Povestea corbului

crow

Trăise în ea ca o corabie scufundată în cel mai adânc abis al amintirilor. Trăiese încercând să viseze, să îşi închipuie cum tălpile ei goale calcă alene pe pietrişul tăios. Cum praful îi intră în părul negru, lăsându-l alb, ca o pelerină cu pete de cristal. Cum aripile-i simt atingerea plăcută a soarelui şi-a vântului. De multe ori visase că zbura, iar zborul o purta mereu la el, la cel căruia îi dăduse viaţă, lăsându-l singur alături de doi bunici umani ce nu îi înţelegeau sufletul de corb, ce nu aveau să ştie vreodată să-i explice. Se gândise adesea la el, băiatul cu suflet de corb. Copilul pe care cum îl născuse, cum corbii îi dăduseră târcoale. Îl învăluiseră, îl iubiseră, aşa cum un părinte îşi iubeşte copilul, şi nimeni nu ştiuse atunci să îi explice ce e el, ce e copilul ei. Apoi îl auzise pe el…

Era o toamnă blândă în Oraş. Tot timpul era o toamnă blândă, iar iarna abia dacă venea cu temperaturi ceva mai mici ca de obicei, dar nu suficient de mici, nu aşa cum spuneau bătrânii că ar fi fost iernile odinioară. Ea nu îşi putea închipui zăpada, auzise că e albă şi rece. O sferă de cristal ce cădea din cer şi acoperea pământul ca o plapumă albă. Pământul pentru ea era la fel ca pentru toţi ceilalţi, de la caz la caz: negru, verde, plin de nisip sau mocirlos, acolo unde nu exista pietris sau pavele, care să acopere murdăria. În toamna aceea a plouat mult, dar totuşi în aer era o năbuşeală greu de suportat. Umezeala intra în plămâni şi astupa căile respiratorii. Fugise din Oraş spre deşert, cu un gând ce acum îi scăpa. În urma tratamentului la care fusese supusă, nu îşi mai amintea fiecare detaliu. Dar pe el nu-l putea uita. Amintirea acelei zile avea să rămână cu ea până când corbul, cu sufletu-i trist, înnegurat şi demonic, avea să se sfârşească în ea. Iar ea avea să îl urmeze în lumea de dincolo, aşa cum fiecare îşi urmează drumul la un moment dat.

Ploua nesfârşit chiar şi peste deşert. Nisipul se nămolise peste degetele ei firave de la picioare, ca o pânză de păianjen. Mersul îi era incomodat, dar şi mai rea era ploaia care-i biciuia trupul. A căzut. Nisipul mocirlos şi-a pus de îndată ghearele pe ea, înnorodind-o şi murdărind-o. Şi-a privit mâinile, picioarele şi a început să râdă. S-a speriat de propriul râs, nu ştiuse că e atât de pur şi cristalin. Nu mai râsese niciodată cu o asemenea poftă şi nici nu se gândise că va fi vreodată în stare să râdă de propria persoană. Şi-a dus mâinile murdare la nivelul chipului şi şi l-a pipăit. Acum râdea şi mai tare, dându-şi seama că e toată neagră de murdărie. Doar aripile, de parcă ar fi fost independente de restul trupului, i se ridicară deasupra capului, încercând să scape de nebunia corpului. „Ar fi trebuit să zbor, dar atunci vulturanii m-ar fi zărit”, şi râse din nou parcă surprinsă de faptul că reuşea să gândească. Atunci cerul s-a înnegrit. Era ca o zdreanţă ruptă, sfâşâiată şi murdară. Doar din loc în loc, câte o rază de soare lăsa un alb imaculat. Cerul era la fel de murdar ca ea, dar sufletul îi era alb, imaculat, ca zăpada despre care vorbeau bătrânii. Când şi-a ridicat privirea i-a văzut pe ei. Cu aripile ce păreau a fi cârpe, fără a avea o culoare anume. Erau şterse, la fel ca şi cerul ei.

A icnit şi a vrut să fugă. Nu mai dorea să se lase persecutată. Nu de puţine ori vulturanii cei mai tineri o trataseră ca pe o sclavă, ţipând la ea şi punând-o să-şi dea singură palme pentru propria distracţie. Şi dacă refuza nu avea parte decât de durere. Dureri crâncene ce o făceau să zacă şi săptămâni întregi. Când ieşea din Bibliotecă, după timp îndelungat, orăşenii nici nu îndrăzneau să o privească. Nu vorbeau niciodată despre ea, nu o bărfeau niciodată. Se purtau de parcă n-ar fi existat. Le era interzis să se apropie de femeia-corb. Ea era secretul… Al cui secret, nu avea de unde să ştie. Până atunci, când din cer a început să plouă cu vulturani. Ciocurile lor mari croncăneau, iar aripile le fâlfâiau tare, fulgerător, ameninţător.

Şi-a pus capul în palme, crezând că astfel poate va scăpa. Se ascundea ca un copil în propriile spaime. „Dacă eu nu-i văd, nici ei n-or să mă vadă”, se amăgea de una singură. Spaimele nu mai erau atât de mari, ţinând cont că nu mai vedea. Dar auzul era la fel de important ca şi văzul. Şi auzi o bufnitură. Avu impresia pentru o clipă că pământul se despica, că încearcă să o îngroape, să o ascundă de propria neputinţă. Nu mai putea lupta cu ei, dar nici cu sine. Şi încă o bubuitură îi zdruncină curajul. Abia atunci, cu o doză nebună de curaj, îşi desfăcu degetele şi privi printre ele. Imaginea aproape că o îngrozi, dar îi dădu şi o speranţă. Doi vulturani, cu aripile întinse de o parte şi de alta, stăteau întinşi în faţa ei ca jertfele de altă dată aduse marelui Poseidon. Îşi retrase uşor mâinile de pe faţă, şi chiar atunci un alt vulturan i se întinse la picioare ca într-o rugăciune pustiită. Nu fu capabilă să încerce imediat să vadă ce se întâmplă, nu era capabilă decât de ură. Oare de câte ori nu o loviseră ei, nu o umiliseră, nu se purtaseră cu ea în fel şi chip, făcând-o să se simtă asemeni unui peşte ce se zbate pe uscat? Se ridică şi începu să dea. Picioarele ei nu se puteau opri. Pe rând dădu în cele trei trupuri căzute, ascultându-le gemetele şi bucurându-se în sinea-i. Furia o orbi şi atunci când cel de-al patrulea căzu, se năpusti asupra lui cu pumnii şi picioarele, ca un animal de pradă.

Când mâinile mari o apucară, încercă să opună rezistenţă. Se zbătu, muşcă, ţipă, dar ele erau prea puternice, iar ea prea firavă şi nemâncată de ceva timp. Se lăsă moale în braţele zdavene, cu lacrimile acoperindu-i chipul ca un păienjenişi. Nu mai vedea, nu mai auzea, nu mai era furioasă. Se simţi ridicată de la pământ şi înjură în sinea ei, doar un vulturan o putea ridica atât de sus. Doar un vulturan putea să zboare cu ea în braţe. Se simţi moartă şi îşi dori să moară.

Reclame