SĂRUTUL MORŢII – Fragment

FUGIND

 

Alerg. Glonţul aproape că m-a nimerit. A trecut la un milimetru de urechea mea stângă. Îl invidiam pe urmăritorul meu. Trăgea aproape perfect în timp ce alerga. Nu se clătina deloc, iar suflul său abia de se auzea. E drept, plouă! Însă urechile mele prind orice sunet, oricât de mic ar fi el. Pot percepe chiar şi o ramură ce cade, un pas străin, un oftat, orice. Iar respiraţia lui e aproape perfectă, de parcă ar merge liniştit pe bulevard alături de iubită. Uneori, presupun, se gândeşte să o sărute, abia atunci respiraţia îi accelerează, dar îşi revine imediat. Ca un robot. Mult prea calculat. Aproape că-mi îngheaţă sângele în vene. Trag două guri de aer şi cotesc după primul bloc ce-mi iese în cale. Ştiu că n-am nici o şansă în faţa lui. Ar trebui să dispar pur şi simplu, asemeni unui magician, iar eu nu ştiu să fac asta.

Îl aud, nu are de gând să se lase. Nu se grăbeşte. Ştie că în curând voi ceda. Ştie că sunt disperată. Îmi simte furia şi disperarea, ceea ce înseamnă că m-a încolţit. Strâng din dinţi. Maxilarul mi se contractă, muşchii îmi ies în evidenţă, iar ochii ies din orbite. Încerc să mă liniştesc, dar paşii lui calmi, apăsaţi, siguri, îmi fac pielea să mi se zbârlească. Duc mâna la centura ce îmi atârnă uşor pe talie. Doar un cuţit. Am pierdut puşca, am pierdut pistolul şi mi-a rămas doar afurisitul de cuţit. Nu pot lupta corp la corp cu el. Ştiu că nu pot. Şi el ştie, altfel nu s-ar juca cu mine de-a şoarecele şi pisica.

Picioarele mi se mişcă din nou. Alerg. Strada spre care pornesc e aglomerată şi întunecată. Doar uneori câte un participant… Mă opresc. O înmormântare. Sunt în mijlocul unui cortegiu funerar. El e acolo, în urma mea. Îl simt. Nu-mi pasă. O lumânare se ridică deasupra capetelor plecate.

„Anastassia! Anastassia!”, cineva mă caută. Cineva care mă cunoaşte şi vrea să mă ajute. Cineva mă strigă. Mi-a invadat mintea. Urmez lumânarea. Dau din coate fără a-mi păsa că lovesc sau nu pe cineva. Pe unii îi împing, simţindu-mi palmele înflăcărate. Aş vrea să-i lovesc. Nu ştiu de ce. Nu înţeleg. Furia din mine se revarsă asupra lor. Asupra tuturor. El e în urma mea, iar lumânarea, cu pâlpâirea aceea a ei bolnăvicioasă, îmi deschide drumul.

Sunt conştientă de lama cuţitului ce-mi străpunge pielea. Sângele se scurge. Ochii copilului se opresc asupra palmei mele. Sângele îl intrigă. Aproape că vrea să urle, să spună cuiva, dar îmi întâlneşte privirea şi tace. Arunc ameţită o privire înapoi. E acolo. Îl simt. Vânează.

Aproape că ies din mulţime când simt două perechi de mâini prinzându-mă. Vreau să fug, vreau să lovesc, dar trupul nu răspunde la comenzi. Lumina se stinge. Lumânarea dispare.

 

*

– Şapte şi douăzeci, am auzit lângă urechea mea.

Paşi. Două perechi. Un bărbat şi o femeie. Nimeni cunoscut. Nu sunt paşii urmăritorului meu. Respiră greoi amândoi. Mă privesc. Probabil că-şi pun întrebări. Sau vor să-mi pună întrebări. Nu îi simt prea răbdători. Dar eu nu mă grăbesc. Nu dau semne că m-aş fi trezit. Glasul ei se ridică în aer.

– Anastassia Marinescu!, oftează. Un alt mit spulberat.

– Nu e vina ei, zice bărbatul. Uneori nu poţi îndura.

– Eşti prea blând, Boris.

Boris. Îl ştiu pe Boris. Tac. Dacă cineva ştie cu siguranţă că m-am trezit, el e acela. Nu vrea să-i spună. Nu îi poate spune. Nu ştiu de ce. Dar asta nu mă frământă acum. De ce nu i-am recunoscut paşii? Am stat mai mult timp lângă Boris decât lângă oricine altcineva. Îi ştiu fiecare respiraţie, fiecare mişcare… Anestezie. Mă ţine sub anestezie. Mă ţine în viaţă. Ce vrea ea de la mine?

– Când crezi că se va trezi?, întrebă femeia.

Boris face câţiva paşi. Sunt sigură că s-a dus la dulapul cu medicamente şi pregăteşte o seringă, trage serul apoi acoperă acul. Se întoarce spre ea, ştiind de acum că femeia şi-a pierdut răbdarea şi-şi va lua o pauză. Îi zâmbeşte, încercând să-şi ascundă ironia. Pune seringa pe masa sterilizată. Am auzit-o cum a atins plasticul. Un sunet simplu, abia perceptibil. Boris şi-a încrucişat mâinile în dreptul pieptului şi s-a lăsat uşor pe măsuţă, sprijinindu-se.

– Peste trei ore.

Femeia dă cu palma în masă. Nu are răbdare. Se îndreaptă spre uşă, dar nu iese imediat.

– Ăsta-i numărul meu de telefon. Las un băiat la uşă. Sună-mă imediat ce îşi revine.

O bucată de hârtie taie aerul. Un foşnet. Degetele lui Boris ce o înghesuie în halat. Nu are de gând să o sune vreodată.

Uşa se trânteşte. Sunt sigură că am tresărit, dar trupul mi-a rămas inert. N-am fost atentă, încercând să mă ascult pe mine, am uitat să-l ascult pe el. Acul ce mi-a intrat în venă m-a luat prin surprindere. Am vrut să ţip, dar mâna lui mi-a astupat gura.

– Uşor, uşor, vino spre lumină.

Ochii mi s-au deschis brusc. Lumina m-a orbit. I-am închis la loc şi am luat-o uşor. La început i-am zărit barba lui Boris. Am tresărit. Încet-încet m-am obişnuit cu lumina. Aceeaşi veche aripă de spital. Cea pe care o foloseam noi, asasinii. Cea secretă. Cea pe care lumea o credea nefuncţională. Am privit în jur. Doar laboratorul lui Boris, la fel ca întotdeauna.

– Încearcă să te mişti, mă sfătuieşte Boris. Nu ai mult timp la dispoziţie.

Nu m-au schimbat. Sunt în aceiaşi pantaloni de piele, acum rupţi, sfâşiaţi. Bluza subţire abia se mai ţine într-o bretea. Îl surpind pe Boris holbându-se la sânii mei. Râde.

– Hai, fată, te bag sub duş.

Nu zic nimic. Boris m-a văzut goală de multe ori. Nu am false pudori. Nici el nu mă doreşte în adevăratul sens al cuvântului. Alung gândul ăsta. Doar simpla prezenţă a cuvântului „sex” în capul meu, şi întreg trupul îmi ia foc, făcând durerea de nesuportat. Deschid gura pentru a-l ruga pe Boris să dea apa mai caldă. Dar nu iese nici un sunet. Nu intru în panică. Mă întind singură spre robinet. Boris vede mişcarea şi mă ajută. Îi fac semn din ochi că acum e bine.

– Vei putea vorbi în scurt timp, nu-ţi face griji. În mai puţin de o oră. Am fost nevoit să te sedez bine, aşa că m-am asigurat că nu vei putea ţipa. Am vrut să auzi. Asociaţia vrea să te judece. Ai dat greş pe semne.

Mâna mi s-a strâns în pumn şi cu toată puterea am lovit în gresia albă. Să îi ia dracu’, nu greşisem cu nimic. Au vrut să o fac. Vor să mă elimine. Am mărit ochii. Nu m-am gândit până acum la asta. Nu am gândit deloc limpede în ultimul timp. Vor să mă elimine. Ăsta e purul adevăr.

– Ei da, zice Boris întizându-mi prosopul, vor să te elimine.

Dau din cap cu disperare. Ce trebuie să fac? Unde să mă duc? „Mihai Marinescu”, îmi invadează Boris mintea. Dau din cap în semn de negaţie. Niciodată. Nu el. Nu din nou.

Îmi aleg din hainele pe care Boris mi le-a pus la dispoziţie. Aleg o pereche de blugi şi o bluză. Caut din priviri centura pentru arme. Boris mi-o dă. O pun peste talie. Goală. Doctorul îmi face cu ochiul şi deschide unul dintre sertarele cu medicamente. Arme. E uşor să lucrezi cu Boris, îţi dă întotdeauna ceea ce doreşti. Mă aplec pentru a-mi alege arma.

– Pizda mă-sii, mă aud spunând pe un ton răguşit. Uimirea mea e legată de grenada ce aşteaptă tăcută să i se tragă cuiul. Boris urăşte grenadele. O iau şi o pun la centură. Apoi îmi aleg pistoalele şi muniţia. Piesa de rezistenţă este parpalacul lung de piele.

Boris îmi face cu ochiul, deschide uşa şi îl loveşte în cap pe cel ce avea misiunea de-a ne păzi. Un bărbat tânăr. Dar nu foarte tânăr, cu un chip şters. Asociaţia îşi alege mereu astfel de chipuri. Pentru a nu putea fi uşor de recunoscut. Chipuri comune.

– Şi tu?

Boris mi-a sărutat fruntea. Barba lui deasă mă incomoda mereu, dar acum îmi place. O simt altfel. Îl simt pe el altfel.

– Te vor ucide.

Ochii lui albaştri s-au cufundat într-ai mei.

– Oricum ar fi făcut-o. Acum fugi. Îţi jur că ne vom revedea.

Nu îmi permit să plâng sau să-mi arăt sentimentele. Niciodată nu mi-am permis. Îi trimit o bezea de pe vârful degetelor şi mă fac nevăzută. Nu e momentul să-mi pun întrebări. E momentul să-mi găsesc un loc sigur.

Reclame

Cartea de blog II

Oana Stoica-Mujea

 

LUMEA PIERDUTĂ

PRIMA PARTE

 

MANUSCRISE DEMONICE

Capitolul I

2076220

UN MANUSCRIS CIUDAT

 

M-am trezit prost dispus. E greu să fii ajutorul singurului Bibliotecar al lumii şi să te trezeşti cu faţa spre soare. M-am uitat în oglindă şi, din păcate, mi-am dat seama că în ciuda vârstei mici, arătam ca un moş. Am doar douăzeci şi patru de ani, dar cearcănele adânci mă duc cu gândul la un om trecut bine de prima tinereţe şi muncit în draci. Nu că munca mea nu ar fi în draci. Bibliotecarul, adică domnul Joanes, nu îmi dă răgaz să şi zâmbesc, el crede că dacă aş face-o, aş deveni prea fericit, iar asta mi-ar strica creierul.

Munca noastră e importantă şi susţinută de guvernele lumii întregi, dar uneori e nevoie să mai şi zâmbim, măcar atunci când citim o glumă bună. Dar, aşa cum spuneam, Joanes nu e un simpatizant al terapiei prin râs. Desigur, la ce moacă are, mai bine să nu o facă, ar fi păcat, mai ales dacă în jur ar fi cineva slab de inimă.

La început, când Joanes m-a contactat, mi s-a părut interesant. Să ai grijă de manuscrisele vechi să nu ajungă pe mâna oamenirii, mi se părea floare la ureche. Dar nimeni nu mi-a spus că magia e reală, că există lumi peste lumi, că Biblia e o farsă sau că îmi pun viaţa în pericol atunci când sunt nevoit să recuperez nişte foi mâncate de vreme. Sigur, Joanes a omis să îmi spună toate astea, aşa cum a omis să îmi spună că de mă bag în gura Vaticanului, pot să mă numesc curcan de Paşte. Dar pe lângă toate astea, munca mea e una frumoasă. Într-adevăr, plină de primejdii, dar asta, uneori, face viaţa mai incitantă.

Dormeam adesea în debaraua Bibliotecii, nu că asta ar fi fost important. Ei îi spuneau debara, dar eu îi ziceam „Apartamentul prezidenţial”. Debaraua Bibliotecii e mai mare decât tot apartamentul meu. Aşa că nu mi-a fost greu să-mi amenajez un pat, un fotoliu, o măsuţă şi o baie. Bineînţeles, lăsând loc şi măturilor şi celorlalte produse de curăţat. În afară de mine şi de Joanes, doar domnişoara Feele, mai ştie de acest loc. Şi eu am rămas surprins, mă aşteptam ca toţi şefii de stat să ştie să ajungă aici, sau măcar regina, doar suntem pe teritoriul ei. Dar nu. În plus, oamenii nici măcar nu ştiu că avem sediu în Londra. Dar este drăguţ atunci când te întâlneşti cu şefii statelor şi încep să-şi dea cu presupusul.

L-am întrebat pe Joanes într-o zi:

– Şi cum se face că serviciile nu ne-au descoperit?

Mă privea cu chipul ăla al său, galben-verzui, cu ochii ieşiţi din orbite. Adesea îi spuneam, în gând, „faţă de varză”, cel puţin atunci când mă enerva din cale afară.

– Suntem la zece metrii sub pământ, cum crezi că ar putea tehnologia lor să dea de vibraţiile unor cărţi? mi-a răspus el pe un ton rece şi sec.

Acum că mă gândeam, chiar avea dreptate. Cu toate că şi noi foloseam internetul, însă serverul nostru ar fi plimbat pe oricine prin toată lumea. IP-ul fluctuează atât de repede, că nici un serviciu din lume nu ar putea pune mâna pe el.

Uşa s-a deschis brusc făcându-mă să sar şi să dau cu capul în oglindă. Simţeam cum capul îmi vâjâie. Cu greu am deschis ochii şi l-am văzut pe Joanes, în veşnicul frac negru, cu guler şi manşete albe, cu faţa aia a lui de ziceai că mai are puţin şi varsă şi părul zburlit în cap.

– Vrack, mişcă-te mai repede, avem probleme.

Mi-am dat ochii peste cap şi l-am bombănit. Abia am apucat să-mi pun blugii şi geaca de piele când domnişoara Feele, o fată bătrână, intră peste mine:

– Domnule Vrack, ar trebui să vă grăbiţi, avem un cadavru.

Dacă ochii mi s-au mărit cât cepele, a fost doar din pricina exprimării: „Avem un cadavru?”, dar unde lucra duduia? La o bibliotecă, da, dar ce era ea? Bingo! Sinistra femeie de serviciu.

Am ieşit urmând coridorul lung şi slab luminat, cu un zâmbet larg pe buze. Auzi la ea: „avem un cadavru”. Nu îmi putea ieşi din cap exprimarea, iar buzele mi se tot duceau spre urechi.

Am trecut pe lângă cele mai multe uşi, iar când am ajuns la ultima, am şovăit o clipă. Şi totuşi, ar trebui să avem un manuscris, nu un cadavru.

Am intrat grăbit în sala calculatoarelor. Informaţiile din întreaga lume se plimbau pe cele douăzeci de ecrane suspendante pe peretele din sticlă, ce dădea spre cea mai mare parte a Bibliotecii.

– Cine a murit? am întrebat eu, făcându-l pe Joanes să dea din cap nemulţumit.

– Unul din oamenii noştri.

Am oftat. Aveam puţini recuperatori de manuscrise rare, iar aceştia începeau să dispară. Cum dădeau peste ceva cu adevărat important, cum treceau de partea cealaltă. Şi să nu crezi în blestemul lui Tutankamon. Crezi al dracu’ după ce te confrunţi cu toate tâmpeniile astea.

– Cine?

– Zed Fayre.

Dacă mi-a scăpat un oftat dureros printre buze, mi-a scăpat pe bună dreptate. Îl întâlnisem pe Zed de câteva ori, îi spuneam, ori de câte ori îl vedeam, că îmi aduce aminte de un personaj din Superman, iar el se amuza de fiecare dată. Cu toate că, m-a contrazis el, Zed era un nume prea important ca să-l bage în seamă pe unul numit Clark. Era un bătrânel simpatic, şi făcea rost de cele mai ciudate manuscrise. Ultima oară când m-am întâlnit cu el, pentru a pune mâna pe unul dintre manuscrisele lui Moise, l-am văzut uşor impacientat.

– Ce ai? Eşti bine?

El a privit prin cafenea, părând că se simte urmărit.

– Sunt pe urma unui lucru cu adevărat formidabil.

– Toate lucrurile pe urma cărora eşti, sunt cu adevărat formidabile, am spus eu.

Mi-a luat mâna într-a sa, fără să ţină cont că tot acolo era şi ţigara. Mâinile îi tremurau.

– Ascultă, dacă reuşesc să scap, atunci vom face o descoperire cu adevărat măreaţă.

– Să scapi de unde?

– Am fost acolo, s-a grăbit el să spună, dar încă n-am dovada. Am să mă întorc, ştiu cine are manuscrisul. Ascultă-mă bine, Vrack, în caz că nu scap… se opri o clipă şi se scotoci prin buzunarele hainei. După un timp scoase o foaie de hârtie mototolită ca un bulgăre de zăpadă. Mi-a pus-o între mâini, ascunzând-o cu ale sale. Continuă: Acolo e harta. Acolo vei găsi manuscrisul. Şi a dispărut.

 Nu i-am dat importanţă atunci. De fapt, am şi uitat această întâmplare. Zed avea obiceiul de-a spune lucruri stranii, dar apărea întotdeauna. Vestea morţii lui m-a lovit. Nu a fost genul acela de şoc care te face să te zgudui cu tot trupul, era genul de şoc ce nu mă mai lăsa să gândesc.

– Cum? l-am întrebat pe Joanes.

– Legiştii spun că a fost sfâşâiat de vreun câine vagabond.

Am dat din cap.

– Bine, şi adevărul?

Joanes dădu din umeri.

– Nu ştiu, nu am mai auzit o asemenea poveste. Un vagabond a spus că a văzut o creatură cu aripi mari, coborând din cer şi sfâşâindu-l.

– Era beat?

Joanes ridică din sprânceană, deja îmi părea rău că pusesem o asemenea întrebare.

– Bine, bine, am început să mă apăr. Nu contează asta.

– Deloc, mârâi el.

S-a ridicat de la calculator. Abia atunci parcă-l vedeam prima oară. Era mai înalt şi mai slab decât ieri, iar părul îi era mai grizonat.

– Ai îmbătrânit, i-am spus eu, sec.

– O fac de două sute de ani, îmi replică el rece.

– Voiam să spun că…

– Oh, lasă-mă, mâine o să-mi revin.

Ok, faţă de varză, am zis în gândul meu. Cel puţin în felul ăsta îmi dădeam seama cât de afectat era de moarte lui Zed.

– Ascultă…

– Harta, mi-o reteză Joanes, ţi-a dat harta?

Şi uite aşa s-a dus elementul meu surpriză. Oricum, asta e altă discuţie, cum dracu’ face de ştie tot?

Am mormăit ceva, apoi am căutat hârtia în buzunarele blugilor. Am găsit-o şi i-am înmânat-o. El se retrase.

– E datoria ta. Du-te după manuscris!

– Mă gândeam că te plictiseşti din cale afară, oh, sau vrei să râmâi singur cu Feele?

Joanes roşi ca un rac. Palmele i se strânseră în pumni.

– Dispari şi nu te întoarce fără manuscris.

Am dat să plec, dar el m-a oprit.

– Ai grijă, Vrack. Orice l-a ucis pe Zed, vrea manuscrisul ăla.

Am ieşit dând furios din cap. Oare de ce ajungeam mereu în cele mai periculoase situaţii?

 

*

Am urmat harta. Dacă e să vorbim despre infamele cartiere londoneze, aş prefera să nu. Mai bine îmi regizez un coşmar şi aş fi mai sigur de ceea ce mi se întâmplă. Dacă vă gândiţi că Zed a ales tocmai cartierele de care mă feream cu atâta sârguinţă, atunci aţi ghicit. Dacă vă gândiţi că toate umbrele m-au urmărit… mai bine s-o lăsăm baltă. Harta aia făcea în aşa fel în cât să mă învârtă în cele mai infame locuri. Acolo unde nici vagabondzii nu îndrăzneau să iasă din cartoanele lor după venirea serii. Umbrele erau mai aspre decât însăşi noaptea, iar orice suflu al vântului îmi dădea senzaţia că o forţă divină mă urmăreşte cu privirea. La orice foşnet pe care-l făceau hârtiile aruncate pe străzi, tresăream. Câte un bec, ici-colo, îmi mai alina suferinţa. Când, în cele din urmă, harta mi-a indicat strada pe care trebuia să ajung, mi-am dat seama că sunt foarte aproape de Bibliotecă. În nebunia lui, Zed făcuse harta în aşa fel încât să mă învârârtă prin toate cartierele rău famate, pentru a mă duce aproape de „casă”. Dacă n-ar fi fost mort, cu siguranţă că l-aş fi ucis eu cu mâinile goale. Dar, din fericire am scăpat de acea povară.

Strada strâmtă şi lungă, dădea, de fapt, în străzile mari ale Londrei. Acum nu a spus nimeni că Londra e perfectă. Blocurile mari, apropiate, făceau o umbră deasă. Iar o ceaţă metalică îmi tăia privirea. Pe hartă scria că trebuie să găsesc cărămidă marcată. Doar clădirea din dreapta era din cărămizi. Un bloc străvechi ce fusese pus pe lista de demolărilor, dar, proprietarii, foarte influenţi, nu doriseră să renunţe la el. Aşa că mă aşteptam să pice oricând, şi totuşi, părea mult mai trainic decât restul clădirilor. Am scos lanterna şi am aprins-o. Un vagabond mă privi sec, după care îşi continuă somnul. Ceaţa îmi dădea o senzaţie ciudată. Parcă nu era umană. M-am apropiat de baza blocului. Fasciculul de lumină se plimba agale, străpungând ceaţa, pe peretele de cărămidă.

Un vâjâit inuman m-a făcut să-mi ridic privirea spre cer. Mi s-a părut că am văzut o umbră, dar a dispărut mult prea repede. Încercam, ca un copil speriat de beznă, să mă conving că dracul nu există. Dar nu mă mai puteam convinge. Cel puţin nu după ce am dat de vrăjitorul lui Tutankamon care mi-a făcut urechi de iepure timp de o săptămână. Eram sigur că mai există şi alte creaturi diabolice, iar Joanes nu făcea decât să mă aprobe din priviri, fără să mă pregătească sub nici o formă despre ceea ce aş putea confrunta.

M-am îmbărbătat de unul singur. Eram obişnuit să o facă. Oricum, atunci când mă vâram în belele, nu era nimeni lângă mine care să îmi dea o mână de ajutor. Am ridicat lanterna spre cer şi am certat acoperişurile. Atât cât puteam vedea, îmi dădeam seama că nu era nimic. Şi totuşi, mă simţeam urmărit.

Undeva, departe, o privire de gheaţă îmi monitoriza fiecare mişcare. Dintr-o dată mi-am dat seama că n-ar fi cel mai inteligent lucru să caut bucata de cărămidă atunci. Am lăsat lanterna pe pământ, dispus să o iau la fugă. Atunci, lumina ei albicioasă mi-a arătat o baltă roşie. Am tresărit, dar, cu toate astea, am încercat să-mi înfrânez emoţiile.

– Zed, am îngânat. Fiind convins că acolo fusese ucis. Şi, cu toate astea, nici un marcaj al poliţiei. În fine, nu era ceva nemaivăzut, ţinând cont că vorbeam despre o străduţă pe care doar sufletele îngheţate călcau. Şi, probabil, se luaseră toate probele posibile. Am tras aer în piept şi am lăsat tentaţia de-a mă apleca. Am pornit spre strada principală, acolo unde oamenii şi lumina mă puteau apăra. Am poposit în primul bar în aşteptarea soarelui.

 

*

Nu sunt un mare băutor de cafea. Cu toate că, la cât de puţin dorm, s-ar spune contrariul. Dar în seara aceea am făcut un abuz. Pe lângă tremurul nervos şi ochii ce mi se închideau, mai era şi urmăritorul din umbră. Nu ştiam la ce să mă aştept, tocmai din acest motiv nu mă grăbeam să fac un gest anume.

Am rămas la masă până la patru dimineaţa. Am mâncat şi am băut cafea continuu, părând, poate, un nebun. Atunci ea s-a aşezat lângă mine. Localul era gol, aşa că mi s-a părut puţin straniu ca ea să apară acolo, la ora aceea din noapte, când, până şi ospătarii dormeau pe mese. Nu sunt sigur că m-am uitat la ea într-un fel anume. Poate că mai aveam puţin şi adormeam şi eu sau, poate, nu ştiu, nu mai eram în stare să fiu surprins de absolut nimic.

Era înaltă, blondă, un blond argintiu ce se vedea ciudat în lumina palidă a localului. Tenul îi era uşor măsliniu, ceea ce nu părea a se potri cu părul. Ochii de un verde aprins, la prima vedere era să jur că are lentile de contact, dar aş fi făcut-o în van. Era cam cât mine de înaltă, dar mult mai slabă şi mai finuţă.

– Pot să stau?

Atunci am ridicat din sprânceană. Făceam asta ori de câte ori mă pregăteam să fiu ironic.

– Ai făcut-o deja, dar apreciez că te interesează părerea mea… totuşi.

Ea a zâmbit, şi pot spune că avea un zâmbet minunat. Era acel gen de femeie ce te vrăjea cu o privire. Şi, cu toate astea, eram convins că e doar o prostituată, dar, cum ora era foarte târzie, iar eu nu mai gândeam cum trebuie, desigur, mă înşelam.

Ea scormoni prin poşeta mică şi roşie. Abia atunci am văzut că era îmbrăcată într-o salopetă de piele roşie, mulată pe trup. Puteam să jur că are cizme roşii cu tocuri cui, şi, de data asta, chiar nu mă înşelam.

Scoase din geantă un ecuson şi mi-l vârî în faţă. Mai întâi am mai sorbit o gură de cafea şi mi-am aprins o ţigară, nu voiam să par prea interesat. Apoi, prefăcându-mă a fi mult mai important decât eram în realitate, am aruncat o privire pe cartonul vârât în plastic.

Nu a durat nici o secundă până am făcut ochii cât cepele şi ţigara aproape că mi-a scăpat din mână. Dacă aş mai fi avut cafea în gură, sunt sigură aş fi scuipat-o pe ea.

– FBI? am tras cu ochiul la numele ei. Daleea, ce dracu’ cauţi aici îmbrăcată ca o curvă?

 Ea nu făcu nici un gest, spre propria-mi disperare.

– Domnule Vrack, până şi Napoleon a spus că toate femeile sunt curve, dar dumneata eşti prea generalist.

M-am scărpinat în vârful capului.

– Asta era şi ideea, cel puţin a lui Napoleon, generalizarea.

– Scuteşte-mă de prostiile astea, domnule Vrack. Am venit să vorbim despre Zed, Joanes mi-a dat permisiunea.

Era clar că în capul meu se iveau mii de întrebări.

– Joanes mă surprinde de fiecare dată.

– Sunt sigură, îmi răspunse ea calm.

– Oricum, cum dracu’ ai ştiut unde sunt?

Dar deja ştiam răspunsul.

– Joanes mi-a spus.

Şi totuşi, cum de ştia totul întotdeauna?

M-am lăsat pe spătarul scaunului întinzându-mi trupul. Aveam impresia că am o sută de ani, iar oasele îmi erau sudate de atâta suferinţă. Parcă îmi reveneam din oboseala aceea ce pusese stăpânire pe mine. Până la urmă tot mi-aş fi revenit, cine ştie câte zile de nesomn îmi rezerva destinul. I-am făcut semn Daleei să întrebe:

– Când l-aţi văzut ultima oară pe Zed Fayre?

Era o întrebare de rutină, mi-am dat eu seama. Nu aveau nici o pistă despre ceea ce îl ucisese, dar, până şi ei, erau conştienţi că nu era vorba de un câine. Sigur, nu exclud ca Scotland Yard-ul să fi crezut asta, dar nu şi FBI-ul.

– Contează prea puţin, i-am răspuns eu sec. Nu îl cunoşteam aproape deloc pe Zed, tot ceea ce ştiam despre el, ştii şi tu, Daleea.

Ea dădu uşor din cap. O vedeam că nu îşi găseşte cuvintele, aşa că am decis să o ajut.

– Vrei să ştii, de fapt, ce cred eu că l-ar fi ucis.

Ea tresări. Eu am continuat:

– Nu am idee. Aş putea jura că e vorba despre o chestie preistorică, dar n-ar mai fi preistorică în cazul ăsta. Mi-am adus aminte de Tutankamon şi am oftat. Cu toate că nu e exclus.

– Îţi baţi joc de mine?

– Am crezut că lucrezi în cadrul secţiei de fenomene stranii.

– Acolo şi lucrez.

– Am spus mereu că ar trebui să angajeze oameni cu mai multă credinţă. Sigur, tu nu ai avut o săptămână urechi de iepure, aşa că nu ai cum să ştii cum e să simţi pe pielea ta.

Ea se forţă să-mi zâmbească.

– Urechi de iepure nu am avut, dar sperieturi de toate felurile am tot încasat. Domnule Vrack…

– Spune-mi Vrack, i-am cerut eu. Chiar dacă arăt ca dracu’, cred că suntem de-o vârstă.

Mă privi neîncrezătoare.

– Bine, Vrack, consimţi ea. În laboratoarele noastre există un specimen ciudat. O femeie pe jumătate corb, mă gândeam că dacă aţi vedea-o, şi aţi analiza zgârieturile după trupul lui Zed, v-aţi putea da seama dacă acelaşi tip de creatură l-a ucis.

Am închis şi am deschis ochii, atât cât puteam eu de repede.

– O femeie pe jumătate corb?

– Acum cine e cel cu mintea închisă?

Am râs cu gura până la urechi.

– O să vin, Daleea, imediat după ce recuperez ceva.

Mi-a întins cartea ei de vizită şi a plecat încet, aşa cum şi venise, având grijă să nu-i trezească pe ospătari. Abia atunci mi-am dat seama că apăruse soarele.

 

*

Strada părea mult mai mare pe timp de zi. Nu mai simţeam nici o privire de gheaţă urmărindu-mă de la înălţimi. Ceaţa dispăruse, iar vagabondul abia ce se trezise întinzându-şi oasele bătrâne. Am verificat fiecare cărămidă, atunci am zărit-o pe cea marcată. Mi-am înfipt degetele în ea şi am tras cu putere. Locul era destul de adânc, aşa că am fost nevoit să-mi vâr mâna până la cot, pentru a simţi o bucată de piele. Am tras-o uşor. Cât de uşor putem pentru a nu o deteriora. Când a ieşit la lumină, coperta roşie a început să sclipească bizar. Am lăsat cărămida jos şi am luat-o la fugă, simţind că mii de ochi s-au deschis dintr-o dată, de undeva, dintr-o lume stranie şi întunecată.