Îmi e foarte greu să vorbesc despre această carte şi să o ridic la justa ei valoare. Nu numai că e un debut de zile mari, dar este şi o carte ce are în prim plan personajul, crima rămânând undeva pe locul doi, poate chiar trei.
Totul începe cu uciderea unor copile. Numai fete.
Camille, care se întoarce în sânul unei familii ciudate, bolnave de-a dreptul, persecutată din mamă în fiică, trebuie să facă un reportaj despre crimele petrecute în oraşul natal. De aici se dezlănţuie iadul psihologic. O familie plină de probleme. O mamă care are nevoie de atenţie, de mila celorlalţi, iar pentru asta îşi îmbolnăveşte copiii, un tată vitreg fără nici un cuvânt de spus, o soară – minoră – cu grave probleme de personalitate, ce tânjeşte după dragostea nemărginită a mamei, şi o bunică care trăieşte în umbra tuturor.
Camille, personajul principal, revine în nebunia familiei, astfel ajungând să îşi amintească propriile nebunii şi să se reîntoarcă la ele. Încărcătura psihologică e maximă, crimele rămânând undeva în umbra personajelor, a nebuniei a lor. Totul curge într-un şuvoi emoţional. Acţiunea psihologică este alertă, uneori de-a dreptul înspăimântătoarea.
Dar nici ancheta nu e mai prejos. Mi-a plăcut cum a gândit autorul totul. Exact în momentul în care eşti sigur, poţi jura, şi poţi ridica arătătorul spre criminal, îţi dai seama că ai greşit. Sfârşitul este cu adevărat inedit. Mai rar o astfel de carte.
Dar ţin totuşi să-l contrazic pe King, nu e o carte care să te sperie. Nu ştiu ce l-o fi speriat pe el, dar mă rog. E o carte care te face să-ţi mişti puţin creierul. Să cauţi substratul psihologic, să înţelegi mintea criminalului, dar şi a Camillei. Şi, cel mai important, e o carte care se citeşte fără a-ţi trage sufletul. Nu ai cum să te opreşti să respiri, pentru că eşti tot timpul împins la pagina următoare. Hanibal ar fi gelos pe asemenea minţi bolnave 😀
Oana Stoica Mujea 