Iar citeşti?!

E o întrebare cu ton de reproş, pe care mi-o adresează, în orele de plictiseală, Xreder. Uneori îi răspund: „Ntz, mă scobesc între dinţi”. Alteori fac un semn din mână, dându-i de înţeles să mă lase în pace. Dar în ultimul cred şi eu că am exagerat. Sunt de-a dreptul exagerată. Dar azi m-am prins şi eu. De la recitirea „Annei Karenina”, mi se trage totul. Nici atunci, în tinereţea mea palidă, nu mi s-a părut Anna prea sănătoasă la cap. Nici acum nu mi s-a schimbat părerea. Aşa că n-am găsit nimic altceva decât îmi aminteam în carte. Desigur, am observat că e la fel de bine scrisă, lucru incontestabil, dar la fel de lacrimogenă pentru gustul meu. În acelaşi timp, adică încercând cu mintea de acum s-o înţeleg pe Anna – n-am reuşit – am mai citit şi altceva.

Dar am să încep prin a vă spune că „Elantris” e ultimul fantasy citit în ultima lună. O să vă vorbesc despre carte zilele următoare, pentru că sunt o fată bună şi cartea mi-a plăcut mult. Trebuie să vă spun că nu mai pot citi fantasy. Ureiii… eu ştiu? Dumnezeule mare, am ajuns la saturaţie. Nu ştiu încă dacă îl mai pot scrie, dar mi s-a deschis un apetit pentru cărţi serioase ceva de nedescris. Oare mă maturizez? Doamne fereşte, scuipă în sân 😀

Cum vă spuneam, în timp ce încercam – pentru a doua oară în viaţă – să-i înţeleg zbuciumul Annei, am mai citit şi alte cărţi, că nu m-am putut abţine. Concomitent cu tovarăşul Tolstoi, om bun de altfel, am citit şi „Castelul Prinţesei de Caramel” al măreţului Ţone. Nici nu vă închipuiţi ce mult mi-a plăcut cartea. Este o poveste de dragoste într-un tablou de vis. O carte scrisă din metafore. De fapt, întregul subiect e o metaforă. Mi-a plăcut atât de mult încât am început să şi visez noaptea melci şi pitici. Ar fi păcat să nu o citiţi. Zău că ar fi.

Terminând cu aste două, ajunsă într-o librărie – oarecare – dau peste ceva ciudat. Crime&Mistere Orientale. O colecţie ce cuprinde 35 de cărţi, tocmai bune de citit la o cafea, într-un băruleţ fără prea multă lume. Eu am pus mâna pe cartea a doua din serie „Crimă şi Ramayana”. Cunoscătorii trebuie să cunoască povestea Ramayanei. Satyajit Ray, se pare că este cel mai cunoscut autor de mistery din India. De cum apărea o carte de-a lui din colecţia respectivă, cum se înghesuiau mii de indieni să o cumpere. Cică era o adevărată onoare să pui primul mâna pe carte. Este o cărticică mică, firavă, cu un erou autohton, ce se citeşte în jumătate de oră – fără exagerări. O carte de relax. Oricum, nu aş fi dat năvală să fiu prima care o cumpără 😀 , dar fiecare cu nebunia lui.

Apoi m-am apucat de „Trandafirul Dispărut”, scrisă de Serdar Ozkan – eu nu mă prind dacă e femeie sau bărbat şi nici n-am găsit vreo informaţie ajutătoare. Am cumpărat cartea cu gândul că trebuie să mai citesc şi chestii siropoase. Că Anna nu mi-a ajuns, mă rog, în Karenina nu e vorba numai de iubire pătimaşă, dar şi de Rusia zilelor lui Tolstoi – dar citiţi-o voi, că n-am timp să vă povestesc. Ei bine, totul porneşte de la legenda Artemisei şi se încheie cu o căutare. De fapt, dacă citiţi pe coperta patru o să aveţi o mare dezamăgire, şi probabil că nu o să vă facă cu ochiul. Dar vă spun doar atât. Este vorba despre dualitatea fiinţei omeneşti şi seamănă oarecum cu „Castelul Prinţesei de Caramel” 😉

S-a terminat şi asta. Desigur, am continuat cu „Fără Canguri”. Atât „Trandafirul Dispărut” cât şi „Fără Canguri”, le-am citit în trei ore 😛 Nu cred totuşi că ar trebui să-mi fie ruşine.

După toate aceste lecturi, îmbucurătoare pentru suflet, am trecut repede la un roman poliţist în adevăratul sens al cuvântului – domnilor Tritonici?, cartea asta de unde se poate comanda, că în librării nu mai există. Şi aici vorbesc despre „Atac în bibliotecă”, romanul lui George Arion. Off, ce-ma mai râs şi ce-am mai suspinat. Minunat e Arion, chiar şi după 25 de ani de la prima ediţie a cărţii, tot mi s-a părut fabuloasă. Până şi glumele acelea „fumate” de noua generaţie sunt spectaculoase şi ţi se bagă în ungherul inimii. Minunată carte, merci Bogdan. Aşa carte poliţistă mai rar. Şi cine a zăi, măi, că românii nu sunt buni? A? Aud.

De ieri, însă, iarăşi încântată, fără să pot lăsa o carte din mână „Umiliţi şi obidiţi”. Sunt pe la partea a treia, aşa că mai aşteptaţi vreo două zile să vă explic cât exult 😀

Şi cam atât. A, da, iar citesc 😉

Reclame

Ce-aţi avut cu bieţii canguri?

cangur-fara-canguri

Poză şutită de la Madelin

Am citit-o! Recunosc că am citit-o mai repede. Aşa cum am citit şi alte cărţi despre care n-am apucat să vorbesc, dar nu rămân ele „nevorbite” 😀 „Fără canguri”, savuroasă, savuroasă cu adevărat. Normal că am început cu începutul, chiar dacă vorbim de un volum de proză scurtă, nu mă lasă inima să trec peste anumite povestiri. Şi bine am făcut. Nu de alta, dar nici nu ştiţi ce pierdeţi. Ar fi păcat să citiţi fiecare poveste în parte. Vi se va arăta o lume savuroasă, presărată cu cinism şi umor. Cel mai mult mi-a plăcut „Armura”. Poate a fost şi prima şi m-a impresionat într-un mod deosebit, dar nici „Nevasta lui Don Juan”, nu e de lepădat. Nu ştiu dacă mă aşteptam la acest final, dar am chicotit în sinea mea. O să vă spun cu altă ocazie de ce. Deci, da! O carte savuroasă care merită citită din scoarţă în scoarţă. Încet, nu cum am făcut, încercând să respiraţi fiecare literă şi să înţelegeţi fiecare cuvânt.

Dacă nu aveţi încă cartea, nu ezitaţi să o comandaţi.

 

Despre „Fără canguri” au mai scris: Adrian Năstase, Bogdan Hrib, Madelin, Săptămâna Financiară, Chinezu şi or mai fi fost, dar nu îi ştiu eu pe toţi, aşa că îmi cer scuze anticipat. În aşteptarea cangurilor a scris şi Crina, normal 😀

Dacă Lucia va fi de acord cu un interviu online exclusiv despre această carte, va apărea şi în revista de cultură „Argeş” – din păcate nu pot părăsi Piteştiul în momentul de faţă pentru un interviu face-to-face.

 

Sfatul meu? Cumpăraţi cartea, fraţilor, că o să vă pară rău de nu o faceţi.

 

 

 

 

 

O lansare în imagini :)

Cele mai multe imagini i le las autoarei, pentru că aşa e frumos din partea mea. În plus, nici nu am unde le pune pe toate. Dar vă spun atât: companie selectă, cea mai selectă. Oameni minunaţi. M-am simţit foarte bine şi a fost foarte plăcut. A, da, şi Lucia era mai emoţionată decât sunt eu de obicei 😀

1

Înaintea cuvântării

2

La şuetă

3

În timp ce…

4

Nice, nice: Cella, Crina, băgaţi adresele la mail dacă le doriţi. Cu autografe pentru voi. Vă daţi seama de câte ori am pupat autoarea? 😀

5

A fost şi Isabelle 😀 – nu vă uitaţi la freza mea naşpa 😦

china11

Pe domnul de mai sus a trebuit să-l pun la respect 😆

feri-si-hrib

Tritonicul l-a corupt pe Feri 😀 Hmm, Hmm, Hmm…

P.S: Îmi pare rău că nu m-am întâlnit cu Darius, dar e vina lui 😀  😀

A fost si Mary Lou

UPDATE: Multumiri, Cella!!!! Nu e o imagine prea clara, dar sunetul e foarte bun. Oricum, se poate vedea.

De data asta singură

Ieri mă lăudam la Darius şi Crina că plec singură la o cafea. Ştiţi cum e şi cu lauda asta… Darius (eu nu mai ştiu unde să-i dau link omului ăsta) mă văita, că vai de mine, singură, că nu îmi e urât, mna, din ciclul „Darius”. I-am explicat că îmi convine singură, cum nu, am timp să şi citesc, să şi beau, să şi mănânc. Dar, în timp ce ieşeam pe uşă, sprintenă ca o căprioară gârbovită, sună Dumis: „sunt în Găvana, unde vin?” Desigur, fiind o fată de nota zece (poate spune cineva că nu?) am stabilit să ne întâlnim pe la jumătate. Nu de alta, dar să mor dacă nu mă rătăcesc de fiecare dată în cretinul ăla de cartier. Aşa că m-am dus, l-am vârât în maşină şi m-am întors cu el cu tot la cafea. Na, să nu mă mai plângeţi 😀

Am vorbit despre WebEvent, dar şi despre altele. Oamenii se uitau la mine ca la un fel preţios de mâncare, spunând în gândul lor (iete şi asta, s-a săturat de Xreder şi iese cu alţii la cafea 😀 ). Mereu mă amuză feţele alea. Eu trebuia să îi dau ceva lui Dumis şi chiar mi-am adus aminte că deşi nu găsesc eu, ştiu de unde să iau 😛 Dumis fii pe fază, mâine înainte de ora stabilită s-ar putea să ai ce îţi doreşti 😉

Ca o concluzie, Dumis e băiat bun, doar că are trânci uneori şi îi pare şi lui rău după ce şi-i manifestă. Dar cine nu are, zău aşa.

Ei bine, că tot mă lăudam ieri că beau singură cafea şi nu m-am ţinut, azi am de gând să mă ţin de program cu sfinţenie. Aşadar, mă găsiţi la Zahana, ascunsă într-un colţ. Nu dau interviuri şi autografe, aşa că nu vă înghesuiţi. Cel mult salut respectos şi îmi plec capul în cartea mea, că de aia o car după mine.

Aaa, vreţi să ştiţi ce citesc: Castelul Prinţesei de Caramel, a lui Eduard Ţone. Desigur, trebuie s-o termin înainte de-a mă invada Cangurii, pe care abia aştept să îi aşez în creierul meu – ce a mai rămas din el 😉

No, vorba ardeleanului, vă las cu bine. Eu mă duc la sala de lectură, mâncare şi cafeleală

UPDATE: PARTICIPA SI TU! CONCURS TRITONIC

Din bloggosfera

A mi se scuza lipsa diacriticelor, scriu in consola pentru ca ma grabesc.

Azi Simona, mandru redactor-sef de Clik, a scris pe blogul propriu despre Regine, Blesteme si Chinezi, lucru pentru ca ii multumim si il notam 😀

Tot azi, Darius cu blog nou vrea scandal 😛

Crina iar e racita, dar nu o iert, trebuie sa scrie.

Maine mare, mare eveniment: „Fara canguri” are lansare online, asa ca sunteti cu totii asteptati.

Dinastiile supravietuiesc

TRITONIC are filmulet misto de prezentare. Filmulet pe care eu nu-l pot posta ca nu e youtube. Doamneee…

Eu am multa, multa treaba 😉

Mituirea juriului

Seară bună să aveţi, pentru că eu am avut o zi euforică 😀

M-am trezit dimineaţă cu o falcă în cer şi una în pământ. Mă suna mama să mă întrebe ce fac. „DORM!”, zău aşa. Mama urlă: „Cum dormi? Nu pleci la Bucureşti?”. Ups, da 😀

În cinci minute am fost spălată, machiată, îmbrăcată şi urcată în maşină. Am uitat să mă pieptăn, dar cui îi pasă? Mi-am aranjat părul trecându-mi degetele prin el, aşa cum am văzut eu în copilărie la vărul meu. Cu singurul amendament că el era creţ, iar eu nu.

Am trecut grăbită pe la florărie… Aş râde şi acum dacă nu ar fi de-a dreptul trist. În viaţa mea n-am văzut florăreasă mai proastă. În momentul în care a ţipat arătând spre un şoricel şi numindu-l „şobolanul”, am pufnit în râs şi nu m-am mai oprit un timp. În cele din urmă am plecat spre Bucureşti, pentru că acela îmi era scopul. După ce m-am rătăcit de două ori, în sfârşit, am ajuns la frumoasa casă a Uniunii Scriitorilor. Un singur gând aveam în cap: „Să mituiesc juriul!”. Gândul ăsta mă obseda, am început să râd nebuneşte în sinea mea şi în priviri mi-au apărut scânteieri diabolice 😀

Am intrat cu încredere acolo unde scria mare „SALON FUMĂTORI”. Oricum nu aveam de ales, stânga, dreapta cărţi şi edituri. Am văzut-o pe Lucia de cum am intrat. Da, arată exact aşa cum mi-am închipuit. Mi-a fost teamă că nu o voi recunoaşte, dar a fost bine. Ne-am aşezat, ne-am pupat, am mâncat şi bârfit până a apărut juriul. Ochii au început să-mi sclipească. Am cunoscut-o pe Cornelia Maria Savu, o femeie de nota zece, cu un umor debordant. Oh, mi-ar fi şi greu să vă spun câţi oameni am văzut acolo şi am cunoscut. Nici nu vreau să vă spun pentru că ţin pentru mine. Însă, am să vă spun că atunci când a intrat Ştefania Coşovei, locul s-a luminat.

Dar să revenim la mituire. M-am uitat la doamnele din juriu, dar nu le-am putut mitui. Ştiţi de ce? Pentru că s-a întâmplat tocmai invers. Vă jur că aşa a fost. Ştefania Coşovei m-a mituit cu un braţ de cărţi, deja nu mai aveam ce face. Am zis „la revedere” şi am rămas cu o altă întrebare: „De ce m-au mituit? Nu vor să-mi dea Cangurii? Asta este? M-au făcut, nu-i aşa?” Desigur, acum sunt de-a dreptul isterică 😀

P.S: Cella, l-am cunoscut şi pe Denis Dinulescu 😀 Vezi ce rea îs?