Aş fi vrut să găsesc o lalea neagră, că doar ştiţi cât s-a chinuit personajul lui Dumas tatăl să o descopere, dar n-am găsit, aşa că vă mulţumiţi şi cu asta.
Mâine se deschide Simfonia Lalelelor. Desigur, un mare şi frumos eveniment. Dar, ca la orice deschidere, ai impresia că e revoluţie, în nici un caz o sărbătoare a florilor. Coloane oficiale – acum, na, cum să rămână politicianul pe dinafară – curioşi, gură cască, trafic greu, ce mai, nebunie. O singură dată am fost şi eu la deschidere şi aproape că am fost călcată în picioare. De aceea, v-aş sfătui să aşteptaţi până sâmbătă, că nu fuge Simfonia, şi s-ar putea să aveţi şanse să şi înţelegeţi ceva din ea.
Oricum, oficial e primăvară. În Piteşti aşa ştii că a venit primul anotimp călduros al anului. Anotimpul florilor. Ah, şi să vedeţi ce frumos au înflorit pomii în oraş. Şi liliacul violet. Parcă îţi e mai mare dragul să ieşi din casă.
Cu această ocazie vă anunţ că eu azi am trecut la sanda. Ce bine e să-ţi simţi degetele libere. Ce fericire 😀
Ei, na, nu mă aşteptam la vizite sau telefoane, dar o vorba buna pe blog sau pe mess, zău că e binevenită, mai ales că doamna din Satu Mare mă tot ţinea la curent cu cine şi ce a zis. Uite aşa afli cui îi pasă câtuşi de puţin acolo şi cui nu. Păi se ştiu ei cei care au aruncat un gând în ograda mea, aşa cum îi ştiu şi eu. Deci fără cuvinte, că de acolo de unde mă aşteptam nu a venit nici un semn. Mă rog, oare de ce dracu’ mă aşteptam, că eram aproape convinsă că nu. Că doar m-a întrebat şi Crina: „te-a sunat Z?”. Ei pe dracu’, că doar nu îi păsa de mine. Zău aşa. În fine, nu mă deranjează. Am înţeles oricum mesajul, nu suntem prieteni. Acum nici nu ştiu dacă am fost vreodată, dar cunoştinţe tot eram că na… aşa a fost să fie. Dar de unde Dumnezeu nu cere…
Dar să trecem la lucruri frumoase şi mulţumiri speciale. Trei mulţumuri speciale am, ba nu, patru, pentru că ştiu că acolo, undeva, a fost şi Voicunike, căruia îi cer scuze că nu i-am trimis cărţile crezând că Bebe le-a luat şi pentru el. Dar o să le primească, că doar nu am minţit pe nimeni până acum, doar că s-a creat o confuzie în unicul meu neuron. Fiind doar unul se întâmplă. Aşa că iote, am făcut-o lată exact cu cine nu ar fi trebuit. Dar mă revanşez. Acum nu vă aşteptaţi să vă spun din spital. O să vă spun doar că a fost neaşteptat de bine. Personal extrem de drăguţ, prea drăguţ. Nici un pic de miros de spital. După operaţie mi-au pierdut papucii o zi. Aşa că am colindat în şosete albe. Mă credeţi ori ba, dar pe şoseta aia albă, nu s-a văzut nici un firicel de praf. Lenjerii schimbate zilnic şi tot ceea ce nu credeai vreodată că s-ar întâmpla într-un spital din România. Deci nu am ce spune de rău. Chiar nu.
Dar o să vă povestesc despre cei care mi-au ridicat moralul. Şi nu o mai amintesc pe Crina care mă tot suna şi îmi spunea: „nici pe masa de operaţii nu te las” 😀 – Acum înţeleg eu de ce am o ciupitură mică, doctorul a vorbit cu nebuna în timp ce mă opera 😆 Ai aflat ceva ce nu ştiu eu? – Aşa că o să încep cu Bebe. Bebe m-a vizitat. Cred că a fost cea mai mare bucurie a mea. Mi-a adus nişte trandafiri superbi – noroc că asistentele mi-au adus o găleată cu apă să-i ţin, încă sunt ca noi 🙂 – nişte bomboane delicioase ( s-au după două zile de „nu bei decât lapte fiert” puteau fi oricum 😛 ) şi o carte minunată, absolut minunată pentru care încă nu am cuvinte de mulţumire. Am să vă povestesc zilele astea despre această carte, pentru că în familia mea există un întreg istoric pe seama ei. O să vedeţi. Am descoperit în Bebe un om extrem de inteligent, jovial, plin de viată şi aproape că nu l-aş mai fi lăsat să plece dacă nu se închideau uşile spitalului. M-a ofticat doar că a citit mai mult ca mine. Dar nu-i bai, recuperez eu. Poate 😀 Oricum, vom avea mai mult timp la Gaudeamus să despicăm firul în patru. Dar m-am bucurat enorm să-l cunosc. Să dea Dumnezeu numai oameni ca Bebe să cunosc, că tare îmi e drag.
Cella, o Doamne, nicidecum nu e cea din urmă. Biata Cella care tot suna şi suna, iar telefonul meu îi tot dădea tot de ocupat. Dacă nu îmi spunea Crina că mă sună, nici nu aş fi ştiut. Oricum ştiam că Cella se gândeşte la mine, dar m-a surprins cu atât mai mult cu cât a făcut tot posibilul să-mi vorbească şi să mă încurajeze. E o adevărată desfătare să vorbeşti cu ea, şi nu e enervantă ca Sătmăreanca 😀 – glumesc, desigur. Aşa că am două prietene adevărate. De la una la alta nu trebuie decât să traversezi autostrada ungariei. Adică ieşi din ţară ca să intri în ţară. Mă rog, mai bine pe la unguri decât pe la noi. Asta e clar ca bună ziua. Cellei i-am făcut o promisiune, dar, din păcate, nu o pot concretiza atât de repede pe cât mi-aş dori. Încă nu am forţa necesară şi nici nu mi se dă voie să o am. Parcă aş avea doi ani. Ce mă enervează când toţi ştiu ce-i mai bine pentru mine, mai puţin eu. Dar sunt calmă. Calmă, calmă, calmă…
Aşa că vă mulţumesc tuturor celor care m-aţi încurajat prin comentarii, dar nu pot fi imparţială aici şi să nu le mulţumesc din suflet celor trei care s-au dat peste cap pentru mine. Oh, cred că de aia Crina se face tonomat 😀 Bine, tac, dar ar trebui să dai vestea, că vreau să te felicit.
Multe aşa nu am de spus, mă rog, ar fi, că dracu’ (adică eu), tot drac e, şi să nu credeţi că n-am uimit spitalul, că nu m-am certat cu doctorul, cu toate că e o minunăţie de om, dar deh, te pui cu nebunul, sau că nu m-am trezit imediat după anestezie cu o mulţime de întrebări. Păi da, s-au închinat, că toate ieşeau moarte din sala de operaţii, numai eu cu gura mare.
Nu, nu vreau să mor nici de nebună. Dovada e chiar în cele scrise. Eu zic când mor, nu altcineva, clar? 😀
Oana Stoica Mujea 