Mostra

– Ar trebui s-o bagam cu capul în apă, îşi dădu cu părerea piticul.
Slã încerca să îi găsească semnele vitale. De mai bine de o oră se chinuia să o facă să se mişte. Fraã nu respira. Fraã nu scotea nici un sunet. Trupul de sirenă dispăruse. Degetele îi erau strânse pe toporişcă, şi nici urmă de cea de-a treia amuletă. Nici urmă de nimic. Slã era speriat.
– Dacă a murit, bombăni piticul, îi iau toporişca înapoi.
Slã nu îl auzea. În disperarea lui, aproape că nici nu mai vedea. Simţea dureri nemăsurate. Niciodată nu avusese astfel de sentimente. Niciodată nu simţise o astfel de durere pentru altcineva. Dacă ea murea, se ducea şi el.
– În plus, îi trebuie cam o zi să-şi revină din vrajă, completă calm piticul. Nu e chiar o vrajă de oglindă, din aia gen arkudă. Tot o inimă are, cât poate să suporte?
Slã tot nu auzea. Îi ridica mâinile arkudei, o pălmuia peste chip şi încerca să îi asculte inima. Parcă nu bătea, dar, alteori, parcă bătea.
– Eu zic că o să te ia şi ea pe tine la şuturi după ce şi-o reveni. Părerea mea e că nu ar trebui să mai dai.
Slã se întorse spre Our. Avea chipul plin de lacrimi. Întreaga sa faţă îmbătrânise dintr-o dată.
– Am pierdut-o, spuse el resemnat.
Piticul îşi aprinse pipa.
– Mă bucur că mă asculţi, mormăi Our.
– E moartă, jupâne pitic, acum ce facem?
– Aşteptăm să învie.
– Viaţa mea s-a sfârşit.
– Mă bucur că vorbeşti cu mine, că mă asculţi, că înţelegi ce îţi spun.
– Rămâi lângă ea, Our, mă duc să îmi adun gândurile.
– Eu aş zice să îţi aduni mintea.
Slã plecă fără să audă nici un cuvânt de-al piticului. Parcă îi văzuse buzele mişcându-se, dar nu fusese capabil să priceapă nici un cuvânt.
Our privi cu teamă spre arkudă. Era normal. Ştia că era normal, dar nebunul de Slã îl agitase şi pe el. Vraja inorogului îl ducea pe cel ce a folosit-o într-un fel de somn adânc. Era puternică vraja, nu era făcută pentru oameni, era pentru inorogi, fiinţe puternice şi pure. Era normal. Avea să îşi revină. Altfel, ar fi trebuit să îi pângărească trupul pentru a-şi desprinde toporişca din mâna ei. Dar unde era amuleta? Nu ar fi scăpat de Solz de Aur dacă nu ar fi eliberat amuleta, de asta era sigur.
Seara se lăsă rece peste mare şi peste corabie. Nori arămii se puseseră stăpânire pe orizont. Valurile începură să-şi ceară dreptul şi un vânt puternic vuia de departe.
– Ptiuuu, făcu piticul, privind cu ce repeziciune se schimba vremea. Neghiobul ăla de hoţ ar trebui să mă ajute s-o mut pe Fraã.
Dar nu apucă să facă vreo mişcare spre uşa ce ducea sub punte, că un val alb se ridică deasupra corabiei. Un val ce părea a se împreuna cu cerul rece. Din valul alb începură să iasă rând pe rând inorogi albi. Cornul din fruntea lor strălucea, ca stelele în nopţile senine. Rând pe rând inorogii părură că ies dintr-un blestem de mult uitat. Făceau o plecăciune şi aproape că zburau peste ape până dincolo, la mal. Un vârtej aproape că făcu corabia să scrârţâie şi să tremure. Inorogul din fruntea corabiei prinse viaţă. Necheză îndelung, undeva departe, pentru a-şi auzii fraţii şi surorile. Apoi, o sclipire aurie se zări din vârtej. Our, dintr-un impuls mai mult indus, sări peste trupul arkudei. Îi auzi bătăile inimii.
– Hai, arkudă, vino-ţi în fire.
Slã ieşi şi el de sub punte. Era năuc, iar ceea ce vedea, nu îi părea a fi real. Privi spre pitic şi îl văzu peste trupul rece al arkudei. Încercă să se îndrepte spre el, dar apariţia din vârtej şi capul inorogului ce conducea corabia, îl făcură să îngheţe pe loc.
Un inorog de foc ieşi din vârtejul de apă. Flăcările roşiatice îi înconjurau trupul, iar noaptea, pe dată, se lumină. Stelele, dispărură de pe cer una câte una. Inorogul, suspendat printre valuri, făcu o plecăciune şi sări pe punte. Slã se dădu un pas mai în spate. Focul îl înspăimântase încă de mic. Aruncă o privire spre Our şi zări că se chinuia să ia toporişca din mâna arkudei.
– Nu-i nevoie, vorbi inorogul. Iar glasul îi fu atât de cristalin, încât valurile se sparseră şi se aşezară într-o linişte demonică.
Piticul tresări. Mâna arkudei se înmuie, iar toporişca căzu pe puntea de argint. Inorogul necheză, iar glasul lui păru să cheme toate stele înapoi pe cer.
– Dacă te apropii…, încercă piticul să vocifereze.
Inorogul îşi lăsă capul în jos, iar în cornul lui apăru ce-a de-a treia amuletă. Piticul suspină. Slã se sperie şi mai rău. De parcă totul se învârtea în jurul amuletei. Era un blestem. Slã simţea asta. Era sigur de asta. Avea să se abată o furtună aprigă.
Fraã suspină. Piticul o privi o clipă, apoi îşi ridică toporişca şi aşteptă ca inorogul să facă primul pas.
Inorogul îşi fixă privirea pe pitic, de parcă ar fi dorit să-l ţintuiască locului. Ochii lui erau la fel de albaştrii ca cerul curat de amiază. Făcu o plecăciune. O scânteie sări din cornul său şi îi atinse trupul arkudei. Our nu ştia cum să reacţioneze. Nu ştia ce se întâmplă. Hotărât lucru însă, nu îi plăceau inorogii. Prea misterioşi pentru gustul lui. Parcă îl plăcea mai mult pe Slã. Cel puţin spunea ce gândeşte.
Fraã se mişcă. Slã vru să se repeada spre ea, dar nu se putea mişca. Inorogul corabie îl ţintuia cu o privire blândă şi verde şi, cu toate astea, el se temea.
Fraã se ridică brusc, făcându-l pe pitic să tresară.
– Inorogule, şopti ea.
– Promisiunea e promisiune, regină arkudă.
Fraã trase aer în piept. Abia atunci îşi dădu seama că este la suprafaţă. Îşi cercetă corpul, îşi mângie părul lung şi alb şi zâmbi.
– Inorogul de foc, îţi multumesc!
Inorogul îşi ridică fruntea.
– Nu, nu regină, eu îţi mulţumesc. Ne-ai salvat. Ne-ai redat viaţa şi libertatea. Îţi dăruiesc amuleta.
Amuleta căzu pe punte cu un zgomot surd. Fraã făcu o plecăciune. Inorogul dispăru ca prin minune. Chiar când Slã fu pe punctul de-a se duce spre arkudă, inorogul corabie vorbi.
– Pădurea de argint.

Scuze pentru Cella, in special

Da, aş fi ipocrită să cred în continuare că până la întâi regina arkudă va fi gata. Deci nu va fi, dar, cu sârguinţă, voi continua să scriu la bulgari. Oricum, să fim sinceri, nu le pasă lor ce fac eu. Am un program încărcat. Da, am un program încărcat, aşa e când te pregăteşti de plecare. Păi cum altfel? Mă credeţi ori ba, nici timp să desfac bagajul de la Bran nu am avut. Alerg ca o smintită. Mâine altă treabă. Pe lângă treaba treabă, mă duc să îmi iau nepoata de la ţară. Trebuie să o iau, biletul e plătit 😆 Da, adică o luăm şi pe ea. Şi aşa, după paisprezece ani, plăteşti biletul întreg. Aşa că na, cum să o las la ţară. Miercuri sunt la Bucureşti, că doar nu credeaţi voi că am scăpat. Nu, nici gând. Nu am scăpat. Cum să scap? Doar nu puteam pleca fără să mă mai pierd măcar o dată pe străzile ilustrei noastre capitale. Joi, aha, aţi ghicit. Am treabă. Mă duc cu nepoata mea… undeva, surpriză. Nu vă pot spune că nu ştie nici ea ce am de gând să-i fac. Aşa că o să vă spun când va fi gata. Vineri, normal, cumpărături, alte bagaje, alte nebunii. Vineri noaptea, plecarea. V-am spus că o să am toate condiţiile, deci şi net, deci şi scris. Scris la greu. Că nu pot sta non-stop la soare nici măcar eu.
Da, Cella, o să scriu. O să scriu ca să îţi pot trimite arkuda. Îmi cer şi scuze că nu am fost capabilă de mai mult. Dar m-am luat cu atâtea încât nici chef nu am mai avut, dar nici timp. Uneori aş vrea să pot avea mai mult timp. Dar niciodată nu e atât cât mi-aş dori eu. Mereu e ceva care mă ţine din lucru. Şi îmi aduc aminte de perioada Stăpânului. Ei, da, aia da perioadă cu şase, şapte ore de scris non-stop. Timpul era cu mine, de partea mea. Cum se duc vremurile bune, păi nu? Păi da. Până şi Şarama a fost scrisă mai repede. Nici atunci nu prea era timp, dar cred că nici nu mă îndrăgostisem de maşină şi de şofat. Ei, acum, asta-i viaţa. O să termin, nu mai am mult. Chiar nu mai am. Dar m-am poticnit ca ţiganul la mal. Ştiţi cum e, nu? Trebuie să ştiţi.
Nu, nici la Sărutul Morţii nu am mai scris. De unde timp? Dacă nu năşesc, am eu altceva de făcut. Oricum, după vacanţa asta, sper să mai am măcar două săptămâni de linişte deplină. Ştiţi ce e aia linişte deplină. Nu? Sigur că ştiţi. Apoi, om mai vedea. Una, alta, chestii. Oboseala deja m-a prins cum nu ar fi trebuit să o facă. În viaţa mea nu am resimţit atât de mult oboseala. Cred că îmbătrânesc. Mă ramolesc. Căci nu ştiu ce altceva să zic. Sau, pur şi simplu, oboseala şi-a spus cuvântul. Căci, până la urmă, fiecare sentiment îşi spune cuvântul până la urmă.
Aşadar, Cella, să nu mă baţi. De obicei sunt punctuală. Oricine îşi poate potrivi ceasul după mine. Azi, nu. Am fost delăsătoare, poate. Habar nu am. Am închis şi mess-ul şi tot am reuşit eu cumva să pierd timp preţios. Ba chiar m-am închis şi în casă, dar, mai repede am tras un pui de somn, desigur, apoi am scris. Dar… nu mai vreau somn. Vreau să pot rămâne trează zile în şir. Să nu simt decât nevoia de-a scrie. Dar, cică, nu e în legea firii. Nu o poate schimba cineva pentru mine? Aşadar, asta este. Dar arkuda se va termina. Zău că da.