Brrr….

Sunt foarte, foarte întoarsă pe dos, din foarte, foarte multe puncte de vedere. Aşa că n-am chef de frecuşi de icre. Şi pentru asta vă las cu nişte sâni mari, care fac parte dintr-un text minuscul din Sărutul Morţii.

Iertare, dar deja am o săptămână de nervi intenşi. Parcă toate se sparg în capul meu şi nu vreau să zbier pe blog, de fapt, nu vreau să zbier deloc.

Şi dacă textul vă enervează, atunci citiţi aici, aici şi aici. Poate găsiţi ceva pe placul vostru. E pentru toate gusturile şi toate vârstele.

 

„Mă văd pe mine cu ochii minţii, intrând în camera ei de la etajul şapte. Era înghesuită ca toate camerele asasinilor, dar a ei părea mai luminoasă. Niciodată n-am înţeles cum a proiectat acel dulap care se agăţa pe perete, se făcea pat, măsuţă de cafea sau chiar o masă ceva mai mare unde se putea mânca. Era cea mai ordonată fiinţă pe care am cunoscut-o vreodată. Atunci stătea în faţa ferestrei pe care o rază de soare, rece, o mângâia duios. Era doar în bikini, lăsându-şi sânii mari, fermi, să capteze răceala soarelui. Avea ochii închişi, iar părul blond îi acoperea sfârcurile.

O văzusem de multe ori aşa înaintea unei misiuni. Stând acolo aproape goală, cu trupul cărnos, bine făcut, puternic şi totuşi mlădios. Am dorit-o din prima clipă. Motivele fiind multiple. Semăna cu mama. Nu că mi-aş fi dorit vreodată să fac sex cu mama, doar că întotdeauna mi-a plăcut să-i ating pielea moale, să o mângâi, să o dezmierd. Iar ea îmi amintea toate astea, în plus, adusese sexualitatea. Acel sentiment ce te gâdilă din capul pieptului până în sex. Transpirasem. Pistolul mi-a căzut din mână, iar ea a tresărit. O clipă am crezut că mă va prinde în braţele ei, că mă va săruta, că mă va mângâia, că mă va ridica în al nouălea cer. Dar, pentru prima oară, ea mi-a cerut să plec. Şi fără a mă întoarce să-mi iau pistolul, fără a privi în stânga sau în dreapta, am pornit pe hol cu paşi apăsaţi, dar deloc hotărâţi. Am ajuns la lift şi-am tras aer în piept. M-am întors pe călcâie şi am luat-o la fugă.

Uşa camerei ei era deschisă, iar ea, aplecată, deasupra pistolului pe care-l lăsasem să-mi scape. L-a ridicat şi fără să mă privească mi l-a întins. Dar eu am închis uşa. Am trântit-o. Lăsând sunetul ăla infernal să-mi bubuie în urechi. Doar că abia târziu mi-am amintit de el. Un sunet ca o bombă cu ceas abia declanşată.

Mi-am înfipt mâinile în chipul ei şi am sărutat-o. Ea nu s-a opus. Şi-a lipit trupul de-al meu şi pe lângă buze şi sânii noştri s-au întâlnit.”

Reclame

Sărutul morţii – fragment

Şi nu, nu e SFFH. Doar un fragment ce abia l-am terminat.

TheKissNo2_preview

– Ce ai aflat de Ioriş?

Mi-am pus palmele una în cealaltă. Apoi le-am strâns una în alta, încercând să nu-mi încleştez dinţii.

– Nimic. Nici măcar n-am încercat. Nici chiar acum când revăd totul cu atâta uşurinţă. Îmi amintesc cele mai neverosimile detalii, dar pe el nu îl regăsesc acolo decât ca o pictură. O figură care ar fi putut la fel de bine să dispară din viaţa mea fără a mă apăsa în vreun fel. Un chip pe care-l poţi uita. O pictură ce nu îţi e indispensabilă. Ioriş a fost în viaţa mea ca pictura dintr-un muzeu. Am văzut-o o clipă, am avut un anume sentiment privind-o, dar nu am fost tentată să merg mai departe, aşa că am pornit pe drumul meu, lăsând pictura, chipul, să se prăfuiască în locul acela. Nu neg, uneori mă gândesc dacă cineva a mai văzut această pictură. Dacă a fost ruptă, arsă sau doar pierdută. Dar ce mai reprezintă o pictură, una neimpresionantă, pe care am văzut-o acum douăzeci şi cinci de ani?

Chipul lui rotund şi gras era acum palid. Luă batista din buzunarul ce-l avea în dreptul inimi şi îşi şterse fruntea.

– Nu te-ai gândit că ar putea avea nişte răspunsuri?

Zâmbetul mi-a apărut în colţul gurii ca un joc al imaginaţiei.

– Un timp, da. Apoi mi-am dat seama că un copil de trei ani nu ar putea avea decât răspunsuri pe care ei i le-au băgat în cap.

– Te gândeşti că au pus mâna pe el?

Am ridicat din umeri, mi-am întins picioarele şi mi-am smucit privirea spre fereastră.

– Mă gândesc doar că zece ani din viaţa mea au dispărut în neant. Iar alt răspuns nu am. Eu trebuie să trăiesc cu asta, el poate nu mai ştie nimic. Nu are nici un rost să iei un tablou prăfuit, de ani de zile, şi să-l pui în living. Mai ales dacă acea operă nu îţi trezeşte nici un sentiment.

M-am ridicat şi am privit cadranul ceasului. I-am zâmbit doctorului Black şi am pornit spre uşă.

– Unele lucruri e mai bine să nu le ştii. E mai înţelept.

Când am ajuns pe hol n-am văzut decât pereţi albi, ceea ce mi-a amintit de moarte. Moartea în Rusia fusese albă şi îngheţată. Am tremurat.

UPDATE: Despre Crime Scene

Povestea corbului

crow

Trăise în ea ca o corabie scufundată în cel mai adânc abis al amintirilor. Trăiese încercând să viseze, să îşi închipuie cum tălpile ei goale calcă alene pe pietrişul tăios. Cum praful îi intră în părul negru, lăsându-l alb, ca o pelerină cu pete de cristal. Cum aripile-i simt atingerea plăcută a soarelui şi-a vântului. De multe ori visase că zbura, iar zborul o purta mereu la el, la cel căruia îi dăduse viaţă, lăsându-l singur alături de doi bunici umani ce nu îi înţelegeau sufletul de corb, ce nu aveau să ştie vreodată să-i explice. Se gândise adesea la el, băiatul cu suflet de corb. Copilul pe care cum îl născuse, cum corbii îi dăduseră târcoale. Îl învăluiseră, îl iubiseră, aşa cum un părinte îşi iubeşte copilul, şi nimeni nu ştiuse atunci să îi explice ce e el, ce e copilul ei. Apoi îl auzise pe el…

Era o toamnă blândă în Oraş. Tot timpul era o toamnă blândă, iar iarna abia dacă venea cu temperaturi ceva mai mici ca de obicei, dar nu suficient de mici, nu aşa cum spuneau bătrânii că ar fi fost iernile odinioară. Ea nu îşi putea închipui zăpada, auzise că e albă şi rece. O sferă de cristal ce cădea din cer şi acoperea pământul ca o plapumă albă. Pământul pentru ea era la fel ca pentru toţi ceilalţi, de la caz la caz: negru, verde, plin de nisip sau mocirlos, acolo unde nu exista pietris sau pavele, care să acopere murdăria. În toamna aceea a plouat mult, dar totuşi în aer era o năbuşeală greu de suportat. Umezeala intra în plămâni şi astupa căile respiratorii. Fugise din Oraş spre deşert, cu un gând ce acum îi scăpa. În urma tratamentului la care fusese supusă, nu îşi mai amintea fiecare detaliu. Dar pe el nu-l putea uita. Amintirea acelei zile avea să rămână cu ea până când corbul, cu sufletu-i trist, înnegurat şi demonic, avea să se sfârşească în ea. Iar ea avea să îl urmeze în lumea de dincolo, aşa cum fiecare îşi urmează drumul la un moment dat.

Ploua nesfârşit chiar şi peste deşert. Nisipul se nămolise peste degetele ei firave de la picioare, ca o pânză de păianjen. Mersul îi era incomodat, dar şi mai rea era ploaia care-i biciuia trupul. A căzut. Nisipul mocirlos şi-a pus de îndată ghearele pe ea, înnorodind-o şi murdărind-o. Şi-a privit mâinile, picioarele şi a început să râdă. S-a speriat de propriul râs, nu ştiuse că e atât de pur şi cristalin. Nu mai râsese niciodată cu o asemenea poftă şi nici nu se gândise că va fi vreodată în stare să râdă de propria persoană. Şi-a dus mâinile murdare la nivelul chipului şi şi l-a pipăit. Acum râdea şi mai tare, dându-şi seama că e toată neagră de murdărie. Doar aripile, de parcă ar fi fost independente de restul trupului, i se ridicară deasupra capului, încercând să scape de nebunia corpului. „Ar fi trebuit să zbor, dar atunci vulturanii m-ar fi zărit”, şi râse din nou parcă surprinsă de faptul că reuşea să gândească. Atunci cerul s-a înnegrit. Era ca o zdreanţă ruptă, sfâşâiată şi murdară. Doar din loc în loc, câte o rază de soare lăsa un alb imaculat. Cerul era la fel de murdar ca ea, dar sufletul îi era alb, imaculat, ca zăpada despre care vorbeau bătrânii. Când şi-a ridicat privirea i-a văzut pe ei. Cu aripile ce păreau a fi cârpe, fără a avea o culoare anume. Erau şterse, la fel ca şi cerul ei.

A icnit şi a vrut să fugă. Nu mai dorea să se lase persecutată. Nu de puţine ori vulturanii cei mai tineri o trataseră ca pe o sclavă, ţipând la ea şi punând-o să-şi dea singură palme pentru propria distracţie. Şi dacă refuza nu avea parte decât de durere. Dureri crâncene ce o făceau să zacă şi săptămâni întregi. Când ieşea din Bibliotecă, după timp îndelungat, orăşenii nici nu îndrăzneau să o privească. Nu vorbeau niciodată despre ea, nu o bărfeau niciodată. Se purtau de parcă n-ar fi existat. Le era interzis să se apropie de femeia-corb. Ea era secretul… Al cui secret, nu avea de unde să ştie. Până atunci, când din cer a început să plouă cu vulturani. Ciocurile lor mari croncăneau, iar aripile le fâlfâiau tare, fulgerător, ameninţător.

Şi-a pus capul în palme, crezând că astfel poate va scăpa. Se ascundea ca un copil în propriile spaime. „Dacă eu nu-i văd, nici ei n-or să mă vadă”, se amăgea de una singură. Spaimele nu mai erau atât de mari, ţinând cont că nu mai vedea. Dar auzul era la fel de important ca şi văzul. Şi auzi o bufnitură. Avu impresia pentru o clipă că pământul se despica, că încearcă să o îngroape, să o ascundă de propria neputinţă. Nu mai putea lupta cu ei, dar nici cu sine. Şi încă o bubuitură îi zdruncină curajul. Abia atunci, cu o doză nebună de curaj, îşi desfăcu degetele şi privi printre ele. Imaginea aproape că o îngrozi, dar îi dădu şi o speranţă. Doi vulturani, cu aripile întinse de o parte şi de alta, stăteau întinşi în faţa ei ca jertfele de altă dată aduse marelui Poseidon. Îşi retrase uşor mâinile de pe faţă, şi chiar atunci un alt vulturan i se întinse la picioare ca într-o rugăciune pustiită. Nu fu capabilă să încerce imediat să vadă ce se întâmplă, nu era capabilă decât de ură. Oare de câte ori nu o loviseră ei, nu o umiliseră, nu se purtaseră cu ea în fel şi chip, făcând-o să se simtă asemeni unui peşte ce se zbate pe uscat? Se ridică şi începu să dea. Picioarele ei nu se puteau opri. Pe rând dădu în cele trei trupuri căzute, ascultându-le gemetele şi bucurându-se în sinea-i. Furia o orbi şi atunci când cel de-al patrulea căzu, se năpusti asupra lui cu pumnii şi picioarele, ca un animal de pradă.

Când mâinile mari o apucară, încercă să opună rezistenţă. Se zbătu, muşcă, ţipă, dar ele erau prea puternice, iar ea prea firavă şi nemâncată de ceva timp. Se lăsă moale în braţele zdavene, cu lacrimile acoperindu-i chipul ca un păienjenişi. Nu mai vedea, nu mai auzea, nu mai era furioasă. Se simţi ridicată de la pământ şi înjură în sinea ei, doar un vulturan o putea ridica atât de sus. Doar un vulturan putea să zboare cu ea în braţe. Se simţi moartă şi îşi dori să moară.

Un nou fragment – MIERCURI O SĂ MORI!

5f8b49244077e46c52367d9f564a6295

Isabela se simţea goală. Şi-a aprins ţigara fără să ceară permisiunea. Fumul învălui repede încăperea mică, acoperind perdeaua stacojie pe care lumânările o impuneau în cameră. Se simţea singură. De fapt, era singură. Şi aşa se simţise întreaga ei viaţă. Acum îşi putea da seama care e motivul. Nu o simţise niciodată pe Sfânta Ana cu adevărat mama ei. Uneori instinctul e mai puternic decât raţiunea. Zâmbi în sinea ei. Dar zâmbetul avea un gust amar, nu semăna deloc cu ambrozia zeilor. Trase din nou din ţigare, uitând complet de prunc, de faptul că avea să moară sau de planurile măreţe pe care şi le făcuse.

– Ciudat, şi eu care am crezut că vezi în mine chipul lui şi că nu mă mai poţi iubi.

Ana îşi scutură capul cu putere.

– Nu, nu a fost niciodată aşa. Tu nu aveai chipul lui, ci chipul ei. Dar nu te-am urât niciodată pentru asta. Nu a fost vina nimănui. Nu mă puteam supăra pe un copil, iar pe el am încetat să-l mai înţeleg de mult. Nici pe mine nu mă mai înţelegeam. Pentru că nu mai ştiam cum. Când m-am culcat cu preotul… tăcu, suspină şi reluă: am făcut-o pentru că l-am iubit. Dar el s-a sinucis la un an după aceea.

Isabela stinse ţigara, lăsând mucul să cadă jos.

– S-ar putea să mor, spuse ea. Poate chiar azi…

Ana o privi înţelegătoare, de parcă ştia totul.

– Am visat, spuse Sfânta Ana. Am visat că eşti în pericol, am visat că vei veni. Oftă. Am visat că îţi poţi schimba soarta, dar totul depinde de tine.

Isabela o privi uimită. Ana continuă:

– Se roagă pentru tine, şi îi făcu semn spre camera de primire. Se roagă şi blesteamă. Uneori, bezna o învingi cu beznă, aşa cum moartea o învingi cu moartea.

Isabela începea să se simtă îngrozită.

– Da, spuse Ana, de parcă i se pusese o întrebare anume. E magie, nu e credinţă.

Părul Isabelei se ridică din cap, de parcă ceva ar fi curentat-o.

– Dumnezeule, ce dracu’ faci aici?

Ana se ridică greoi de lângă ea.

– Fac ce trebuie să fac pentru a te salva. Moartea te bântuie, şi singură nu o poţi alunga.

Isabela îşi smulse geanta şi o zbughi pe uşă. Nu mai zări nimic în calea ei, se aruncă în maşină şi porni. Nu ştia în ce parte s-o apuce. Se jucă un timp cu mobilul, uitând să schimbe viteza. Apoi, îşi dădu seama unde vrea să ajungă. Şi de ce vrea să ajungă.

 

*

Doctorul Vlasie m-a privit calm. După ce mi-au fost recoltate probele de sânge, am rămas singuri. Soţia doctorului s-a dus la azilul de bătrâni după Calea Griviţei. Era o pasiune a ei pe care, la drept vorbind, nu puteam să o înţeleg, dar îi respectam dorinţa. Oricum, nu aveam de ales, şi nici în măsură de-a da sfaturi nu eram.

– Dacă bănuielile mi se confirmă, pot să-ţi spun doar că ai fost într-un mare pericol, m-a trezit bătrânul meu doctor.

Era îmbrăcat într-un pluovăr tricotat, făcut de mâna soţiei. Un pluovăr gros, ce părea să i se agaţe de gât şi să-l sufoce. Părea şi mai bătrân cu toată acea lână ce i se căţăra pe trup, şi totuşi, privirea lui avea o îngrijorare înfundată. Nu am zis nimic, nu ştiam ce să spun, şi, cu atât mai puţin, nu intuiam ceea ce bănuia el. Iar într-un sens ciudat, nici nu îmi păsa. Eram liniştită de când mă primiseră în casa lor. Îmi plăcea şemineul din camera mea şi zăpada ce se aşeza uşor pe fereastră. Jocul focului ce se îmbina pe pereţii mei. Unele amintiri îmi reveneau. Erau mai mult frânturi. Chipuri, şoapte, vorbe şoptite auzite în depărtarea casei în care locuisem. Însă nu reuşeam să îmi dau seama alea cui sunt glasurile. Încă era negură în mintea mea. Încă mă zbăteam să îmi dau seama de ce doctorul Vlasie mă ţinea închisă în casa lui. Dar nu îmi displăcea asta. Îmi plăcea chiar prea mult. Nu mai trăiam cu teama că Vlad vine acasă şi mă mângâie, că îmi vorbeşte ca unui copil care nu înţelege ce înseamnă viaţa.

Doctorul Vlasie s-a aşezat în faţa şemineului celui mare din sufragerie. Şi-a luat una din multele cărţi de psihiatrie şi şi-a aşezat-o pe genunchi.

– De când o cunoşti pe Vera?

Întrebarea mă surprindea şi nu mă surprindea. Erau mai multe lucruri care-mi zburau prin minte. Ştiam că e normal să mi se ceară răspunsuri.

– Din liceu.

– Iar pe Vlad? Cum l-ai cunoscut?

Era o întrebare stranie, ţinând cont că îmi aminteam doar frânturi din prima noastră întâlnire.

– Îmi amintesc că Vera ne-a făcut cunoştinţă, doar că nu sunt sigură când şi cum ne-am întâlnit.

El dădu încet din cap, ca un detectiv care punea cap la cap fiecare informaţie, iar mie, fără nici un motiv, în minte mi-au venit versurile lui Coşbuc. De fapt, de câteva zile mă obsedau.

„ Ştiţi voi povestea, când un fiu

De împărat odată,

În piept cu dor turbat de viu,

S-a îmbrăcat în fată.

Şi-având în loc de paloş fus,

Şi-n loc de coif năframă,

Pe pieptul tânăr el şi-a pus

Altiţă-n loc de-armă?”

Habar nu aveam ce înseamnă asta, de ce versurile acelea mi se pogorau în minte. De ce mă făceau să mă gândesc la anumite lucruri. Lucruri pe care aveam impresia că le ştiu dintotdeauna, dar pe care, la drept vorbind, nu le ştiusem niciodată. Şi totuşi, acolo se ascundea ceva, ceva destul de interesant. Cumva, în versurile alea se afla viaţa mea, şi nici măcar nu eram crăiasa zânelor.

– Aşadar, Vera ţi-a făcut cunoştinţă cu Vlad, spuse încet doctorul.

– Nu chiar, mi-am amintit eu. Adică nu genul acela de cunoştinţă. Mai mult aşa a fost să fie. Vera ieşea cu unul dintre prietenii lui. Aşa ne-am cunoscut. Într-un fel a fost soartă, în alt fel a fost doar ghinion.

– Nu-l iubeşti, nu?

Am ridicat din umeri. Adevărul e că habar nu aveam. Uneori credeam că-l iubesc, dar, alteori, eram sigură că nu. Nu ştiu care dintre sentimente era mai puternic, dar, cu siguranţă, unul dintre ele trebuia să fie mai presus.

– Nu ştiu, am recunoscut eu.

– Vei avea timp să-ţi dai seama, s-a mulţumit el să-mi răspundă.

Poate că timp aveam, dar răbdare nu prea. Avusesem prea multă de-a lungul timpului, aşa că nu îmi permiteam să aştept la nesfârşit. Şi totuşi, nu îndrăzneam să spun asta. Cumva ştiam că atunci când eşti în faţa unui psihiatru trebuie să ai răbdare, altfel nu ar fi avut sens. M-am aşezat lângă el şi am început să vorbesc neîntrebată:

– Vera e cea mai bună prietenă pe care o am. Cam uşuratică, ce-i drept, dar asta nu a făcut-o niciodată să îmi fie îndepărtată. A fost lângă mine ori de câte ori am avut probleme…

– Dar nu şi acum, m-a întrerupt el, privind drept în foc.

Am înghiţit în sec.

– Nu, nu şi acum, a fost în Franţa.

– Mda, murmură doctorul.

Nu am luat în seamă ironia lui, cred că voia să mă înnebunească.

– Oricum, am continuat eu de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Vera a venit cum a aflat.

El dădu din cap. Părea abătut. Trist. Cumva plictisit sau doar îngrijorat. Şi-a deschis cartea şi a început să citească, de parcă nimic altceva nu ar fi contat în acel moment.