ce ei nu erau la fel. Ar fi trebuit să fie jumătate oameni, jumătate animale. Sau, cel puţin, să aibă un instinct aparte. O lume plină de oameni i se părea tristă. Rece. Goală.

– Vrei să pleci de aici, puştiule? îl întrebă Briş.

Jol plecă din cap în semn că da.

– Mulţi pleacă, doar că, odată plecat, îţi doreşti cu ardoare să te întorci. Ştii de ce?

– Nu, recunoscu Jol, chiar dacă nu voia să creadă una ca asta. Lumea Nouă era o descoperire. Cine nu îşi doreşte să trăiască în Lumea Nouă?

– O să-ţi spun de ce, dar mai întâi să-ţi dau un ceai.

Briş se mişcă greoi spre o bucată de pânză, apoi dispăru în urma ei. O vreme nu se auzi nici un sunet, apoi el reveni cu două ceşti cu ceai. Una i-o înmână lui Jol.

– Ţine, spuse el, asta te va încălzi.

Jol prinse ceaşca în mâini. Mai băuse ceai din Lumea Nouă o singură dată, şi îşi aducea aminte de mirosul acela dulceag şi gustul bun. Sorbi de două ori. Cu siguranţă acest ceai era şi mai bun decât cel pe care şi-l amintea el.

– Secrete, bombăni Briş. Toţi deţinem secrete, băiatule cu corbi.

– Ar fi trebuit să fiu ca mama, spuse Jol cu însufleţire.

Briş îşi plecă capul.

– Da, un creuel, probabil că o să fii.

– Creuel?

Briş îi zâmbi într-un fel anume.

– Nu am timp să-ţi explic. Ar fi prea multe lucruri pe care nu le-ai înţelege. Dar şi cei ca tine şi ca mama ta au un nume, asemeni feolilor, vă numiţi creuel.

Jol repetă numele ăsta în minte. Începea să se simtă viu. Până atunci fusese doar băiatul-corb, cel fără un nume străvechi.

– Cum de ştii toate astea? Până nici vulturanii nu ştiu tot.

– Ah, vulturanii… Nu, de fapt, ei nu ştiu nimic. Dar au stat prea mult în Lumea Nouă şi au învăţat să manipuleze asemeni nouă.

Jol ridică din sprânceană. Briş oftă.

– Să o luăm cu începutul. Am multe să îţi spun, Jol.

– De ce vrei să îmi spui totul, Briş?

Bărbatul îşi ridică privirea din lichidul galben. Buzele i se întinseră până la urechi, iar în ochi îi juca o lumină stranie.

– Pentru că doar tu o poţi salva, Jol. Te aşteptam. Dar lasă-mă să încep cu începutul. Mai apoi am să răspund şi întrebărilor tale.

Băiatul-corb ar fi vrut să pună o duiumă de întrebări, dar îşi afundă buzele în ceaşca cu ceai şi nu mai spuse nimic.

– Mulţi dintre voi au străbătut oceanul. Au trecut peste el, unii zburând, alţii navigând. În afara vulturanilor nimeni nu s-a mai întors. Majoritatea au fost prinşi. Au ajuns experimente…

– Experimente?

– Oamenii vă consideră ciudăţenii, aşa că cei ca tine ajung să fie studiaţi. Ţinuţi în captivitate şi studiaţi până mor.

– Oh, de asta a spus Trec că de fapt noi am fugit de lumea, nu ea de noi.

Pe chipul lui Briş se afişă mirarea.

– Poate că Trec a îmbătrânit şi a început să spună adevărul. Ei bine, ce ţi-a spus el este aievea, Jol. Cu două milioane de ani în urmă A… Oraşul, a preferat să se dea din calea oamenilor. Nici atunci locuitorii Oraşului nu erau văzuţi cu ochi buni.

– Două milioane de ani?

– Oh, da, din păcate. Oraşul a fost prima aşezare omenească. De aici au pornit şi oamenii, dar, cu timpul, ei au început să se creadă mai buni decât cei ca tine.

– Ce e rău în cei ca mine?

– Nimic, puştiule, absolut nimic. De fapt, rău e în noi, nu în voi.

Jol ar fi vrut să întrebe de ce oamenii sunt atât de răi, dar Briş îi făcu semn să tacă.

– Dar şi lumea voastră a fost contaminată, Jol. Când Cresa s-a născut, al doilea creuel din istorie, vulturanii au înţeles că prin ea pot devenii stăpânii Oraşului. Noi, proscrişii, am ascuns-o pe mama ta un timp. Atunci locuiam în Oraş, ca şi tine. Trec a fost unul dintre cei ce ne-a alungat. Unii au fost ucişi, alţii torturaţi şi aruncaţi în mare. Cei mai mulţi au fost trimişi în munţi. Acolo şi-au găsit sfârşitul. Doar faunii au mai supravieţuit acelor condiţii vitrege. Se spune că unii ar fi reuşit să străbată marele vârf. Dar nu avem de unde şti.

Briş îşi plecă privirea în ceaşca cu ceai.

– Când am ajuns eu aici, eram tânăr, iar mama ta era o copilă vânată de vulturani. Un creuel… un lucru rar. Toţi au fost surprinşi când s-a născut, mai ales că a luat fiinţă din unirea a doi oameni, fără nimic special. Oameni ce s-au născut în Oraş şi l-au iubit. Vulturanii şi-au dorit mereu puterea, dar pentru asta aveau nevoie de cea promisă lângă ei. Când mama ta a rămas însărcinată, cu toţii au sperat că e vorba de un alt creuel. Vulturanii erau în culmea fericirii, dar totul a luat sfârşit atunci când tu ai venit pe lume. Mama ta a înţeles că nu vei fi în siguranţă atâta timp cât rămâne lângă tine, aşa că l-a implorat pe Trec să o ducă în Lumea Nouă. Şi, pentru prima oară, Trec a arătat că are un suflet.

– Dar Trec o caută acum, s-a zburlit băiatul.

– Sigur că o caută. Puterea vulturanilor a început să fie pusă la îndoială. Proscrişii s-au înmulţit, iar el se teme de o revoltă. Dar ştie că atâta timp cât o are pe Cresa, nimeni nu se va atinge de ei.

– De ce?

Briş s-a ridica. A lăsat ceaşca de ceai jos şi a început să păşească încet prin încăpere. Vântul urla şi mai rău, făcând cortul să şoptească fără vrere.

– Un creuel nu e numai un om-corb, ci şi un mare vrăjitor, cel mai mare. Iar Trec ştie asta.

– Şi eu sunt? se entuziasmă băiatul.

– Mă tem că nu, Jol. Nu s-a auzit niciodată de un creuel bărbat, dar asta nu înseamnă că nu există.

Jol se întristă.

– Nici tu nu ştii cine e tatăl meu, nu?

Briş se opri în mijlocul încăperii. Îşi duse ambele mâini la spate şi se lăsă uşor de spate.

– Nu ştiu, Jol, dar bănuiesc că e un creuel bine ascuns.

– Nu înţeleg, tu crezi că mai există cineva ca mama?

– Mai mult ca tine, decât ca mama ta.

– Un bărbat însoţit de corbi?

– Probabil, îi mărturisi el.

Tăcură amândoi pentru o vreme, până când Jol decise că mai avea şi alte întrebări.

– Dar, dacă mama e atât de puternică, de ce nu îi ţine în frâu pe vulturani?

Briş zâmbi.

– Iată o întrebare cu adevărat înţeleaptă.

Se aşeză din nou pe perna lui şi privi pânza cortului ce se unduia în bătaia vântului.

– Nu poate, Jol. Trec a fost cel ce i-a oferit „sămânţa” sau botezul cum se spune în lumea mea. Mama ta e legată de el. Atâta timp cât Trec trăieşte, ea nu se poate întoarce împotriva lor. Şi, dacă s-ar întoarce, tu ai fi mort.

– De ce?

– Trec încă nutreşte speranţa că vei dobândi câteva din puterile mamei tale. Dacă ea ar fi aici, tu nu ai fi decât o piedică, pentru că nu eşti legat de ei şi vei încerca să-ţi salvezi mama. Eşti o ameninţare, într-un fel, dar şi o speranţă în altul. Tocmai de aceea trebuie să pleci. Mai devreme sau mai târziu, Trec va şti cum să te lege.

– Niciodată!

– Oho, copile, vorbe mari. Dar Trec ştie cum să fie un vrăjitor adevărat. Şi, oricum, învaţă, nu se va da bătut cu una cu două.

– Dar ce-o să fac în Lumea Nouă?

Bătrânul tăcu pentru o clipă.

– O să-ţi salvezi mama, băiete. Dacă ea moare, şi mult nu mai are, atunci Oraşul va pierde singurul vrăjitor adevărat ce s-a născut de mii de ani încoace.

Jol căzu pentru o clipă pe gânduri.

– Briş, l-am auzit pe Trec discutând cu ceilalţi. Un om a furat ceva numit „Talpa lui Org”.

Bătrânul păru surprins.

– Oh, până la urmă, a ajuns în mâna lui.

– În mâna cui?

– Nu contează asta, Jol, nu acum. Ar trebui să te odihneşti, mâine, împreună cu Fiare şi cu mine, vei porni spre Lumea Nouă.

– Mâine?

Briş plecă din cap de câteva ori.

– De ce, ai altceva mai bun de făcut?

– Dar Mama Sarah şi…

– Oh, Jol, nu îţi căuta scuze, mama ta are nevoie de tine. Oraşul se va distruge dacă nu o aducem înapoi, dacă nu scăpăm de Trec şi dacă nu punem manuscrisul ăla acolo unde îi e locul. Zilele Orăşenilor sunt numărate.

– Nu înţeleg.

Briş se întoarse spre el.

– Când mama ta s-a născut, se răsti el, a readus magia pe pământurile astea. Iar acum, când şi-a amintit cum era în palmele magiei, Oraşul freamătă după ea, suferă după ea. Dacă nu o aducem înapoi, tot ceea ce vezi va dispărea fără urmă.

– Şi Trec ştie asta?

– Mă îndoiesc că-i pasă.

– Dar tu de unde ştii atâtea lucruri despre Oraş?

– E o poveste prea lungă şi mai e puţin din noapte. O să avem nevoie de forţe pentru a trece dincolo.

– Şi cu ce vom merge?

– De ce nu aştepţi să vezi cu ochii tăi?

Jol se bosumflă asemeni unui prunc.

– Bine.

Briş se îndreptă spre ieşirea din cort.

– Tu o să dormi aici, îi strigă Briş, încercând să acopere vântul. Ne vedem în zori.

Bătrânul dispăru dincolo de pânza groasă. Jol privi spre patul cu baldachin.

– Bine, măcar am să dorm într-un pat uman, bombăni pentru sine.

FUGA DIN PARADIS

 

O litieră, purtată de şase bărbaţi, ieşi dintre corturi în lumina albicioasă a soarelui de dimineaţă. Litiera era acoperită de o pânză albă, groasă, aşa încât chipul celui aflat înăuntru să nu poată fi văzut. Proscrişii ieşiră pe rând din corturile lor, plecându-şi frunţile şi genunchii în faţa celui nevăzut. Jol ieşi şi el. Îl zări pe Briş stând într-un genunchi, cu ochii căzuţi în nisipul fin. Nici urmă de furtuna de cu seară nu se mai zărea. Doar o linişte mormântală, ce întâmpina o litieră. Briş ridică o clipă ochii din nisip şi îi făcu semn lui Jol să intre la loc în cort. Băiatul făcu întocmai, dar nu putu rezista pe deplin tentaţiei, aşa că lăsă un colţ din pânză mai depărtat. Atât cât să-şi poată arunca un ochi. Până şi corbii păreau să-şi ţină respiraţia.

„Ce se întâmplă?” li se adresă el corbilor.

„Nu ştiu, dar nu e bine”, răspunseră ei într-un glas.

Jol dădu uşor din cap. Nu putea să nu se întrebe dacă fuga lui Briş şi a Fiarei în Lumea Nouă nu are legătură cu spectacolul ce tocmai îl vedea cu colţul ochiului.

Cei şase bărbaţi lăsară litiera jos, în nisipul fin. Până şi soarele părea că se concentrează intens la scena ce tocmai se desfăşura.

Un tânăr, un vultur blănos, tânăr, cu nas lung şi curbat şi aripi blănoase şi un cioc lung, cu barbă,  ce îi cădea în piept, se ridică în picioare şi se apropie de litieră. Din spatele litierei, se ridică un bătrân. Bătrânul, acoperit de o bucată de piele în jurul mijlocului, se îndreptă spre vulturul blănos. Lui Jol nu îi fu greu să-şi dea seama că bătrânul, de fapt, era conducătorul proscrişilor. Sceptrul aurit ce-l ţinea în mâna dreaptă şi-l scufunda, din când în când, în nisip, îi conferea titlul suprem. Băiatul-corb încercă să-şi dea seama ce era cu vulturul blănos, dar ştia că trebuie să aştepte.

Cei doi se întâlniră faţă-n faţă. Vulturul blănos îşi lăsă uşor fruntea în pământ. Bătrânul nu făcu nici un gest. Între ei se schimbară cuvinte. Cuvinte ce nu ajungeau la urechile lui Jol, şi era mult prea periculos să-şi trimită corbii să spioneze. Cerul era gol şi senin, oricine ar fi reuşit să zărească petele negre.

Tânărul trase aer în piept. Din când în când, Briş mai arunca câte o privire spre cort. Cei doi încă stăteau de vorbă, păreau absorbiţi de ceva anume. Probabil că era important din moment ce toţi participanţii aşteptau cu sufletul la gură un semn.

După un timp destul de îndelungat, bătrânul plecă din cap în semn de aprobare. Proscrişii săriră în picioare şi aplaudară. Vulturul blănos zâmbi. Cei şase bărbaţi se puseră de o parte şi alta a litierei, iar bătrânul trase perdelele groase. Jol aproape că trase un ţipăt. Îmbrăcată ca o adevărată regină a sălbăticiei, într-o blană albă ce îi acoperea nurii şi se termina puţin deasupra genunchilor, Fiare îşi făcu apariţia.

Băiatul îl zări pe Briş îndreptându-se spre el. Trase pânza cortului şi rămase nemişcat, până când Briş apăru înăuntru.

– Eşti gata, băiete?

Nu reuşi decât să dea din cap în semn de aprobare.

Briş îşi întoarse capul spre deschizătura cortului şi privi dincolo de ea.

– Ai tras cu ochiul?

Jol aprobă din nou.

– Bine, atunci îţi voi explica pe scurt.

Briş trase pânzele ce ţineau loc de uşă, în aşa fel încât nici o rază de lumină să nu mai pătrundă în cort. Trecu repede peste perdelele de mătase, nepăsându-i că le rupe, şi intră în camera cea mare.

– Peste un ceas Fiare va fi nevoită să îşi unească destinul cu vulturul blănos, pentru ca pacea între oameni şi vulturi să fie pecetluită. Aşa cum, probabil ţi-ai dat seama, Fiare este un fel de prinţesă a locului. Aşa că, bătrânul său, consideră că e de datoria ei să încheie pactul. Aş fi scos-o de mult din încurcătura asta, dar nu puteam pleca până când tu nu aveai să vii aici. Ăsta e DESTIN, băiete.

Jol dădu repede din cap. Abia acum îşi explica lacrimile Fiarei atunci când o întâlnise în deşert.

– Ei bine, o voi răpi. Îţi voi spune unde ne aştepţi şi ce trebuie să faci. Dacă nivelul apei creşte, suntem ca şi morţi, aşa că trebuie să mă asigur că eşti capabil să întoţi.

Jol mări ochii.

– Sunt o pasăre, nu un peşte.

– Deci eşti un bolovan.

– Ce?!

– Habar nu ai să înoţi.

– Oarecum pot.

– Bine sper oricum că nu va fi nevoie. Aşează-te!

Jol ascultă. Se simţea asemeni unui animal de companie, fără creier, doar drăgălaşi şi tocmai bun de ţinut pe lângă casă.

Briş desenă o hartă pe pământul reavăn, dând pernele la o parte.

– Aici ne aflăm noi, spuse el. La două mii de picioare distanţă se află o stâncă. O sculptură a zeului-peşte: Poseidon. Te urci pe capul sculpturii, îi dai jos coroana şi te laşi în jos. Acolo vei da de apă sărată. Mergi cam două sute de picioare până când o să ajungi pe o insuliţă subpământeană. De acolo vei avea de escaladat o stâncă abruptă. Urci şi legi bine frânghia asta de ceva. Nivelul apei nu creşte niciodată până acolo. Aşa că vei fi în siguranţă. Când vom ajunge, în cazul în care nivelul apei e crescut şi suntem nevoiţi să înotăm până la frânghie, ca să-ţi dai seama că suntem noi, voi trage de două ori de frânghie. Dacă nu se trage de două ori, o tai şi o iei la fugă cât poţi. Asta înseamnă că ceva a mers prost, iar tu nu vei mai fi în siguranţă nici în Oraş, nici printre proscrişi.

– Da, mormăi Jol, de parcă totul făcea parte dintr-un joc ireal.

Dar Briş se înfipse în umerii lui şi îl scutură cu putere.

– Dacă nu faci asta, Fiare va fi vândută şi ucisă cu sălbăticie în numele păcii, iar tu vei deveni proscrisul proscrişilor.

– Ucisă?

Briş îşi ridică palma mare şi păroasă, iar aceasta se lipi, cu clipocit strident, de chipul lui Jol.

– Nu am timp să-ţi explic, ai înţeles ce ai de făcut?

Jol se cutremură pe picioare, iar corbii croncăniră în cor.

– Da, da, spuse băiatul-corb.

– Atunci i-a frânghia şi fugi. Nu te opri până nu vezi sculptura cea mare. Nu te opri şi nu privi în spate.

Briş îi puse frânghia în jurul gâtului şi îl împinse spre baldachin.

– Doar nu crezi că o să ieşi în văzul lumii.

– Dar toţi m-au văzut venind…

– Da, dar ai fugit azi noapte. Proscrişii încă te caută prin deşert. Dă-i drumul şi fă întocmai cum ţi-am spus, altfel moartea ne va găsi pe toţi.

Jol simţi cum corbii îl îmboldesc că o ia la fugă. Abia atunci prinse ceva curaj, iar picioarele i se dezlipiră de pământ şi începură să alerge.

 

*

Briş rămase locului. Încă nu îndrăznea să-şi părăsească cortul. Procesiunea se terminase, doar jumătate de ceas şi unirea avea să înceapă. Blestema ziua în care ajunsese în „Paradis”. Nu mai ştiuse cum să plece, iar Trec îl vânase cu înverşunare. Doar Cresa îi oferise o mână de ajutor, cu toate că era doar o copilă. Lăsase totul în urmă. O nevastă bolnavă mintal şi un copil destul de dezorientat. Totul doar pentru a urma o pistă. Desigur, întâlnise un dragon, unul adevărat, dar bătrân. Nu mai avea suficientă forţă să-şi arate frumuseţea, mitul parcă dispărând în munţii ăia reci. Apoi totul o lase razna, dacă el descoperise „Paradisul”, ei bine „Paradisul” nu-l dorise pe el.

Ajunsese între proscrişi şi ajunsese să-i indrăgească. Totul până când Cresa a dispărut, iar lumea a luat-o razna. Vulturii blănoşi şi-au cerut drepturile, iar oamenii le-au ţinut piept. Atunci a participat la prima uniune în numele păcii. O crimă odioasă ce în Londra ar fi fost pedepsită aspru. Ştia ce avea să i se întâmple Fiarei, aşa cum ştia şi ce avea să se întâmple dacă ea dispărea. Regreta doar că oamenii şi celelalte rase, nu aveau curajul să se ridice împotriva vulturilor blănoşi. Părea a fi un blestem. Vulturani, vulturi blănoşi, toţi din aceeaşi haită. Sângele apă nu se face. Ştiuse încă de când Fiare se născuse că se va ajunge la asta.

Ura însăşi ideea de uniune în numele păcii. Vulturii blănoşi, trebuia să recunoască, erau mult mai cruzi decât vulturanii. Cel puţin, vulturanii nu îşi ucideau soţiile pentru a le împrăştia sângele. Sacrificiu. Prima oară când asistase la o asemenea uniune, emisese o teorie interesantă ce încă îi mai bântuia mintea. Ar fi vrut să fi putut merge mai departe, să exploreze lumea asta, dar ei nu îl scăpaseră din priviri nici o clipă. Abia în ultimii ani căpătaseră încredere în el, dar îl considerau prea bătrân pentru a mai încerca ceva. Dar el nu era bătrân. Îşi păstrase forţele pentru o zi ca asta. Şi avea să le-o dovedească.

Dar ideea aceea nu îi dădea pace, iar teoria lui Theopompus din Chios aceea de „Aztlan al celor şapte Grote”, încă mai ardea în mintea lui. Cu toate că îi părea imposibil, dar, până la urmă, cât de multe se ştia despre azteci? Dar şi aşa, ce căuta un Poseidon în mijlocul deşertului. Un Posedion ce oferea una din multele salvări din Oraş, chiar în mijlocul oceanului sărat.

Aşteptă să audă bătaia gongului mare. Bătu de şase ori. Bătrânul îşi jelea fiica, iar bătăile gongului îi strigau jalea. După cele şase bătăi puternice o linişte mormântală cuprinse deşertul. Briş aruncă un ochi spre nisipul galben. Nici un fir de praf nu îndrăzni să se ridice, nici o adiere de vânt nu încercă să şoptească. Rând pe rând, vulturii blănoşi se adunară. Ceilalţi încă nu aveau puterea să iasă de prin corturi. Bătrânul ieşi cel dintâi, urmat de Fiare şi de cei doi fraţi mai mari ai ei. Aveau chipuri solemne, dar tărcate de lacrimile ce le curseseră mai înainte. Doar Fiare părea să nu fi vărsat nici o lacrimă. Îşi privea, cu demnitate, viitorul în ochi. Vulturul blănos, pentru o clipă, îşi lăsă privirea, apoi îşi reveni, iar ochii lui îi susţinură pe ai ei. Fiare îi aruncă un zâmbet crud. Vulturul se încruntă.

– Se joacă cu focul, mormăi Briş.

Nu mai avea timp, iar el ştia asta. Îşi strânse părul în coadă şi răsuflă adânc. Ştia că e o nebunie. Ştia la fel de bine că e posibil să nu reuşească niciodată, dar trebuia să o facă, măcar pentru copilul pe care-l părăsise în Londra. Fiare trebuia salvată, chiar dacă asta avea să aducă război între proscrişi, iar el îşi va pierde viaţa.

Privi prin cort pentru ultima oară. Era o nebunie, dar nu mai putea da înapoi. Îşi trecu prin memorie tot ceea ce avea nevoie, tot ceea ce dusese sus pe stâncă. Aveau mâncare, apă, pături şi o barcă îi aştepta dincolo de Oraş, la intrarea în ocean. Ştia că era posibil să nu supravieţuiască oceanului, dar, cel puţin, aveau o şansă la un milion, iar el credea în şansele la un milion. Mai aruncă o privire afară. Fiare şi vulturul blănos îşi împreunară mâinile, aşa cum cerea tradiţia. Îşi duse mâna la cureaua pantalonilor. Cuţitul era acolo. Nu, nu era suficient, dar mai bine decât nimic. Acum aştepta ca fraţii Fiarei să creeze diversiunea. Numără în gând: unu… doi… trei… şi un strigăt puternic se pogorî pe pământ.

 

*

Jol se cutremură. Nu mai auzise niciodată un asemenea urlet: durere, furie, frustrare. Se cutremură pe picioare, corbii dădură să croncăne, dar sunetul le rămase undeva în gât, prizonier. Jol sări repede în interiorul statuii. Nu îşi închipuise niciodată că îi va fi aşa de uşor să dea jos coroana statuii. Nici nu-şi inchipuise că poate fi atât de mare, şi nu se putea abţine în a se întreba cât de mulţi îi ştiau secretul. Spera că nu prea mulţi. Cu toate că era convins că vulturii blănoşi au cunoştinţe despre asta. Şi, oarecum, i se părea normal.

Se lăsă uşor în jos. Inima îi bubuia nebuneşte, iar întunericul, pe măsură ce cobora, îl prindea în braţele sale. Corbii i se puseră pe umeri, tăcuţi şi uşori. Jol înghiţi în sec. Simţea că i se taie răsuflarea. Interiorul statuii era plat şi alunecos, iar corbii s-ar fi descurcat destul de greu să zboare, datorită pereţilor apropiaţi. Mai era şi bezna. El nu vedea în întuneric, şi era convins că pe măsură ce va înainta întunericul va fi şi mai aprig. Se concentră asupra corbilor.

„Voi veniţi din lumea întunecată, ar trebui să vedeţi la fel de bine ca o felină în beznă”

„Vedem!” spuseră ei într-un glas.

„Aţi putea… ei bine, aţi putea să mă îndrumaţi?”

„Da!” răspunseră ei siguri.

Voia să aibă mai multă încredere în ei. Nu ştia de ce nu poate. Erau împreună dintotdeauna şi totuşi, lui i se părea imposibil să se obişnuiască cu ei.

Alunecă uşor până simţi sub tăpli apa rece. Îşi retrase uşor piciorul, nu ştia cât de adâncă e apa, iar el nu voia să îşi înceapă lecţiile de întot chiar în acel moment. Îşi înfipse cu tărie mâinile în stâncă. Un şiroi cald de transpiraţie îi curgea pe frunte. Simţea că îl ia cu leşin. Cu siguranţă nu avea rău de înălţime, pentru că iubea înălţimile. Senzaţia era bizară, nu mai simţise aşa ceva până atunci. O căldură năprasnică îi cuprinse întreg trupul. De parcă mai avea puţin şi lua foc. Ochii i se închiseră automat. Orice ar fi făcut nu îi putea ţine deschişi. Simţea o durere cumplită în mijlocul capului. O durere aprigă. De parcă cineva îl lovise cu putere, poate chiar cu un pumnal bine ascuţit. Apoi, totul se întâmplă dintr-o dată. Ochii i s-au deschis de parcă cineva ar fi tras de ei. Degetele i se înfipseră în piatră, lăsând durerea să-i fulgere trupul… Ţipă. Urletul îl luă şi pe el pe neaşteptate. Fusese, mai degrabă, speriat decât îndurerat. Când reliză că poate vedea prin beznă aşa cum nu văzuse nici măcar la lumina zilei, îi veni să vomite. Îşi ţinu respiraţia o clipă şi deveni raţional. Vedea prin ochii lor. Încercă să nu îi dojenească pentru că îl luaseră pe nepregătite, dar tot murmură un „Mulţumesc!” ironic.

Privi în jos, spre apă. Îşi dădu imediat seama că nivelul nu crescuse. Putea să vadă pietrele ce dormeau pe fundul apei, la o distanţă destul de apropiată. Îşi lăsă picioarele în jos. Tălpile lui atinseră apa. Rece. Aproape că putea să simtă şi sarea, cu toate că nu o gustase. Picioarele lui se opriră pe pietre. Apa îi ajungea până la nivelul genunchilor. Se zburli tot din pricina frigului, dar nu avea timp să se gândească. Privi în sus. Zări stânca de care-i spusese Briş. Şi, undeva, sus de tot, acolo unde nu credea că va ajunge vreodată, zări o lumină slabă. Oftă şi începu să se cocoţeze. Atunci auzi o bubuitură, un ţipăt ascuţit şi un bubuit. Corbii croncăniră încet. După care, linişte. Ascultă o clipă. Mâinile lui erau lipite de peretele din piatră. Picioarele îi erau în aer, iar respiraţia îi era întretăiată. Apoi auzi un „Au!”, glasul semăna cu al lui Briş. Dădu să strige spre ei, dar chiar în acel moment, nivelul apei începu să crească, şi singurul lucru la care se putu gândi, fu să urce.

 

*

Fiare îl văzu pe Briş alunecând pe piatra umedă. Îşi întinse mâna după el, dar nu reuşi să-l prindă. Zgomotul fu asurzitor şi ţinu mai mult decât s-ar fi aşteptat. Când totul se sfârşi, nu îndrăzni să spună nimic. Apoi auzi un „Au!” sonor şi răsuflă uşurată. Fiare parcursese de multe ori interiorul sculpturii, aşa că nu i se părea că depune un efort prea mare. Doar de apă îi era teamă. Ura să se gândească numai la faptul că nivelul apei ar putea creşte şi ar putea să o strivească sub ea înecând-o şi sufocând-o. Dar şi mai teamă îi era de vulturii blănoşi. Spera să nu o descopere, cu toate că toţi erau pe urmele lor şi, cu siguranţă, cel puţin unul din vulturi zărise pe unde dispăruseră. Poate că nivelul mărit al apei nu era o idee prea rea. Prefera, până la urmă, să moară înecată decât sacrificată.

Se mişcă repede, cu agilitate felină, cu toate că nu era nici pe departe aşa ceva. Când picioarele ei atinseră apa, o răceală cumplită îi posedă trupul. În acelaşi timp de deasupra zări lumină. Ţipătul unui glas bărbătesc, apoi mâinile ce îi cuprinseră trupul, iar capul ei fu cuprins de apa rece.

Se zbătu o clipă până să-şi dea seama că Briş era cel ce o prinsese în mâinile sale. Nu vedea nimic, dar simţea totul. Mii de senzaţii îi năvăleau mintea şi corpul. Frică, furie, frig, răceală. Toate deodată se aglomerau în ea. Simţi cum Briş o trage după el. Apa o lovea din toate părţile. O strângea în mâinile ei, se năpustea peste chipul ei şi o sufoca. La început se opuse, apoi, senzaţia, cântecul, liniştea, o prinse în mreje. Se calmă şi îşi lăsă trupul purtat de mâinile puternice ale lui Briş. Când simţi aerul nu se grăbi să-l tragă în piept. Trupul îi era amorţit din pricina apei reci. Capul îi amorţise, iar gura nu i se deschidea.

Briş o strânse brusc de nas, iar ea fu nevoită să deschidă gura şi să tragă violent aer. Plămânii i se umplură dintr-o dată, iar pe nas şi pe gură începu să-i iasă şuvoaie de apă. Când dădu să tuşească, Briş îi acoperi gura.

– Sttt! o sfătui el. Ne caută.

Fiare ştia că vulturii blănoşi nu vor îndrăzni să coboare. Cel puţin nu atâta timp cât nivelul apei era crescut, dar nu putea să aibă aceeaşi siguranţă şi în ceea ce îi privea pe oameni. Briş se mişca tot mai mult, făcând zgomot cât mai puţin. Fiare nu se putea concentra, dinţii începură să-i clănţăne violent. Briş îi prinse cu putere palmele şi îi strecură ceva între ele. Pricepu repede că e vorba de o frânghie, dar nu putea să se mişte.

– Nu pot, sunt prea îngheţată, şopti ea.

– Dacă te mişti, te vei încălzi.

Fiare dădu violent din cap.

– Nu pot.

Tremura din toate închieturile, simţea că o să moară, iar moartea îngheţată parcă nu îi mai surâdea acum.

Briş se apropie de urechea ei.

– Dacă nu te mişti, acum, vom muri amândoi.

Fiare strânse cu putere frânghia, dar palmele îi erau îngheţate. Încercă să se ridice. Nu reuşi. Briş o luă de după mijloc şi o împinse până când atinse, cu picioarele, stânca. O împinse uşor până când fu sigură pe picioarele-i tremurânde.

– Grăbeşte-te, Fiare! o îndemnă el.

Glasul lui Briş era scăzut, dar se simţea nervozitatea. Fiare încercă să-şi revină. Ştia că nu îl poate lăsa pe Briş în mâinile lor, el era salvatorul ei. Iar fără el nu aveau să ajungă până la barcă. Picioarele i se încălziră numai la gândul ăsta. Se căţărase de multe ori pe stânci cu ajutorul frânghiilor, chiar dacă umezeala şi frigul nu puseseră stăpânire pe ea, trebuia să o facă la fel de repede ca de obicei.

Chiar atunci, sub ea, simţi cum frânghia se mişcă de două ori cu putere. Fiare ştia că e vorba de un semn, un semn pe care băiatul-corb trebuia să-l primească. Atunci simţi cum frânghia o trage în sus cu putere. Încercă să zărească ceva, dar nu reuşi. I se păru un veac până când simţi mâinile lui calde năpustindu-se asupra ei.

– Eşti bine? îi auzi glasul în întuneric.

– Briş, răsuflă ea.

O întinse pe ceva moale şi călduros. Ştia că Briş se ocupase de toate detaliile călătoriei, dar nu putea să gândească mai mult. Apoi îl simţi pe băiatul-corb mişcându-se. Auzi frânghia căzând. Nu ştia cum făcuse asta, nu îşi dădea seama cum reuşise să perceapă un zgomot atât de slab. Apoi, de parcă asta nu ar fi fost de ajuns, îl auzi pe Briş căţărându-se asemeni unei maimuţe. Se cutremură. Mâinile lui Jol se coborâră iar pe trupul ei. Atunci simţi o pătură acoperind-o în întregime. Tremura, iar dinţii nu i se opreau din clănţănit. I se loveau violent, de parcă ar fi vrut cu tot dinadinsul să-i sară din gură. Atunci el o cuprinse în braţe şi îşi lipi trupul de-al ei. Vru să protesteze, dar valul de căldură ce venea dinspre el, o convinse că e mai bine să nu o facă.

 

 

Ultimul capitol al partii I

 

CAP 1 – Prolog

CAP2  – Un manuscris ciudat

CAP3 – Manuscrisul furat

CAP4 – Femeia corb

CAP5 – Omul din Lumea Noua

Cap 6 si 7 – Aici

 

Cartea de blog VI si VII

029demetia1

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Oana Stoica-Mujea

 

LUMEA PIERDUTĂ

 

 

PRIMA PARTE

 

MANUSCRISE DEMONICE

 

DOMNIŞOARA FEELE

 

Îmi era frig. Răceala aia nu era instalată numai în trup, ci şi în minte. Mă simţeam ca un adevărat om de zăpadă. Ba nu, unul de gheaţă. Aveam impresia că şi de mă voi mişca, mă voi sparge. Durerile minţii mele erau prea multe, iar eu nu le mai puteam sorta. Mă încercau prea multe sentimente. Un amalgam ce se războia în capul meu.

Când Joanes m-a chemat în Bibliotecă, aproape că am răsuflat uşurat. Bănuiam că în ultimile douăzeci şi patru de ore încercase să descifreze manuscrisul. Refuzam să cred că ar fi reuşit. Încercasem eu însumi trei zile la rând să-mi dau seama despre ce limbă e vorba. Abia acum îmi dădeam seama că toţi acei ani în care învăţase limbile moarte ale pământului, nu mă pregătiseră pentru „Talpa lui Org”. Eram frustrat şi neputincios în faţa manuscrisului. Pentru oricine altcineva, nu ar fi fost decât o provocare şi mai mare. Dar, la dracu’, eu sunt un om destul de normal, nu mă încarc cu ambiţii ce nu mi se potrivesc. Şi oricât aş fi fost de curios, pur şi simplu, doream să-mi bag picioarele.

Mai mult m-am târât spre Bibliotecă. Simţeam nevoia să fiu departe de locul acela. Chiar dacă, încă, nu eram pregătit să o spun cu voce tare, îmi doream cu disperare să fiu lângă ea, lângă femeia-corb.

Nu ştiu de ce, dar ultimele zile mi le-am petrecut cu gândul acolo. Şi, de ce mă gândesc mai mult, de aceea mă îndrăgostesc mai cu patos. Parcă trăiam un coşmar sau, de ce nu, eram blestemat.

Joanes stătea ca de obicei la masă, cu lumânare în faţa lui. Biblioteca abia de se zărea. Însă eu ştiam, zeci, mii, sute de mii de manuscrise se aflau în întuneric.

Joanes abia dacă şi-a ridicat privirea din manuscris. Dădu cu pumnul în masă, răscolit de un sentiment puternic.

– Stai jos, Vrack! îmi spuse pe un ton entuziast.

M-am aşezat. Oricum nu îmi mai simţeam picioarele. Eram extenuat fizic şi psihic, iar atunci când Joanes era fericit, mă simţeam şi mai deprimat.

– Uite ce-am găsit.

Îmi întinse o foaie galbenă şi lumânarea. Lumina se revărsă uşor peste coala îngălbenită. Privirea mi-a rămas înmărmurită. Aproape că mi-aş fi dus mâinile la ochi şi mi i-aş fi frecat cu putere, dacă nu aş fi citit acea bucurie perfidă pe chipul lui Joanes. M-am uitat la el, apoi din nou pe hârtie. Imaginea mi se părea aproape ireală. Aş fi vrut să o ating, dar îmi era prea teamă că e totul un vis ce s-ar putea destrăma.

Imaginea acelei femei cu aripi de corb, mi se părea sublimă. Era aidoma specimenului – nu ştiu dacă e corect spus aşa – pe care-l văzusem în sediul FBI. Doar că femeia din imagine era mai primitivă. Figura îi era alungită, iar maxilarul gros, ce se continua cu o bărbie pătrăţoasă şi cu buze subţiri, răutăcioase. Lumina din ochi, chiar dacă era desenată în cărbune, mi se părea fabuloasă. Aripile ei erau mai mari, mai bine conturate. Poate mai puternice. Mai degrabă… nu ştiu, puterea aceea primitivă, era ceva, putere combinată cu fascinaţie.

– Creuel, se răsti Joanes.

Am ridicat din sprânceană, şi nu riscam să devin ironic. Doar că nu înţelegeam o iotă.

– Creuel, repetă el, dându-şi seama că nu suntem pe aceeaşi lungime. Asta e străvechea denumire a oamenilor corbi. Nu au existat decât doi, cred că ea a fost prima.

Mâinile au început să-mi tremure. Nu puteam să nu mă opresc din întrebarea aia tâmpită: „oare câţi ani are? De când e pe pământ? Ce e ea?” Îl priveam pe Joanes şi aproape că nu îl mai puteam înţelege. Ştiam zeci de limbi moarte, dar engleza mi se părea o limbă necunoscută. Buzele i se mişcau, iar ochii îi luceau plini de încântare, şi, în tot acest timp, mie îmi venea să vărs.

– Trebuie s-o scot de acolo, am spus într-un târziu.

Joanes a amuţit. Buzele i s-au strâns într-o grimasă, iar ochii i s-au micşoarat.

– Ai înnebunit?!

Desigur, era o întrebare de bun simţ, dar, sunt sigur că nu i-ar fi plăcut răspunsul.

M-am ridicat şi am dat cu palma în masă. Recunosc, cam tare, m-a durut. Flacăra lumânării a pâlpâit.

– Pentru Dumnezeu, nu o pot lăsa acolo să se facă experienţe pe ea. Tu nu ai văzut-o.

Chipul lui Joanes era o mare încruntare. Nu îndrăzni să se ridice, poate din cauza tremurului nervos.

– E ca şi cum cineva ar decide că nu poate lăsa aici o carte. Indiferent de motiv.

– La dracu’, Joanes, vorbim despre o fiinţă cu suflet.

Şi-a proptit palmele în masă, şi cu un chin aproape neomenesc, s-a ridicat, lăsându-şi umbra să se pogoare deasupra lumânării. Tremura din toate închieturile. Şi, pentru prima oară, părea cu adevărat să aibă două sute de ani. – Apropo, chestia asta cu vârsta lui trebuia s-o lămuresc până la urmă, nu îmi place să-mi râdă în nas în felul ăsta.

Pumnul lui Joanes se propti în masă. Slab, nevlonic, şi totuşi impunător.

– Vrack, să nici nu-ţi treacă prin cap. Alungă-ţi gândul.

– Oh, mai scuteşte-mă, Joanes. Ce o să-mi faci? O să tremuri la mine până o să mor de frică?

Mi-am înghiţit imediat limba. Mă simţeam roşu’ ca un foc abia aprins. Nu ar fi trebuit să-mi vărs năduful pe el, doar pentru că eu voiam să o scot pe ea de acolo.

Joanes îmi aruncă o privire goală. Nu se citea nimic în ea. Dădu scaunul la o parte şi trecu pe lângă mine. Trupul îi tremura. Abia atunci mi-am dat seama cât era de bătrân şi cât de nedrept fusesem.

– Joanes, îmi pare rău! N-am…, dar mi-a închis uşa în nas.

Ştiu, uneori sunt adevărat dobitoc.

 

*

Nici un sunet nu mi-a distras auzul. Poate doar torsul scăzut al motanului, ce dormea undeva, printre cutiile domnişoarei Feele. Deja era instinctiv. Ştiam că e noapte şi ştiam că e frig. Cu toate că în Bibliotecă era tot timpul o temperatură constantă, însă oasele mele păreau că se războiesc între ele, în interiorul trupului meu. Asta însemna clar că e frig. Poate că şi ploua, dar de asta nu eram prea sigur.

Am rămas în camera mea întreaga noapte, fără să mă mişc, fără să-mi doresc ceva anume. Singurul lucru pe care reuşeam să-l fac era să mă gândesc la ea. La ea şi la modul în care aş putea să intru acolo şi s-o salvez. Îmi dădeam seama că nu îi puteam cere ajutorul Daleei. Ea nu ar fi mişcat nici un deget, femeia-corb era prea importantă pentru ei. Pentru ea. Nu ar fi făcut decât să mă îndepărteze, poate chiar să o mute de acolo pe femeia care mi-a răpit sufletul şi inima.

Mi-am petrecut întreaga noapte tocindu-mi mintea, dar nu am găsit nici un răspuns. Nu m-am gândit nici o clipă să apelez la cărţile din Bibliotecă pentru a-mi arăta răspunsul, calea cea dreaptă. Deja eram sătul de ele şi, de ce să nu recunosc, speriat. După moartea lui Zed şi apariţia femeii-corb, îmi dădeam seama că Joanes nu îmi spusese absolut nimic. Vrăjitorul care-mi transformase urechile fusese doar o picătură într-un ocean. Nu puteam să nu mă întreb ce există pe lume, cât şi unde e ascuns.

Nu am crezut niciodată în Iad şi, după ce am ajuns la Bibliotecă, mi s-a confirmat inexistenţa lui. Dar asta e altă poveste, cu toate că am ajuns să mă tot gândesc la ea, ca la o durere ce mă apasă într-un colţ al capului.

Spre dimineaţă domnişoara Feele a intrat în debara. M-a privit o clipă, stând în uşă şi lăsând o pată de lumină să se scurgă în încăpere. Motanul s-a trezit, a sărit de sub cutii şi a pornit pe holul Bibliotecii. Feele îl privi amuzată.

– N-am mai avut niciodată o pisică aici, spuse ea.

Cred că sunetul glasului ei m-a readus cu picioarele pe pământ.

– Black e minunat, am spus eu, mai mult dorind să-i confirm ceea ce dorise să spună cu adevărat.

Feele îl mai privi o clipă, probabil până când a intrat în vreo încăpere şi l-a pierdut din vedere. Apoi, cu gesturi rapide şi totuşi şovăitoare, închise uşa în urma ei. Am avut impresia că, mai întâi, s-a asigurat că Joanes nu e prin preajmă. Am văzut-o scoţând teancul de chei din buzunar. A ales-o pe cea corectă şi a încuiat uşa.

Am tresărit, dar nu am spus nimic. Eram curios, dar în acelaşi timp şi impacientat.

– Trebuie să-ţi vorbesc, îmi şopti ea, îndreptându-se spre mine.

Da, mă simţeam ciudat. Femeia de serviciu a Bibliotecii voia să-mi vorbească. Mi se părea hilar şi periculos în acelaşi timp. Însă privirea ei serioasă, mi-a dat de înţeles că aş face bine şi aş asculta-o. Şi nu aveam de gând să o dau în bară la fel cum făcusem cu Joanes.

S-a aşezat lângă mine pe marginea saltelei. Şi-a lăsat capul în palme şi a scos un oftat ce părea să vină din adâncul sufletului.

– Ştii de cât timp n-am mai ieşit la lumina zilei, Vrack?

Am tresărit. Sigur că nu din pricina luminii, ci din cauza faptului că-mi spusese pe nume. Nu o mai făcuse până atunci, dacă nu încerca să evite cu totul numele meu, atunci îmi spunea domnule. Poate că nu era nimic, dar mie mi s-a părut, oarecum, copleşitor. Oare când mă apropiasem de femeia de serviciu? Ea continuă nestingherită.

– Aş zice că a trecut un secol, Vrack.

 Oh, continua să-mi repete numele. Cred că nu îmi plăcea asta. Aşă făcuse şi mama întreaga ei viaţă. Ba mai mult, mama îmi apăsa numele de parcă altfel nu aş fi fost capabil să-mi dau seama la cine se referă.

– Un secol, am zis eu, necrezînd nici un cuvânt.

– Nu, mai bine de atât. De când Joanes a început să-şi caute înlocuitor, nu am mai ieşit. Nu mai aveam puterea s-o fac. Şi acum, ca să fiu sinceră, nici n-aş mai vrea s-o fac. Lumea s-a schimbat mult. Ascultă, Vrack, câţi ani crezi că am?

Oho, întrebare de o mie de puncte, răspuns… aaa, în mintea mea nu s-a auzit decât un scârţâit puternic.

Am privit-o cu atenţie, iar ea îşi lăsă chipul la studiat.

– În jur de şaizeci de ani, am răspuns sincer.

– Sigur, cum să nu, spuse ea râzând.

Am ridicat neputincios din umeri. Sigur avea să-mi vină cu povestea aia…

– Am trei sute şapte ani, împliniţi.

Poftim, începea şi ea. Doar eu am douăzeci şi patru bătuţi pe muchie. Şi nu încerc să mă joc de-a Jorje Nemuritorul.

– Mdea, am răspuns.

– Ştiu, majoritatea celor racolaţi de Joanes spuneau doar „mamăăă, ce beton!”, numai ţie ţi se pare din cale afară de…

– Imposibil, am ajutat-o să-şi găsească cuvintele. Bine, pot crede că eşti un djinn şi că spiritul tău trăieşte la infinit, dar…

– La dracu’, Vrack. Nu eşti deloc atent.

Mi-am înghiţit limba. Ok, era imposibil, şi totuşi, niciodată să nu spui că e imposibil.

Feele s-a întors spre mine şi mi-a luat mâinile într-ale ei. Mă privea cu durere. Oftă din nou.

– Ascultă, Vrack… El nu mai are mult. Şi atunci când v-a muri, vei şti tot ceea ce te frământă acum. Toate cunoştinţele lui îţi vor fi transferate ţie, toate puterile pe care el le deţine prin însăşi funcţia de care are parte. Toate cele pe care le-a văzut, le vei vedea şi tu de parcă ai fi fost acolo. Aşa s-a întâmplat mereu şi aşa va fi şi de aici încolo.

Oftă din nou. În timp ce eu stăteam cu gura căscată, ca un urangutan fără minte.

– Ştii, Vrack, şi el s-a îndrăgostit de… ei bine, de un fenomen fantasitc.

Ok, cred că în momentul ăla gura mi s-a închis. Apoi, din relfex, mi s-a deschis iar.

– Ce?!

Feele mă privi ca pe un copil tembel, ce tocmai pusese o întrebare tembelă.

– Da, a fost. A răpit-o dintr-un sediu KGB.

– KGB? Cum dracu’ a răpit-o?

– Dacă m-ai fi ascultat cu urechile, ei bine, atunci ai fi priceput. Partea cu puterile, ai înţeles-o?

– Puterile…

– Ei da, spuse ea ridicându-se, puterile. Puterile lui îţi vor fi transferate ţie.

– Şi ce anume era? Adică ce fel de creatură?

Nu mi-am putut reprima întrebarea. La dracu’ cu puterile, cu vârsta înaintată, cu toate drăciile, voiam să ştiu ce era ea.

– Tu nu eşti în toate minţile, îmi spuse ea. Era, ei bine, era un fel de mutant.

Orice ar fi însemnat asta, imaginaţia mea a luat-o razna.

– Bine, explică „mutant”.

Nu îmi venea să cred când am auzit-o râzând. Ştiam că râde de neştiinţa mea, ceea ce mă enerva, dar, oarecum, puţin, mă şi amuza.

– Ce am spus aşa amuzant?

– Era o femeie, mi-a spus ea printre lacrimi de râs. O femeie ce putea provoca vântul, zăpada, ploaia. Doar cu puterea minţii.

Bine, începeam să-mi revin. Puteam să cred în astfel de mutaţii. Erau peste tot în lume. Uneori mai spuneau şi la ştiri despre mutaţii, dar, în fine, nimeni nu ştia prea multe. Iar serviciile, indiferent din ce ţară ar fi fost ele, ei bine, da, ţineau lucrurile astea ascunse. Lucrez de trei ani la Bibliotecă şi am văzut o sută de tâmpenii, dar nu mutaţii. Bine, dacă nu mă gândesc la femeia-corb. Şi ea era o mutaţie până la urmă.

– Şi? Ce s-a întâmplat cu ea?

Feele închise şi deschise ochii.

– După ce a salvat-o, vrei să spui.

– Da.

– Femeile, de obicei, sunt nerecunoscătoare. Mai ales cele care sunt salvate. De ce crezi că se spune că pe cine nu laşi să moară…

– Bine, bine, nu de teorii am nevoie, vreau să ştiu exact ce s-a întâmplat cu ea.

– Piuuu, dar nu te laşi uşor, nu Vrack?

Am ridicat din umeri, adevărul e că dacă nu îmi spunea mai repede, aveam să urlu.

– Ei bine, a creat un fel de apocalipsă şi a fugit. Nimeni nu a mai găsit-o vreodată. Nimeni nu a mai auzit de ea, iar Joanes… ei bine, de atunci a îmbătrânit mai repede. A avut şi zile mai bune, zile în care părea că reîntinereşte, dar până la urmă dragostea l-a învins.

– Feele, explică-mi, cum puteţi trăi atât de mult şi cum puteţi întineri şi îmbătrâni în funcţie de ceea ce simţiţi?

S-a aşezat din nou lângă mine, de parcă de asta depindea totul.

– Nu ştim, Vrack, dar o dată ce ai ajuns să fii în slujba Bibliotecii, se întâmplă pur şi simplu.

– Ce e Biblioteca, de fapt, şi ce caut eu aici?

– E magie, Vrack. Nu ţi-ai dat seama? Totul e magie. O dată ce Bibliotecarul moare, toată magia se transferă în cel ales. Aşa a fost dintotdeauna.

– Ce înseamnă totdeauna?

Ea tăcu. Mi-am dat seama că nu ştia să-mi explice, şi totuşi se chinuia s-o facă.

– Ei bine, se presupune că primul Bibliotecar s-a născut în Alexandria, Biblioteca l-a ales.

– Mda.

Ea nu păru să ţină cont de neîncrederea mea.

– Când Biblioteca nu s-a mai simţit în siguranţă în locul acela, l-a învăţat pe Bibliotecar ce să facă. I-a dat putere, magie şi i-a spus să sape. Să sape kilometrii întregi sub pământ şi adânc. Şi l-a pus să o facă de unul singur. Dar nu tot acolo. Toate cărţile, toate secretele lumii au fost ascunse, iar Bibliotecarul a ajuns în Anglia şi a ales Londra pentru ceea ce îi poruncise Biblioteca. Asta e legenda. Când Bibliotecarul a terminat şi ea s-a simţit în siguranţă, lui i s-a cerut să-şi găsească un înlocuitor, iar el a fost lăsat să se odihnească. De atunci, aşa merge treaba.

– Şi tu?

– Eu?

– Da, tu.

– Presupun că Bibliotecarul nu se descurca de unul singur, aşa că ea i-a făcut un favor. Nu ştiu, ştiu doar că cel dinaintea lui Joanes m-a rugat să-l ajut şi, de atunci… iată-mă!

Dădu să plece, dar am tras-o de mână spre mine. Încă mai aveam întrebări fără răspunsuri.

– Aşteaptă, şi cum voi şti eu să comunic cu ea?

– Cum ştii să ajungi la ea?

Nu era tocmai o întrebare. Ştiam exact cum, nu era mare lucru, doar un capac de canal.

– E logic, toţi intrăm prin acelaşi capac de canal.

Tot trupul i s-a întors spre mine. Am văzut cât îi era chipul de amuzat.

– Serios? Tu intri printr-un capac de canal?

Hmm, oare ce era aşa amuzant. Am aprobat din cap.

– Ultima oară când am intrat, jur că era o poartă de fier. Oricum, îţi spun sigur că pentru Joanes e o uşă în toată regula, chiar el mi-a spus. Nu avem aceleaşi intrări. Nu o să le avem niciodată. Ea se deschide pentru noi şi, dacă nu o să mai vrea, nu o s-o mai facă.

I-am mulţumit din priviri. Joanes niciodată nu îmi spusese nimic din toate astea. De fapt, Joanes nu îmi spusese niciodată nimic.

Se apropia de uşă şi, dintr-o dată, s-a întors spre mine, cu o faţă mai mult decât serioasă.

– Ai grijă, nimeni nu trebuie să intre vreodată aici, oricât de important ţi s-ar părea. Nu îţi fă griji, nu pot intra decât invitaţi.

Apoi plecă, luându-şi găleata şi mopul, de parcă nimic din toatea alea nu s-ar fi întâmplat.

UN NOU BIBLIOTECAR

 

 

M-am târât până în Bibliotecă, aşa cum se târăşte Black când simte o lene profundă. La mine nu era vorba de lene, ci de jenă. Îmi era ruşine să dau ochii cu Joanes după ceea ce îi aruncasem în faţă. Îmi era jenă de mine. Atunci când m-a chemat am simţit că mi se înmoaie picioarele, dar era evident că nu îl pot evita la nesfârşit.

Biblioteca era înconjurată de întuneric. Nici o lumânare care să ardă stingheră pe masa de lucru, nici o rază venită din depărtare. Am căutat întrerupătorul cu mâna, dar Feele mă opri.

– Urmează-mă, nu aprinde lumina.

Mi-am dat seama imediat unde mă duce, cu toate că nu mi se vorbise niciodată despre un asemenea loc, dar eu ştiam că există. Ştiam că Bibliotecarul îşi are „casa” la Bibliotecă. Aşa că, desigur, mă gândisem adesea la dormitorul secret ce îl găzduia pe Joanes. Nu pot spune că eram emoţionat, pentru că sentimentul de ruşine încă domina celelalte simţuri ale mele.

Feele mă conduse dincolo de rafturile principale, spre cele din spate, acolo unde nu ajunsesem decât o dată sau de două ori. Joanes îmi spusese adesea că îmi pot la fel de bine şi închipui cât de mare e Biblioteca. Că nu are nici un sens să încerc să o descopăr, oricum mi-ar lua mai multe vieţi s-o fac. Lucru care m-a intrigat, normal că da, pentru că Joanes ştia exact unde să găsească cartea care-i trebuie atunci când o voia. Dacă Biblioteca era atât de mare pe cât spunea el, atunci cum dracu’ făcea? Ok, ok, magia. M-am strâmbat în gândul meu şi am zâmbit în acelaşi timp. O luam razna. Da, era un adevăr. Îmi dădeam seama că nu ai cum trăi sub pământ fără să nu o iei razna.

Feele împinse într-unul din rafturile mici. Mda, un clişeu, mă aşteptam la asta. Eram într-o Bibliotecă. Uşile secrete se ţineau în biblioteci de veacuri, aşa că nu m-aş fi putut aştepta la altceva. Un singur lucru îmi plăcea însă. Ei bine, da, era o adevărată provocare să îţi dai seama care era raftul corect.

Uşa s-a deschis cu un scârţâit nervos. De parcă ar fi ţipat la mine. Până şi atmosfera din cameră părea încărcată. Câteva petale de foc, îmi luminară calea. Opaiţe ce împrejmuiau încăperea, dând senzaţia unei lumi dispărute şi totuşi autentice. Camera era enormă. Nu mai văzusem niciodată aşa ceva. Nu era o simplă cameră, era un apartament. Şi încă unul îndestulător.

O cameră mare mă primi, printre perdele de mătase, închise la culoare, ce păreau să ascundă razele opaiţelor. Jilţuri vechi, îmbrăcate în blănuri naturale, stăteau în jurul unei mese antice. Nu îmi dădeam seama exact, dar părea să dateze din perioada victoriană. Valurile de perdele, transparente, de culoarea vişinei putrede, mă intimidau. Părea că sunt în camera unei târfe pregătite de un chef pe cinste. Şi totuşi, era o cameră onorabilă pe de altă parte.

Feele dădu perdelele la o parte şi îmi făcu semn să o urmez. O uşă înaltă, înaltă cam de trei ori cât mine, sculptată, cu căpăţâni de lei şi pisici sălbatice ieşind, parcă, din iad, mă întâmpină. Era înfiorătoare sculptura, dar demnă de studiat. Nu îmi aminteam să mai fi auzit undeva de o asemenea lucrătură, dar poate că-mi scăpase ceva de-a lungul timpului.

Un hol lung, luminat de candelabre din care se scurgea, constant, ceara albă a lumânărilor. Apoi, o nouă uşă. Mai mică, mai normală. Tot din lemn sculptat, dar imaginile nu erau la fel de apocaliptice. Un mâner în formă de leu ce rage, se găsea în josul uşii. Am urmărit-o pe Feele cum îl apasă. Uşa s-a deschis uşor, fără să scoată nici un sunet. Lumina s-a revărsat pe hol. În sfârşit, electricitate. Ştiam că Joanes era un împătimit al luminii lumânărilor, dar puţină electricitate nu strică niciodată.

Am rămas în prag, cercetând cu privirea intrându-l. Camera era mai mare decât ar fi putut să cuprindă ochii mei. Albastră în întregime. Din loc în loc, câte o frescă ce reprezenta lumi apuse, întinerea locul. Am văzut două candelabre mari, de cristal, alimentate cu electricitate, atârnând de tavanul înalt.

Două canapele îmbrăcate în piele de urs, probabil, una în faţa celeilalte, ambele putând găzdui, fără probleme, şase persoane, şi o masă lungă şi joasă în mijlocul lor. Şapte trepte poleite, parcă, în cojiţă de aur, şi un deal din parchet din lemn greu, pe care se afla un baldachin pentru patru persoane. Baldachinul era acoperit de perdele groase, dintr-un material catifelat, dar nu era catifea, de o culoare indecisă. Un albastru combinat cu galben şi maron. Nu îmi dădeam seama exact ce ar trebui să rezulte. Nu era o culoare tare, dar nici una foarte plăcută.

Feele s-a apropiat de baldachin, a tras uşor de una din perdele, apoi a dispărut după ea. Am auzit o tuse guturală, venită dinspre pat, ca un tunet. Apoi, totul s-a cufundat în liniştea de mai înainte.

După un timp – poate o eternitate – Feele a ieşit şi mi-a făcut semn să mă apropii. Am parcurs şi ultima treaptă, tremurând. Nu eram sigur ce mi se întâmplă. Orice sentiment aş fi avut până atunci, s-a intensificat de zeci de ori. Recunosc, dacă cineva ar fi făcut un simplu „bau” la mine, cu siguranţă că aş fi sărit în sus.

Picioarele îmi mergeau singure. Nu voiam sub nici o formă să mă apropii de baldachinul ăla, şi totuşi o făceam. Eram împins de propria-mi nebunie. De propria-mi sete nestăvilită.

Feele s-a dat la o parte şi m-a împins dincolo de perdele. Cred că am închis ochii pentru o clipă, pentu că atunci când i-am redeschis, mi s-a părut că plutesc. Că totul s-a uşurat în mine. Apoi, privirea mea s-a lipit de-a lui.

Am tras aer în piept pentru a-mi împiedica impulsul de-a ţipa. Omul din faţa mea… nu, nu putea fi un om, şi cu atât mai puţin Joanes. Nu putea fi nimic din ceea ce am crezut eu că este. Dar ce dracu’ credeam că este. Din Joanes nu mai rămăsese decât un pic de piele aşezată pe oase. Părul îi albise în întregime, iar ochii îi intraseră în orbite. Aproape că nici nu i se mai zăreau pleoapele sau culoarea irisului. Buzele i se subţiaseră, iar mandibula îi intrase în carne. Structura dinţilor i se vedea clar, urcând dinspre bărbie, spre buze.

Şi-a întins una din mâinile osoase spre mine. Carnea aproape că i se dezintegra. Nu ştiam ce aş putea să fac. Îmi era teamă să-l ating, dar îmi părea şi rău să nu o fac. Aşa că, tremurând, mi-am întins mâna spre el. I-am atins degetele. Erau reci, atât de reci că m-a trecut un fior pe şira spinării. Dar nu eram în stare să mă retrag. Pielea mea părea lipită de oasele lui.

Capul i s-a întors uşor spre mine. Aveam senzaţia că il mişcă cineva, un fel de scripete nevăzut. Eram sigur că de ar fi făcut-o singur, s-ar fi dezintegrat în totalitate.

Şi-a trecut limba peste buze şi mi-a zâmbit. În acel moment toate oasele i-au ieşit în evidenţă. Lumina a căzut cumva pe chipul său, într-un fel ce mi-a dat de înţeles că am de-aface cu un demon.

– Diavol, a murmurat Joanes. Nu sunt un diavol.

Aş fi vrut să-i spun că nici nu mă gândisem la asta. Dar părea că ştie deja ce gândesc.

– În curând toate întrebările tale vor căpăta un răspuns, continuă el. Dar trebuie să fi sigur că îţi doreşti să trăieşti cât am trăit eu.

Nici dracul în persoană nu ar fi putut fi sigur de asta. Inima mi-a luat-o la trap. Mă gândeam cum o să arăt peste două sute de ani. La fel ca el? Sau şi mai rău? Cine să îşi dorească aşa ceva? Ei bine, poate că nu sunt un credincios. Nu aveam habar cine e Dumnezeu şi de ce e, şi dacă e. Dar atunci am fost sigur că există ceva, o divinitate, ceva mai presus de înţelegerea mea.

– Nu ştiu, am şoptit.

– Sigur că ştii, a spus el, de undeva din gât, căci buzele abia de i se mişcau.

– Nu cred că pot trăi cu o asemenea responsabilitate în cârcă.

Şi-a întors chipul în partea cealaltă. Eram sigur că plânge, dar nu puteam vedea nimic. Mi-am retras mâna dintre oasele lui. Atunci am simţit un fior de durere trecându-mi prin trup.

– Da, am spus. Dar nu ştiu de ce am făcut-o. Ştiu doar că s-au întâmplat două lucruri concomitent. Joanes a murit, iar eu am fost luat în stăpânire de o putere inumană.

Am ameţit, am căzut prin perdelele baldachinului, şi în acelaşi timp am trăit cea mai minunată experienţă pe care aş fi putut s-o am vreodată. Mii, milioane de informaţii se îngrămădeau în mintea mea. Îmi era frig şi cald în acelaşi timp. Bine şi rău. Eram fericit şi trist. Primeam şi primeam, dând la schimb doar fericirea mea. Dar ce era fericirea în schimbul acelor lucruri minunate pe care le aflam. Toată lumea, toată istoria ei era acum în capul meu.

 

*

M-am trezit bulversat. Nu îmi prea priau visele. Nu ştiam dacă era vorba de un coşmar sau orice altceva, dar, în orice caz, nu îmi plăcuse deloc.

Mă simţeam greu, de parcă soarta lumii stătea pe umerii mei. E al dracului de greu să ţii întreaga lume pe umeri. Să-i simţi păcatele, să-i simţi bucuriile, dar, mai presus de orice, să-i cunoşti demonii.

Mi-am privit mâinile. Erau normale, cu toate că le simţeam al dracului de grele. Dar arătau la fel ca întotdeauna. M-am ridicat brusc în picioare şi m-am pus în faţa oglinzii. Eram acelaşi. Poate că arătam puţin mai tânăr, mai întremat. Mă simţeam şi arătam mai bine. În mine exista o putere, ceva inexplicabil.

Mi-am adus aminte de „Talpa lui Org” şi atunci în mintea mea s-a deschis o adevărată bibliotecă. Mii de informaţii mi-au năpădit creierul. O durere, ca un pumnal de cuţit, mi-a străpuns capul.

Ştiu că am căzut în genunchi, încercând să-mi ţin capul în mâini. Eram greu cu totul, dar capul părea că atârnă o tonă.

– Vrack! Vrack!

Glasul ei m-a readus la normal. Mi-am ridicat privirea şi am văzut-o pe Feele privindu-mă speriată. M-a luat de braţ şi m-a ridicat.

– E normal să fie aşa, în capul tău există informaţiile căpătate de-a lungul a milioane de ani. Tot ceea ce au strâns Bibliotecarii dinaintea ta se află în mintea ta acum. Te vei obişnui. Uneori te vei confunda cu ei. Vei avea impresia că le trăieşti amintirile, dar sunt numai informaţii. Te voi ajuta să treci peste asta.

Cred că privirea mea era pierdută. Nu o înţelegeam prea bine. Eram confunz.

– Nu am visat?

M-a aşezat pe saltea şi mi-a adus un pahar cu apă.

– Diseară te vei muta în camera Bibliotecarului. Odihneşte-te, pe urmă, încet, încet, o să înţelegi ce ai de făcut.

M-am întins. Black a sărit pe mine şi a început să toarcă. Îmi plăcea când făcea asta, pentru că se hrănea cu energia mea negativă, eliberându-mă de tot ceea ce era mai rău.

– Feele, a murit? cred că întrebarea s-a născut dintr-o dată în mine. Şi apoi, trebuia să mă asigur că nu greşesc.

– Sigur că a murit, mi-a răspuns ea nepăsătoare.

Atunci toate frustrările mele au ieşit la suprafaţă. Mă speriam pe mine însumi, mi se părea de-a dreptul crunt. Aveam impresia de mai devreme, lumea stătea pe umerii mei.

 

File de jurnal II

 

Mă împuţinez pe zi ce trece. Nu mai sunt eu. Am ajuns să învăţ limbi moarte ca să lucrez la un amărât de muzeu. Viaţa mea se împarte între muzeu şi mama. Vizitele pe care i le fac la sanatoriu sunt din ce în ce mai deprimante. Faptul că le vorbesc oamenilor despre manuscrise străvechi şi despre limbi moarte, nu îmi aduce prea mulţi bani. Sigur, ar fi fost interesant ca după atâţia ani de muncă să fiu în stare să scot ceva mai mult, dar, pur şi simplu, ăsta sunt. Îmi dau seama zi după zi că nu am altă soluţie. Am încercat la siteurile arheologice, dar toţi cunosc câte ceva despre heroglife, de parcă asta ar însemna cu adevărat limbi moarte.

Sunt îngropat într-un muzeu. Trăiesc la marginea Londrei într-un apartament cât o debara, şi nici ăla nu e al meu, ci proprietatea muzeului. Poate că tata a avut dreptate să fugă de lumea asta, dar eu nu sunt pregătit încă. Cineva trebuie să se îngrijească şi de mama, chiar dacă ea nu mai simte toate astea.

Mă întreb adesea cine se va îngriji, până la urmă, de mine. Dar nu găsesc un răspuns.

Mi-am ridicat capul din cărţile mele – cred că e prima zi de mai bine de o săptămână când cineva ţine să alfe ceva despre cărţile vechi – şi l-am zărit pe bătrânul ăla ciudat.

Dă târcoale muzeului de mai mult timp. Mereu e îmbrăcat la fel; într-un parpalac negru şi lung şi poartă ochelari de soare. E grizonat. Cred că are în jur de patruzeci de ani, cu toate că uneori arată ca de şaizeci. Astăzi mi-a vorbit pentru prima oară. Mi-a părut puţin stânjenit, dar şi-a revenit destul de repede.

– Aş avea nevoie de cineva ca tine.

Mi-a spus-o aşa, în doi peri. Fără prea multe introduceri. Nu ştiu ce înseamnă cineva ca mine şi nu ştiu dacă voi şti vreodată. Un ratat?

– Se câştigă bine?

A fost singura întrebare pe care am putut s-o pun. Ştiu, deloc inteligentă, dar în ultimul timp nu m-am putut gândi decât la mama. Aşa că venitul era prioritat.

– Te asigur că nu vei duce niciodată lipsă de nimic. Doar că ucenicia durează trei ani.

– Ucenicia?

– Vei înţelege de unul singur. Eşti de acord?

Nu am putut să-i dau un răspuns, asta şi din pricina faptului că întrebările mele au rămas fără răspuns, dar nici nu pot spune că toate astea nu mă intrigă, pentru că m-aş minţi pe mine însumi, ceea ce nu ar fi corect.

 

CAP 1 – Prolog

CAP2  – Un manuscris ciudat

CAP3 – Manuscrisul furat

CAP4 – Femeia corb

CAP5 – Omul din Lumea Noua

Cartea de blog V – Lumea pierduta

11

PRIMA PARTE

 

MANUSCRISE DEMONICE

OMUL DIN LUMEA NOUĂ

 

Jol trecu printre comercianţi cu o viteză uluitoare. Corbii abia de se puteau ţine după el, iar trecătorii fură nevoiţi să sară din calea lui, ca din faţa unui dezastru. Cu toţii rămâneau privindu-l, cum îşi îndreaptă paşii pe pavajul plin de ţărână. Alerga în partea cealaltă a Oraşului, acolo unde erau proscrişii şi, în special, vrăjitorii. Nu încercase niciodată să exploreze partea aceea a Oraşului, Mama Sarah îi interzisese în mod repetat. Şi o făcuse în cel mai serios mod, căci sprâncenele i se întâlniseră undeva la baza nasului, iar mustăţile i se zbârliseră. Şi oricine ştia ce înseamnă asta. Oricine avea ceva minte. Însă, de data asta, Jol se hotărâse să îşi ia viaţa în propriile-i mâini. Şi dacă nici vrăjitorii nu aveau să ştie să-i dea răspunsuri, ei bine, atunci nimeni nu o mai putea face.

Alerga, încercând să-şi controleze respiraţia, nepăsându-i că toţi ochii erau aţintiţi asupra lui, dar, în special, nepăsându-i că face ceva ce i se va imputa cu seriozitate şi severitate.

În crâncena sa alergare, dădu peste Trec. Paşii i se împleticiră, trupul i se duse în faţă, şi întreaga greutate se lăsă pe corpul vulturanului. Un moment mai târziu, deschizând ochii, se zări grămadă peste marele preot al Oraşului. Sări în picioare repede, şi încercă să-l ajute pe Trec să se ridice. Însă preotul nu dădea nici un semn că ar vrea să ajungă din nou cu picioarele pe pământ.

– Unde te grăbeşti aşa, băiete?

Limba lui Jol se împletici printre dinţi. Tenul său măsliniu se făcu roşu precum arama, iar picioarele îi tremurau din toate închieturile.

– Ăăă…

– Mda, făcu preotul, ajutându-se de mâini pentru a se ridica. Apoi îşi scutură aripile, după care le lipi înapoi de trup.

Băiatul începu să se fâstâciască.

– Îmi pare… ăăă… rău. N-am vrut…

– După ce termini de alergat, îl mustră Trec, sper să treci pe la mine, încă avem multe de vorbit.

Băiatul aprobă din cap, apoi ochii i se măriră, iar picioarele aproape că nu îi mai stăteau locului. Trec îi făcu semn să plece, iar el nu aşteptă să i se mai spună încă o dată că o şi porni la fugă.

Trecu pe lângă casele mari şi pe lângă ruinele vechilor temple. Apoi, un câmp mare, plin de praf şi nisip, îl întâmpină. Se opri o clipă, îşi privi corbii, apoi privi în urmă. Nici ţipenie de om. O luă din nou la fugă pe câmpul nisipos, lăsând în urma lui o mare de praf, ce se ridica şi cobora peste trupul lui.

Alergă aşa un timp până când zări corturile mari, negre, ce se ridicau din mijlocul unei vegetaţii moarte şi spinoase.

Îşi trase suflul pentru o clipă.

„Ar trebui să rămâneţi la distanţă. Dacă mi se întâmplă ceva…”, nu îşi termină gândul. Înghiţi în sec şi i se păru că inima îi izbeşte cu putere fiecare părticică a trupului.

Continuă să meargă, dar nu mai putea să alerge. Picioarele îi trădau teama. Nu ştia la ce să se aştepte. Vrăjitorii fuseseră exilaţi, acolo, în pustiu, unde nu creştea decât nisip şi mărăcini. Undeva, pe lângă ei, se afla o oază de mare, apă sărată, apă ce nu putea fi băubilă. Şi totuşi, ei supravieţuiau într-un fel sau altul acolo. Mai erau şi alte specii: criminali, hoţi şi, în special, cei ce ameninţaseră dominaţia vulturană. Vorbise odinioară cu Neol, dragonul, despre asta.

– De ce Orăşenii s-au răsculat împotriva vulturanilor? întrebase el.

Dragonul fornăise pe nas, scoţând un fum negru şi gros.

– Asta a fost demult. Atât de demult, că nici eu nu îmi mai amintesc bine.

– Dar cei exilaţi, de ce…

– Întrebări, întrebări, dragonul se apropiase periculos de mult peste chipul său, iar răspunsurile ţi-ar putea aduce doar necazuri.

Nici atunci, şi nici acum, nu înţelesese despre ce e vorba. Când vorbea cu Neol, era ca şi cum ar fi vorbit singur. Rămânea cu aceleaşi întrebări de pus, chiar dacă dragonul susţinea că i s-a răspuns. Iar acum, de unul singur, se ducea drept în gura leului. Probabil că avea să-şi regrete hotărârea, dar încă era decis, chiar dacă teama îl prinsese în braţele sale.

 

*

În faţă i-a apărut ea. Poate că ar i-ar fi spus „creatură”, aşa cum îi numeau Orăşenii pe proscrişi, dar, adevărul era, că nu văzuse nimic mai frumos pe pământ. Părul ei blond se scurgea în plete, ce păreau raze de soare, pe spatele-i gol. Trupul îi era acoperit de o bucată de piele, suficientă pentru a nu-i trăda părţile importante ale trupului. Plângea. Pielea ei albă, uşor bronzată, sclipea minunat în lumina soarelui târziu. Era un om, un pui de om, poate puţin mai mică ca el. Când şi-a ridicat privirea verde, Jol a suspinat. Corbii au dat rotocol deasupra capului lui şi au crăunit înspăimântaţi.

Lacrimile ei, ca nişte cristale, îi acopereau faţa rotundă, uşor arsă de soare. Jol înghiţi în sec. Nu ştia dacă ar trebui să se apropie, şi, oricum, nu ştia cum să se poarte în astfel de situaţii. Când venea vorba de consolări, prefera să o ia la fugă. Şovăi o clipă, apoi, spre uşurarea lui, copilul de om îi ţipă drept în faţă:

– Tu ce mai vrei?

Jol făcu un pas în spate. Privi în jurul său, apoi reperă corbii. Dar păsările păreau absente.

„Da, daţi bir cu fugiţii atunci când am nevoie mai mare de un sfat”.

Ei crăuniră şi se ridicară în înaltul cerului.

– Deci? ţipă din nou fata, cu şiroaiele de lacrimi scurgându-i-se sub bărbie.

– Păi… eu… eramdoarîntrecere, spuse mult prea repede.

Copila îşi şterse lacrimile cu dosul mâinii. Se ridică în picioare şi îl studie pe Jol din cap până-n picioare.

– Proscris?

Jol îşi plecă fruntea.

– Ăăă… nu chiar.

– Hmm, făcu fata. Fugar?

– Nici, îndrăzni Jol.

– Atunci? urlă ea.

Tânărul făcu încă un pas în spate, într-un fel îl atrăgea chipul ei angelic, dar, în alt fel, îl speria.

– Păi… doar în trecere.

Fata se aşeză la loc în ţărână. Îşi plecă privirea şi cu degetul începu să scormonească nisipul fin, făcând praful să se ridice în rotocoale mici.

– Cauţi ceva?

Jol privi după corbi. Prea departe de el, laşii. Se aşeză apoi în faţa ei, încercând să-i vorbească ca un egal, cu toate că el îi era superior, ea fiind doar o proscrisă.

– Răspunsuri, spuse el simplu.

Fata suspină, apoi zâmbi perfid, ridicându-şi ochii de un verde smarald spre el.

– Ah, dar când le primiţi, nu le acceptaţi şi tot noi suntem cei pedepsiţi.

– Nu înţeleg.

Bluclele creţe îi căzură pe ochiul drept, făcând-o şi mai frumoasă decât era în realitate.

– Nu înţelegi, creatură a vulturanilor, pentru că ai fost crescut să asculţi, ai fost învăţat că tot ceea ce ţi se impune e bine. Ţi s-a spus că asta e lumea perfectă şi că nu ai ce căuta dincolo.

– Ai putea să-mi spui despre asta? se entuziasmă el.

– Aş putea să-ţi spun multe, dar nu îţi voi destăinui nimic până când bătrânii nu or să cadă de acord în ceea ce te priveşte.

Jol se înfioră. Deja îşi imagina o bandă de criminali şi hoţi bătrâni, plini de cicatrici, cu dinţi mâncaţi şi arme dintre cele mai tăioase, decizându-i soarta.

– Adică? întrebă el cu jumătate de glas.

– Doar nu crezi că ţi-am spune din secretele noastre fără să ne încredem în tine.

Jol cântări situaţia. Oare avea altă şansă de-a afla vreodată adevărul? Şi dacă avea să moară… mai bine aşa decât să trăiască în neştiinţă.

– Mă învoiesc.

– Atunci vino cu mine, îi ceru ea.

Ea se mişcă încet, ridicându-se din praful auriu. El o urmă tăcut, doar după un timp îndrăzni să întrebe:

– De ce plângeai?

– Mă numesc Fiare, îi spuse ea, de parcă ăsta i-ar fi fost răspunsul.

 

*

Vulturi blănoşi. Erau peste tot. Oriunde s-ar fi uitat îi vedea. Se uitau la el ca la o ciudăţenie. Jol ar fi spus că e tocmai invers, ei erau ciudăţeniile. Nu mai văzuse până atunci vulturi blănoşi, iar aripile lor erau atât de mari şi de puternice, că Jol nici nu îşi putea închipui cum ar fi să care o asemenea greutate în spate. Erau înalţi, majoritatea lor bărbaţi, blonzi, prea puţini aveau părul uşor închis la culoare. Nu aveau ciocuri ca vulturanii. Nici unul nu părea să le semene prea mult, şi totuşi, ceva… aducea cu ei.

Fiare îl trase de mână când unul din vulturii blănoşi încercă să-l atingă. Îl trase atât de tare încât avu impresia că degetele ei îi intrară cu totul în carne. Până şi corbii se scuturară uşor, trecuţi prin fiorul durerii. Dar durerea nu i se păru la fel de aspră precum atingerea ei. Mâinile îi erau ca de gheaţă. Şi, atunci când îl eliberă, îşi dădu seama că, pentru o clipă, sau poate mai multe, îşi pierduse conştiinţa.

Deschise ochii larg şi se trezi într-o încăpere întunecată. Doar o lumânare ardea pe o măsuţă joasă, răspândind raze stinghere.

Chipul bătrân îl înspăimântă. Vru să ţipe, dar nu făcu decât să mărească ochii. Părul lui alb aproape că îi acoperea întreg chipul. Un păr rebel, nepieptănat, ce se zburlea la fiecare mişcare a bătrânului. Ochii îi erau albi ca spuma laptelui. Jol pricepu pe dată că bătrânul e orb. Încercă cu disperare să scape de mâinile lui zbârcite din cauza timpului ce îi acoperise întreg trupul. Bătrânul părea a fi puternic.

– Stai! ţipă atât de tare, că păsările îşi luară zborul, iar Jol rămase împietrit.

Bătrânul continuă să-şi treacă mâinile ridate peste bustul său gol. Picuri de transpiraţie curgeau pe chipul lui, unindu-se sub bărbie. După un timp se ridică. De undeva din spate luă o cârpă prăfuită şi îşi şterse chipul.

– Aşa e mai bine, spuse bătrânul.

Jol se ridică uşor. Privirea îi era pretutindeni. Nu înţelegea unde se află şi cum a ajuns acolo. Acum îi privea pe vulturii blănoşi şi, dintr-o dată, s-a trezit cu mâinile acelea peste bustul său gol. Nu mai era nimeni în cort. Abia după un timp înţelese că se află într-unul dintre corturile proscrişilor.

– Unde e ea?

Bătrânul se aşeză pe pământ. Picioarele şi braţele îi erau încrucişate într-un mod bizar. Dădu din cap de câteva ori, de parcă ar fi vrut să îi răspundă, dar mai întâi trebuia să cugete. Jol rămase tăcut, aproape ţinându-şi respiraţia. Undeva, în mintea lui, putea să-şi audă corbii. Era noapte. Simţea asta prin ei. Nu mai simţise până acum o asemenea senzaţie care să provină de la corbi. Într-un fel era straniu, dar în celălalt sens, era mai mult decât plăcut. Pentru prima oară, dintr-un motiv neştiut, aproprierea dintre el şi corbi i se păru adevărată.

Pânza întunecată s-a dat la o parte, iar ea apăru încadrată într-o lumină galbenă ce părea să provină de la un foc foarte mare.

– Cum te simţi?

 Jol tresări când îi auzi glasul. Părea venit de undeva dintr-un gheţar. Pielea i se zbârli pe întreg trupul. Un fior rece, ca un vânt nevăzut, îi trecu pe şira spinării.

– Sunt bine, răspunse el încet.

Fiare ridică din sprânceană. Bătrânul abia de schiţă un gest, prea fin şi prea rapid pentru a fi văzut.

– Îmi…, începu ea, dar se opri. Ar trebui să mă urmezi. Vreau să-ţi prezint pe cineva.

Jol se mişcă rapid. Îi aruncă fugar o privire bătrânului. Se opri pentru o clipă, dar nu îşi dădu seama că nu avea rost să încerce. Bărbatul părea mult prea adâncit în gândurile lui, poate şi puţin nebun. Jol îl mai privi o dată, mai mult pentru a se asigura că a rămas pe loc, acolo unde îl văzuse şi ultima oară.

Când briza serii îl lovi în faţă, simţi o ameţeală plăcută. Proscrişii erau adunaţi în jurul unui foc măreţ. Femeile găteau, iar bărbaţii şi copiii imitau o vânătoare. Ceva mai departe de foc, un bătrân, adunase în jurul lui zeci de copiii, făcându-i să râdă şi să danseze.

Fiare se întoarse spre el cu o expresie amuzată.

– El e Briş, arătă ea spre bătrânul ce îi adunase pe copii. Omul din Lumea Nouă.

Jol mări ochii.

Fiare îi făcu semn s-o urmeze, iar el, ca un animal de companie, porni tăcut în urma ei.

Corturile mari ale proscrişilor desenau umbre pe pământ. Păreau a fi gheare mari ce abia aşteaptă să te înşface, topindu-se în lumina focului. Proscrişii îl priveau cu uimire, dar corbii păreau să le fie pe plac.

– Ce e cu ei? o întrebă Jol pe Fiare.

Fata îşi ridică o clipă privirea.

– De la Cresa… nu a mai existat altcineva care să se apropie ideii de corb.

– Cresa?

Ea se opri o clipă.

– Ai auzit de ea?

– E mama, şopti el.

 

*

Briş îl privea într-un mod ciudat. Părea să-l cerceteze. Încă nu scosese nici un cuvânt de când intraseră în cortul cel mare, împânzită cu opaiţe, ce aruncau o lumină strălucitoare, aproape ireală. Cortul mare era decorat cu pânzeturi fine, ce întruchipau diverse scenete. Jol nu mai văzuse niciodată aşa ceva. Desigur, în peştera lui Neol, zărise o dată desene rupestre, dar nu îi păruseră nici pe sfert la fel de minunate ca cele ce împodobeau cortul lui Briş.

Briş părea a fi căpetenia proscrişilor, după felul în care arăta cortul. Era mult prea spaţios, împărţit în două de o pânză fină de culoarea caramelului. Dincolo de camera mare se putea zări un bladachin cu picioare sculptate. Pe unul din pereţii de pânză stătea atârnată o cucură lucrată de o mână măiastră. Capetele săgeţilor, ascuţite şi fioroase, ameninţau acea linişte perfectă.

Fiare oftă. Un sunet abia perceptibil, care, însă, îl înfrigură.

– Briş e cel ce îţi poate oferi răspunsuri, vorbi ea.

Dar Jol nu o putea auzi, era mult prea fascinat de omul din Lumea Nouă. Părea a fi bătrân, dar nu credea că e la fel de bătrân ca cel ce tocmai îşi trecuse mâinile peste trupul lui. Era un alt fel de bătrâneţe, ceva ce el nu putea înţelege. Mai degrabă, i se părea a fi o slăbiciune. Chipul bărbatului nu era ridat, dar trăsăturile îi erau adâncite. Părul grizonat, prins la spate, într-o coadă de cal, şi ochii de un gri-verzui, îl speriau cu adevărat. Pe de o parte i se părea ireal, dar pe cealaltă… nici nu voia să se gândească. Încercă să îşi dea seama unde sunt corbii, dar ei parcă dispăruseră din mintea lui. Acum se simţea singur. Singur şi înspăimântat.

– Poate că nu ar fi trebuit să vin aici, concluzionă Jol.

Fiare îl privi. Ochii ei îl îngheţară.

– Cauţi răspunsuri, omule-corb, răspunsuri pe care numai Briş ţi le poate da.

Ca la un semnal, Briş se smuci spre ei, ţintindu-i cu o privire nebună.

Povestea altor părinţi

coraline

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tocmai mă uitam concentrată pe HBO, la topul celor mai bune filme ale lunii. Unul din ele, pe locul patru mai precis, este „Coraline” după cartea lui Gaiman. Carte pe care o puteţi comanda repede, repede de la Tritonic. Daca o mai fi.

Au fost vreo cinci minute imagini din film şi actorii care au lucrat la vocile personajelor păreau foarte entuziaşti de ceea ce li s-a întâmplat. Să vă spun drept, m-a intrigat viziunea regizorului asupra filmului. În momentul în care am citit cartea, am avut aceeaşi viziune uşor sadică. Ba chiar mi-am închipuit personajele cam în acelaşi fel, dând contur unei alte lumi, unei familii diferite şi totuşi aceeaşi.

Ideea în mare a cărţii, a filmului, este că indiferent cât de rău ţi se pare acasă, tot mai bine e acolo decât în altă parte. Lumea pe care o cunoşti, îţi oferă siguranţă.

Ar fi păcat să rataţi cartea, dar ar fi păcat să rataţi şi filmul, mai ales că e şi 3D. Abia aştept să-l văd într-un cinema 3D. No, hai mai repede cu filmul, că nu mai am răbdare…

Se votează

Pasionaţii de Fantasy, Horror şi SF ar trebui să dea o fugă şi să-şi voteze cărţile favorite. Acum, la drept vorbind nu cred că trebuie să votaţi şi ce nu ştiţi. Oricum, Horia şi Feri au să dea câte două cafele de persoană pentru preţiosul meu vot. Feri pentru proză scurtă şi Horia pentru New Weird, ceea ce vă doresc şi dumneavoastră. Restul voturilor nu vi le spun 😉 Cu un singur lucru nu sunt de acord, dar, desigur, nu eu decid, dar pot spune, ce caută New Weird la cea mai bună reprezentare grafică? Adică ce caută toate acele cărţi acolo? Doar una mi-a plăcut ca reprezentare grafică, uff. Mă rog, asta e doar părerea mea, dar vouă s-ar putea să vă placă, cine sunt eu să vă spun ce să votaţi? Oricum, de aici de la mine nu votează multă lume, ştiu. Oamenii care intră aici în nici un caz nu sunt mari fani ai genului, sunt prietenii mei 😉 Dar cine ştie, poate ajută. Nu durează mult să votaţi. Aşa că dacă şi ştiţi ce faceţi, nu e frumos să staţi pe gânduri.

Data viitoare poate mă anunţă şi pe mine cineva din timp că se votează. La cât am intrat pe bloguri în ultima săptămână puteam să nu aflu niciodată 😉