Eu şi cu mine…

… la film

 

Am decis, pe nepusă masă, că azi mă duc la film. Nu puteam să aleg decât unul cu Angelina Jolie – şi nu, nu mă plăteşte Cinemax-ul să-i fac reclamă, o fac de bună voie.

Bine, mă duc la film, îmi iau un bilet şi ca de obicei sunt întrebată dacă am carnet de student. Zâmbesc. De data asta chiar am zâmbit. Sigur că aleg un rând doar pentru mine, că doar sunt singură şi vreau să mă lăfăi. Popcorn, cola şi gata filmul.

Trebuie să recunosc că americanii ăştia chiar au imaginaţie când vine vorba de KGB. Dar staţi să vă povestesc.

Biata Angelina, adică agentul CIA Salt, după ce e supusă unei torturi înfiorătoare, parcă prin Korea, se întoarce acasă. Fireşte, agent secret, cum altfel? Se îndrăgosteşte, se căsătoreşte, iar viaţa ei parcă e mai calmă, asta până când apare rusul şi povesteşte despre programul rusesc. Zeci de copii au fost antrenaţi pentru a devenii americanii perfecţi, iar unul dintre ei va declanşa ziua X pentru America. Acel agent, fireşte, e Angelina. De aici începe nebunia. Soţul îi e răpit iar ea încearcă să-l găsească – cam multă tevatură pentru un bărbat. Dar, când tu crezi că totul se întâmplă din pricina soţului ei, situaţia se cam răstoarnă. Normal, dacă ai mai văzut astfel de filme îţi dai imediat seama că nu e răsturnată şi că e doar un joc.

Şi da, ea chiar a fost crescută de ruşi pentru a deveni un american perfect. I s-a spus de mică că va fi agent CIA, aşa că ştia bine cu ce se confruntă. Dar nu vă luaţi după aparenţe, dragostea de soţ e mai presus de aia de ruşi, mă rog, cam clişeistic şi cam sentimental, dar mna.

Oricum, acţiunea e mişto. Angelina, ca de obicei, arată bestial. Iar oamenii răi şi-o cam iau. Dar staţi liniştiţi, sfârşitul nu e ăla la care v-aţi fi aşteptat. Nu o să vi-l spun. Merită să mergeţi la filmul ăsta. Te cam ţine în priză o oră şi ceva. Şi tot aştepţi să vezi ce se întâmplă, cum se întâmplă şi ce are de fapt Salt în cap.

Totuşi, rămân la părerea mea, prea multă tevatură pentru un bărbat. Eu mi-aş fi aprins o ţigară şi mi-aş fi văzut de treabă. Ea nu s-a putut abţine.

 

Cu ocazia asta am văzut şi la ce sunt bune absorbantele, adică tampoanele, pentru a le pune pe rana făcută de glont. Acum că ştiu parcă mi-aş cumpăra şi eu câteva, cu toate că am impresia că nu mă va împuşca nimeni prea curând 😀

Lăsând gluma la o parte, chiar e un film mişto. Eu m-am destins. Ar trebui să încercaţi. Vizionare plăcută!

 

UPDATE: „Lecturi urbane” e sâmbătă, nu mâine. Aşa că puneţi-mi capul în ţeapă să mi-l vadă toată lumea. Sunt adormită, nu pot mai mult 😀

Reclame

Cu ăia mici la Mall

Adică cu mine şi Xreder, că nici măcar pe nepoată-mea n-am corput-o. Mă rog, nici nu aveam cum ţinând cont că era la şcoală. Dar da, am fost să vedem „Alvin şi veveriţele”. Super mişto. Bestial. Foarte tare. O oră şi ceva de râs bine. Da, film pentru copii. În afară de un cuplu destul de tinerel şi de noi destul de bătrânei, restul erau cu pruncii. Şi ce dacă? 😀 A fost mişto filmul. Şi m-am râs 🙂

Apoi am venit acasă, am terminat cartea asta. Destul de mişto. Ştiţi, daţi click pe poză şi o comandaţi. După care, desigur, voi continua cu Opus Dei şi Martin ceva mai târziu.

Voi ştiaţi că şi femeile au roluri importante în Opus Dei? Io nu, dar am aflat de la John L. Allen JR, normal. Omul ştie multe, asta mi clar.

Deci cam atât. Filme şi cărţi. Nu, n-am scris azi. Am ameţit doar 😉

Înainte de-a pleca…

logomovieplex8x8cmmodifds1                  siglahollywood

Trebuie să vă vorbesc despre Coraline, filmul, nu cartea. Adică de data asta filmul. Doar v-am spus că merg la film. Coraline 3D. Mi-a plăcut enorm. Acum nu ştiu dacă mi-a plăcut pentru că a fost prima oară când am văzut un 3D sau datorită regiei excepţionale.

Trebuie să recunosc că pe alocuri mi s-a părut mai bun filmul decât cartea şi e prima oară când mi s-a întâmplat asta. Şi efectele speciale chiar nu au avut nimic de-aface. Regizorul foarte bun, efectele geniale, 3D-ul fenomenal. Acum nu ştiu dacă prefer mai mult filmul sau mai mult cartea. Ambele poate. Fiecare are ceva special. Până la urmă vorbim despre aceeaşi poveste, dar între citit şi vizionat e o diferenţă.

Sfatul meu e să vedeţi şi filmul, s-ar putea să rămâneţi surprinşi la modul plăcut. Filmul se poate viziona la Plaza. Ştiţi unde e, nu?

 

Bun, acum mă duc la bagaje. Byeee, o să am telefon, dar nu şi net 😀

Nimic nou

varcolaci1

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Click pe imagine

Azi n-am văzut netul. Ce mişto. Cred că o iau pe urma roşcatei şi mă las de bloggerit 😛 Chiar a fost interesant. În condiţiile în care aş fi putut să stau pe net toată ziua, eu am ales să nici nu-mi vizitez laptopul 😀

Cu cititul… hmmm… între trei cărţi, e greu. Până acum n-am vrut să las „Hanul zburător” din mână, dar mă văd nevoită să o fac, pentru că „Lună plină” mă prinde tot mai mult şi când citesc „Hanul…” mă gândesc tot la Lună. Cartea din geantă nu se mai pune. Aia e oricum de citit în resturante, baruri, etc. Oh… azi am trecut, din nou, pe la Diverta. Fraţii mei gri, eu nu ştiu ce naiba se întâmplă acolo, dar nu a mai apărut nici o noutate, în condiţiile în care piaţa cărţii nu a stat pe loc. În fine, treaba lor, doar că mie îmi e cumplit de greu să mă duc în centru la librărie, chiar dacă sunt de cinci ori mai multe cărţi şi cam de două ori mai ieftine. Greu ori ba, mă văd nevoită să iau cu asalt librăriile din centru. Cumplit, cumplit. E cumplit pentru că ăştia au pus taxatoare din alea de parcare şi trebuie să te înarmezi cu sute de monezi de cinci mii. Dumnezeule, urăsc treaba asta. Trebuie să aflu cum îmi fac un card de parcare. Cred că nu e chiar dificil. Zic şi eu. Oricum, pentru cărţi merită 😛

Cred că am început să vorbesc în dodii, dar deh, nu pot fi tot timpul coerentă. Acum parcă aş fi, doar că n-am chef de vorbă. Probabil că de mâine îmi revin cu totul. Oraşul s-a reaglomerat azi, nu la capacitatea maximă, dar, oricum, este un semn că începem să ne târâm.

Oh, cred că am uitat să vă spun că marţea viitoare „Coraline” va fi pe marele ecran. Ei, o să vă povestesc cum a fost 3D-ul. Abia aştept să-l văd. Cine ştie, poate ne întâlnim, pentru că după film nu ne vom mai întâlni o perioadă, dar despre asta vorbim mai încolo.

Povestea altor părinţi

coraline

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tocmai mă uitam concentrată pe HBO, la topul celor mai bune filme ale lunii. Unul din ele, pe locul patru mai precis, este „Coraline” după cartea lui Gaiman. Carte pe care o puteţi comanda repede, repede de la Tritonic. Daca o mai fi.

Au fost vreo cinci minute imagini din film şi actorii care au lucrat la vocile personajelor păreau foarte entuziaşti de ceea ce li s-a întâmplat. Să vă spun drept, m-a intrigat viziunea regizorului asupra filmului. În momentul în care am citit cartea, am avut aceeaşi viziune uşor sadică. Ba chiar mi-am închipuit personajele cam în acelaşi fel, dând contur unei alte lumi, unei familii diferite şi totuşi aceeaşi.

Ideea în mare a cărţii, a filmului, este că indiferent cât de rău ţi se pare acasă, tot mai bine e acolo decât în altă parte. Lumea pe care o cunoşti, îţi oferă siguranţă.

Ar fi păcat să rataţi cartea, dar ar fi păcat să rataţi şi filmul, mai ales că e şi 3D. Abia aştept să-l văd într-un cinema 3D. No, hai mai repede cu filmul, că nu mai am răbdare…

Ultima cina…

Habar nu am dacă aşa s-a numit filmul, dar, de ar fi fost după mine, aşa s-ar fi numit. L-am văzut de vreo două ori, dar niciodată de la început. – Ştiu, e trist că de Mucenici, eu vorbesc despre aşa ceva, dar m-a intrigat -.
Să vedem cum stă treaba. Un negru şi două perechi de albi. Ei, oameni citiţi, care promovează toleranţa. Ideea filmului, aş sintetiza-o eu astfel: Dacă l-ai întâlni pe Hitler la o vârstă fragedă, vârsta lui, iar tu ştiind tot ceea ce ştii astăzi, l-ai omorî pentru a salva omenirea? Mergând pe această ideee, cei cinci prieteni iau o decizie. Să îi ucidă pe toţi cei intoleranţi, dar nu înainte de-a le combate ideile. Nu înainte de-a vedea dacă îi pot schimba. Aşa au început să invite oameni la cină, să îi combată, şi cum nu reuşeau, victimele, aveau parte de puţin vin otrăvit. Apoi, ca nişte oameni buni, îi îngropau în grădină, iar deasupra mormântului sădeau roşii. Lucru care m-a obsedat. De ce roşii? Ce reprezintă ele? Care dracu’ a fost semnificaţia? În afara faptului că făceau bulion la greu, ce trebuia să mai însemne? Sânge? Nop, erau alte căi mai interesante de-a reprezenta sângele. Jertfă? Pentru Dumnezeu, erau doar roşii. Roşii, roşii. Înţelegeţi? Bunnn. Mă rog, ideea de bază aţi înţeles-o. Întreg filmul se petrece cam în felul ăsta. Între discuţii inteligente, dar contradictorii şi conştiinţa ucigaşilor. Desigur, fiecărei victime i se oferea o ultimă cină pe cinste, că doar nu degeaba am ales titlul.
Ceea ce a avut morală cu adevărat, a venit la final. Normal. Eu i-am înţeles pe ei de ce ucid. Îi înţelegeam, cel puţin, la anumite faze, la altele nu.
Ultima victimă. Un scriitor politic ajunge în oraşul respectiv. Omul, normal, nu voia să rămână doar la stadiul de scriitor. Oricum, devenise o voce a Americii. Şi, aşa cum e normal, omul voia să ajungă preşedinte. Ca să mă înţelegeţi bine, tipul era un fel de Băsescu. Te pupa în faţă şi te înjunghia pe la spate. Ăştia, fericiţi nevoie mare că au dat de dobitoc, îl invită la cină. Şi aşa, l-au urmărit de la începutul filmului, iată oportunitatea. La cină se întâmplă ceva. Negru îl întreabă pe acel „Băsescu” al lor, dacă l-ar întâlni pe Hitler la vârsta de 12 ani, l-ar ucide? Iar el spune că NU, că l-ar combate prin argumente. Ehe, aici se duce dracului totul. Fetele încep să aibă remuşcări. Să înţeleagă că nu au procedat bine. Aşa că îl lasă pe nenea politicianul singurel iar ei se duc la discuţie liberă. Discuţie din care reiese că nu îl vor ucide. FRAIERI. Exact când era cazul, să mor de nervi şi alta nu.
Între timp, politicianul, tip versat, se prinde. Aşa că le toarnă în pahare din vinul otrăvit. Când ăştia se întorc el le propune un toast. Da? Aţi ghicit? Politicianul te face oricât de al dracului ai fi tu, oricât de criminal, oricât de deştept. Na, ce dovadă mai vreţi? Cu un singur argumet i-a făcut pe ăia K.O. Normal, ce credeţi voi?, a ajuns preşedinte. Iar în biroul lui avea un tablou cel puţin ciudat. Tablou ce reprezenta cinci oameni morţi în jurul unei mese şi unul în picioare fumând trabuc.
Eu, concluzia mea, am tras-o. Voi, ori vedeţi filmul, ori mă credeţi pe mine pe cuvânt. Dar, dacă doriţi o concluzie proprie, vă recomand să-l urmăriţi pe AXN. Sunt sigură că se va relua. Ăia reiau până îţi iese pe gât.