Se poate şi în trei zile

Am avut la dispoziţie trei zile să mă obişnuiesc cu Honda înainte de-a preda Fiatul cui aparţinea de drept. Trei zile: vineri, sâmbătă, duminică. Aşa că am mers ca disperata. Ce să vă sunt, sunt happy. Maşina e frumoasă şi în plus are o mie de comenzi vocale. E distractivă, atunci când nu pricepe ceva zice: „Pardon?”. Da, da, telefon pe bluetooth şi, de asemenea, comenzi vocale pentru telefon. Eu îi zic: „Ring cutare” şi ea ring. Se aude în boxe, noroc că nu prea plimb eu pe nimeni cu mine 😛
Desigur, mai are o groază de tâmpenii pe care nu le-am descoperit. La atâtea butoane mai am nevoie de timp să mă prind ce şi cum. Dar e mişto că îi zici să dea drumul la radio sau la cd, aer condiţionat, etc, fără să mai întinzi tu mâinile. Desigur, cine mă vede vorbind cu maşina poate spune la fel de bine că sunt nebună, dar şi ea vorbeşte cu mine 😀 Îmi mai place pielea. E super confortabilă, iar încălzirea în scaune e aproape Dumnezeiască. Faptul că are asistenţă la urcare, pentru mine e o binecuvântare. Urcă singură pe orice deal, nici nu trebuie să o accelerez, desigur, dacă nu mă grăbesc şi de obicei o fac.
Fugeee, da, fuge. La o sută patruzeci de cai şi motor de doi virgulă doi, fuge, credeţi-mă. A fost greu să mă învăţ să o stăpânesc, că se poate şi stăpânii. Să nu credeţi că e după ea. Trapa îmi place. E tocmai bună pentru scotearea fumului de ţigară. În rest, o tin închisă. Şi cu chestia aia de material trasă. Mă obsedează faptul că se uită cerul drept în capul meu 😛 O singură problemă am încă cu ea. Maşina mea are şase trepte, şi încă nu nimeresc din prima marşarierul. Ceea ce mă scoate din sărite. Adică fac eu exerciţii în parcare, dar în trafic tot într-a şasea intră. Căpoasă. N-ai văzut aşa ceva. Mă cert cu ea. Normal. Îi zic: eşti proastă. Şi ea: pardon. Normal, nu ştie decât germană, engleză, italiană, chineză, japoneză şi franceză. Aşa că dacă îi zic în română nu pricepe. Ştiu, ar trebui să înveţe, doar şi-a căpătat cetăţenia română 😀
O altă problemă e cu înscrierea. Mă tot gândesc ce număr să-i aleg. Aşa că am nevoie de un sfat: AG-20-OSM, AG-81-OSM sau AG -20(81)- TLW(Top Level Women) 😀
Să vă văd 😆

Asta este

Cam asta este. Are piele integrală, neagră. Da, mi-ar fi plăcut mai deschisă, dar cum asta e pe stoc, parcă nu mai am răbdare să aştept. Multe, multe comenzi pe volan, trapă, magazie de cd-uri, tot ce se poate în materie de protectie, navigaţie, dublu climatronic, încălzire în scaune. Pachet fumători faţă-spate. Motor 2.2i. TDDI, 140CP, ajunge pana la 215 km/oră. Scaune reglabile electric, volan în şase poziţii, adâncime şi ce o mai fi. Ce mai, e plină de beculeţe. Probabil că voi sta o lună în parcare să aflu ce face fiecare buton în parte. Dar o să aflu, jur că o să aflu. Bară de protecţie pietoni, aia habar nu am cum e, dar e. Tot felul de asistente. Big xenon, faruri cu spălare, oglinzi anti-apă, anti-gheaţă. Geamuri reglabile la soare. Ei, vă mai spun? Sunt deja bolnavă. E modelul executiv, are tot ce poate avea pe ea, la promoţie, cu cinci mii de euro mai puţin. Păi na, prost să fii, noroc că eşti.

 

Şi da, am făcut şi test drive. Eheeeee, ce să vă spun, am fost stresată. Nu am mai condus o maşină atât de joasă, şi e joasă, zău că e. Am fost cu cumnatul meu, nici el nu era convins că voi fi în stare să merg cu ea, dar eu. Vă daţi seama. Ei bine, chiar am fost capabilă de o asemenea performanţă. Zău că am fost. Am fost mai mult decât capabilă. Ba chiar când începusem să mă obişnuiesc cu ea, hop, s-a terminat testul. Dar a fost bine, chiar foarte bine. Mi-a plăcut. M-am simţit ca în rai. O maşină care îţi oferă tot confortul. Se înfige, Doamne, ce bine se mai înfige. E foarte stabilă în curbe. Nu eram obişnuită cu maşini aşa stabile în curbe. Dar ea e stabilă. Foarte stabilă chiar şi la viteză mare. Iar în pielea aia te simţi ca paşa pe bulevard. Mai mai că îţi vine să dormi la volan 😀 Nerecomandabil, desigur. Oricum, e singura maşină joasă care m-a încântat până la… onanism 😛 Acum asta este, sunt hotărâtă, voi face pasul. De ce să nu îl fac? Îl fac. Nu am vrut niciodată nimic pentru mine, acum vreau. E momentul în care îmi doresc ceva doar al meu.
Nu e pentru toată familia, nu e pentru mine şi soţul meu, pentru mine şi mama, pentru mine şi alţii, e doar a mea. Lucrul meu. Singurul lucru care e doar al meu, normal, în afară de laptop. Poate că e un moft, poate că mă mai puteam plimba un timp cu Fiatul, dar pur şi simplu mi-o doresc şi cred că mor de inimă rea dacă nu mi-o iau.
Nu sunt un om pretenţios, am renunţat la minunea de trezeci de mii de euro. Că, până la urmă, puteam să mă dau în cap şi să mi-o iau, dar mi-am dat seama că nu ar avea sens. E un moft mult prea mare. Dar la Honda asta eu nu mai renunţ. Mă leg de ea şi tot o iau. Gata, sunt aproape fericită. Mâine o să văd dacă sunt fericită sau nu cu adevărat. O să vă ţin la curent. 220 e de ajuns? 😀

Turist in propriul oras

   (Asa arata si cea pe care merg, dar a lor e mai curata) 😀

Ce săptămână minunată o sa am. Uhh, abia o aşteptam. Dus de colo, colo. Exact ce îmi doream. Chiar nu ştiam cum să cer o săptămână plină de nervi. Acum m-am liniştit, o s-o am din plin. Unde mai punem că trebuie să fac şi stocul de mită pentru Vania. Dar asta îmi face plăcere.

Acum să vă spun povestea duminici.

De obicei, adică în mare parte, ies în oraş cu Xreder. La modul următor: Fiecare în maşina lui, el înainte, eu după el. El zburdă, zburd şi el. Dacă se bagă în instersecţii, vă daţi seama, bară la bară în spatele lui, să nu cumva să-l ratez. Cam aşa a mers condusul meu de una singură prin oraş. Normal, singură am mai mers, dar doar prin preajma casei. Noroc cu asta. Acum ştiu şi eu fiecare străduţă din cartierul meu. Am mai mers şi până la barieră şi înapoi. Că nu e chiar aşa departe. Şi până la Mall şi înapoi. Ăsta e mai departe, dar am învăţat eu drumul 😀

Azi, ieri, mă rog, duminică după amiază, singură fiind, zic să mă duc până la mama. Ce sa fac, să iau taxi sau să iau maşina? Ţinând cont că Xreder nu era cu mine să am după cine mă lua, persepctiva mi se părea cam sumbră. Aşa că mă aşez cuminte pe canapea şi încep să fac o schiţă. Trebuie să ştiţi că în Piteşti există cel puţin zece variante de-a ajunge într-un loc. Aşa că, normal, trebuia să o aleg pe cea mai practică pentru mine. Nu neapărat şi cea mai scurtă. Aşa că încep calcule. Ies pe colo, nu pe colo. Că pe partea ailaltă e treaba cu pornirea din pantă, de parcă nu aş mai fi făcut-o, dar în fine, ajung la concluzia că prefer intersecţia şi sensul ei giratoriu. Aşa că îmi repet: „vezi că până în intersecţia aia e un singur semn, iar ăla cu se dă prioritate înainte de sens, nu e. Aşa că ţine minte. Înainte să intri în sens, dai prioritate. Apoi ai, teoretic, că practic nu îţi dă nimeni.” Dar am avut noroc, când am intrat în sens, chiar am întâlnit un nene care părea să priceapă că eu am prioritate, ci nu el. Am avut noroc. Nu am depăşit şaizeci la oră până la mama. Şi am şi ajuns. Uraaa!!! La mama, normal, fiecare îşi dădea cu părerea pe unde să mă întorc. „Lasă, băi, ca tot la intersecţia aia cumplit de mare ajung”. Deci tot acolo. Atunci am ajuns şi eu la optzeci la oră, că se ţinea unul în spatele meu şi mă enerva. Am trecut şi pe lângă aia cu radarul, dar atunci aveam treizeci. Deci nu au ştiut că trec 😀

Una peste alta, sunt încântată de mine. Am mers prin oraş fără călăuză. Asta da realizare. Şi ca totul să fie la locul lui, mi-am dat seama că sunt ca un turist în propriul meu oraş. Până acum nu m-a interesat pe unde merge Xreder, îmi era tot una. Atâta timp cât ajungeam unde aveam treabă, cui îi păsa. Mişto, azi am descoperit că pot să merg înainte de la mama până pe o altă străduţă, nu am fost niciodată sigură de asta. Că nu am văzut pe nimeni vreodată mergând înainte. Dar semnul ăla zicea că pot şi am putut. Dumnezeu ştie ce semne mai descopăr şi azi, că fie, mâine a trecut, prin oraşul meu. Oricum, avem semne.

Şi am uitat. Dar totuşi mi-am amintit 😀 M-am trezit vorbind singură cu semnele, ca o blondă veritabilă ce sunt. Aşa că ziceam: „Bun, aici dau prioritate. Aha, aici am prioritate şi nu vă las nici de nebună”. Deci o iau razna, asta e clar. Şi să vă spun şi ce-am făcut pe ploaie? Maşina noastră, aia, singura de fapt, că restul nu sunt, e mai complicat, dar nu asta contează. Maşina noastră are ştergătoare automate. Începe pic, gata şi ele. Asta pe care merg eu, o auto utilitară, normal, nu are. Ploua cu piatră de nu vedeai la doi paşi, iar eu nu găseam poziţia ştergătorului, mergeau alea din spate continuu, dar alea din faţă nici de nebune, numai dacă ţineam eu de băţul ăla. Aşa că am ţinut de băţ până am ajuns unde am avut treabă. Ca să aflu că trebuia să dau de băţ în jos de tot ca să meargă ele singure, singurele. Nu e minunat? Acum am altă problemă: unde dracu’ e butonul ăla de la chestia aia pe unde se bagă motorina? Mă duc la ei şi îi pun să se descurce, că nu am idee.

Şi cu asta vă doresc o zi bună! A mea, cu siguranţă, va fi aglomerată. Hehe, dacă mi-ar răspunde şi Tudor la mail, cu siguranţă că ar fi una foarte aglomerată. Nu că m-aş supăra. Aşa că aştept mailul ăla.