Să ne depolitizăm

     

Decât politică la cină să mâncăm, mai bine o carte bună să citim. Nu de alta, dar riscăm să ieşim cu toţii tâmpiţi din povestea asta şi nu avem nevoie de mai mulţi decât sunt deja pe pământ 😀

Aşa că azi tot ceea ce am să fac e să vă îndemn să citiţi. Ce? Cum ce? Faust, normal. Da, i-a venit rândul şi m-am distrat bine cititind-o. Am mers cu Chiron, am întâlnit grifoni şi lamii şi alte cele. Dar, în special, l-am cunoscut mai bine pe Mefisto.

Şi cum cărţile care stau la rând nu vor să mi se aşeze în mână, m-am gândit să rămână tragedia la loc de cinste zilele astea. Aşa că am trecut la cartea asta. E una din puţinele ale lui Shakeaspeare care mi-a scăpat. Bine, nu mi-a scăpat, doar că n-am avut chef de ea. Dar azi, stând la o cafea, ei bine m-am încumetat şi m-am apucat de citit. Parcă nu m-aş fi desprins de Goethe, cu toate că, trebuie să recunosc Shakeaspeare e mult mai simplu în exprimare.

Acum că aveţi treabă în weekend ce îmi mai rămâne de făcut decât să vă doresc lectură plăcută? Şi credeţi-mă, chiar o să aveţi. Viva Faust! 😀

 „Împăratul vostru-n minte-i

Ca ecou într-o vîlcea;

De luăm noi bine-aminte,-i

Ca-ntr-un basm: – A fost cândva.”

Reclame

Ce viaţă goală

Azi nu m-a mai înjurat nimeni, sunt tristă! Aţi putea s-o faceţi, zău aşa. Ce dracu’, doar v-am promis că vă dau dreptul la exprimare. Şi reeditarea e tot un fel de-a te exprima. Nu vă sfiiţi. M-aţi obişnuit într-un fel anume şi acum mă lăsaţi baltă? Ce oameni, frate. Nici în injurioşii de serviciu nu te mai poţi încrede.

 

Pe de altă parte: Azi a apărut Revista Flacăra cu Blestemul lui Brucan. Eu zic că-i interesat de citit şi cred că aveţi şi o carte complet gratis. O carte poliţistă, desigur, ce face parte din seria Crime Scene. Seria aia numerotată. Dacă nu aveţi toate cărţile din serie, eh, mare păcat. Dar s-or mai găsi.

„Parfumul văduvei negre” a intrat la puricare. Mai mult nu ştiu, aşa că nu vă spun.

 

Şi zicea Goethe că:

 

„ Să mai găseşti la aliaţi resurse?

Promisele subsidii scurse

Ca apa de pe ţevi ne sînt.

Şi-n statele-ţi întinse cui, Stăpâne,

Proprietatea îi rămîne?

Un nou bogat, oriunde pe pământ,

Nu vrea de nimeni să asculte;

Să-l vezi doar ce-ocupat e ceas de ceas!

Din drepturi am cedat atît de multe,

Că nici un drept nu ne-a rămas.

Partidelor, cum li se spune,

Încredere azi nu le dai;

Le lauzi şi le-njuri pe bune,

Ori dragoste, ori ură tot aşa-i!

Şi Guelfii, ca şi Ghibelinii,

Să se-odihnească, se ascund;

Azi cine şi-ar mai ajuta vecinii?

Toţi pentru sine sunt.

Ţinut e aurul doar sub zăvor,

Toţi scurmă după el, îl strâng de zor

Şi visteria-i pururi goală”

 

Înţelegeţi ce doriţi 😀

UPDATE: Orgasmul filosofic

Să vorbim despre SFFH şi cărţi în general

Andrei Crivat despre Indicii 😉

www_wallpapere_eu-Fantastic_Girls14

Încă îmi mai place. Uneori să-l scriu, alteori să-l citesc, dar nu la cote maxime ca înainte. Am reînceput să mă reîndrăgostesc de Goethe, Cervantes, Simenon şi alţii de acest fel. Parcă nu mai am tragere de inimă spre genul mai sus amintit. Acum mi se pare o mare prosteală. În plus, am început să nu îi mai pricep pe cei care citesc exclusiv acest gen de parcă altele n-ar mai fi pe pământ. Mă enervează şi prosteala asta: „De ce editurile nu mai scot la fel de mult SFFH?”. Păi, dacă e să fiu sinceră – ştiu că pe mulţi o să-i doară – genul în cauză, în România, nu cred că are mai mult de o mie de fani. Aşa că… În plus, eu m-am cam săturat de acest gen. Mă rog, n-am fost eu niciodată convinsă că îmi place la nebunie. Dar acum parcă se simte mai bine. Şi nu îmbătrânesc.

Cu toate astea, o să încerc să-i conving pe cei de la Clubul de Literatură (un club de bloggeri piteşteni) să citească câte ceva. Poate vor prinde gustul. Şi oricum trebuie să diversificăm. Nu?

Şi dacă tot am ajuns aici trebuie să vă spun că aseară a fost prima întâlnire a clubului la Librăria Mea din Piteşti. Librăria Mea e un bar librărie. Poţi citi în timp ce îţi bei cafeaua, fără a plăti cartea, doar consumaţia sau, desigur, poţi cumpăra cartea (cărţile). Azi m-am întors din nou la Librăria Mea şi am cumpărat şapte titluri. Nu, nu SFFH, doar clasici şi două romane poliţiste. Din punct de vedere al clasicilor sunt foarte bine aprovizionaţi şi am fost tare încântată. Dar şi la capitolul istorie stau al dracului de bine. M-am şi ofticat că n-am avut prea mulţi bani la mine. Mă interesau vreo două cărţi de istorie. Dar nu fuge barul cu librăria de acolo.

Dar vă spuneam de club. Aseară ne-am întâlnit, cam cei ce urmează: Raluca Nicula (ziarist, reporter, vedeta noastră – nu, nu e vedetă cu fiţe, e a noastră, nu v-am spus?); Geocer (personaj de văduvă neagră), Ioana (care se tot ceartă cu Geocer), Loredana (pe care am văzut-o pentru prima şi întâia dată vorba lui Caragiale), Dumis (nu mai are nevoie de prezentare, în plus i-am mai dat şi de lucru), Ema Pirciu (moderator Argeş TV – super de treabă), directorul-gazdă Alexandru Ştirbu şi moi că nu se putea fără.

Pe 23 avem o nouă întâlnire, de data asta cu temă. Tema a fost aleasă de Dumis, cu toate că s-a dat vina pe mine 😀 Aşa că toţi trebuie să citim „Atac în bibliotecă” a lui George Arion. Pentru că Geocer spunea că numele i se pare cunoscut, pe Arion îl găsiţi conducând revista Flacăra, scriind teatru poliţist fenomenal şi, pentru o mai bună aducere aminte, în anul 2000 seria Mladin, adică „Detectiv fără voie” a avut parte şi de ecranizare, serialul fiind difuzat pe postul Pro TV. Dar acum aveţi şi cartea „Integrala Mladin – Dedectiv fără voie”. Şi dacă o s-o citiţi în întregime o să vedeţi că vorbim despre un adevărat Eliade al romanului poliţist. Şi de data asta nu vorbesc prostii.

Bine, eu m-am gândit să propun tema pentru întâlnirea cu numărul trei şi anume „Faust”. Desigur, e doar o propunere, o dezbatem la faţa locului. Să ne vedem cu bine. Poate pe 23 vom avea parte şi de o lansare a Indiciilor în aceeaşi locaţie, şi poate aduc şi „Regina elfă”. Vom vedea ce vom stabili. Dumis se ocupă de caz 😉

Jocul de-a arta

Citeam mai devreme – sigur, aţi putea spune că ştiţi deja – dar nu, citeam despre imaginaţie, despre cum au văzut-o filosofii, esoteriştii, teozofii etc, şi cum a ajuns imaginaţia să aibă un rol important. Uneori e pusă pe aceeaşi treaptă cu magia, magia minţii, nu vă ambalaţi. Ştiţi voi, dacă crezi cu adevărat poţi muta şi munţii din loc. Un filozof spunea că „Dumnezeu şi-a imaginat Universul”, fără imaginaţie nu l-ar fi putut crea. Alţii sunt convinşi că şi noi ne-am putea imagina şi crea universuri – v-aţi prins?

Ei bine, artă, neartă, nebunie a minţii sau nu, în ţărişoara asta dacă vrei să faci ceva vei fi hulit. Exemple sunt. Adică, nu îţi place pictorul – ca să nu zic scriitorul – e clar că nu îţi place nici ceea ce pictează. Pentru că am ajuns să confundăm omul cu opera lui – ce mă enervează chestia asta. Suntem oameni, toţi greşim, voit ori ba. Avem vicii, urâm, suntem sau nu credincioşi. Dar, părerea mea, cine sunt eu să judec omul, oare nu voi ajunge la o altă judecată mai importantă pentru sufletul meu? – al omului?

Dar ne-am obişnuit aşa să aruncăm cu insulte şi în om, şi în arta lui. E mai comod, mai simplu. Ce ne costă o insultă? O înjurătură? Nimic. Dar pentru a pătrunde în tainele unui tablou, unei cărţi, unei chestii – să nu-i zic operă – ce ar trebui să reprezinte arta, e mai greu.

De ce vă spun toate astea? Pentru că va fi ultima lansare a Reginelor pe anul ăsta. Voi veni eu cu detalii, iar la această lansare, voi avea să vă fac câteva mărturisiri. Genial mi se pare că aproape nimeni nu a înţeles. Că toţi au citit cartea cu ochii copilului. No, e bine şi aşa, nu zic nu, că de la un copil nu mă aştept să fie filozof, să vadă lumea prin alţi ochi decât prin cei ai basmului. Şi nu, nu vă voi vorbi despre regine, ci despre ceea ce aţi pierdut printre rânduri.

Ooo, ştiu, vor veni unii şi vor da cu pietre, dar deja m-am călit. Trăiesc într-o ţară de rahat, ar fi culmea să rămân sensibilă pentru eternitate. Cel mai mult mă intrigă ura asta între scriitori, artişi de toate felurile şi naţiile. Superioritatea unora. Eu vă dau vouă dreptul de-a fi cei mai tari, mi se rupe, zău aşa. Ălora de au tot timpul ceva de comentat, chiar dacă o fac în necunoştinţă de cauză, e simplu aşa. Ălora de se dau mari că l-au citit pe X şi pe Y, iar asta îi face mai deştepţi. Hei, nu degeaba a zis Iolanda Ştireanu că a văzut mulţi proşti care au citit sute de biblioteci. Dacă unii se rezumă doar la a citi pentru a se da mari, atunci cu ce se deosebesc ei de parveniţi? Poate mă lămureşte cineva că eu nu văd diferenţa. Dacă îl citiţi pe Goethe pe ritmuri de manele, nu m-aţi convins cu absolut nimic.

Oamenii nu sunt capabili de-a se raporta la ceea ce îi reprezintă. E ca şi cum aş citi eu acum un tratat de medicină doar pentru a mă da mare că am făcut-o. Ce sens ar avea? S-ar uita cineva altfel la mine? Probabil, dar tot din parvenism.

Eu mă abţin când nu îmi place ceva. Spun că nu e genul meu, poate că eu nu reuşesc să înţeleg, o fi o problemă doar a mea, acum ce rost are să dau în toţi cei care agrează acel lucru? Poate că neuronul meu nu poate asimila chiar totul sau nu pricepe. Se mai întâmplă, ce să-i fac? Să-l oblig să citească PHP şi MySQL, doar aşa, de dragul de-a o face? Păi ce e aia? Am luat-o razna? Eu nu, dar societatea asta a noastră, da.

Am văzut mulţi oameni care citesc cărţi grele doar pentru a se da mari, dar dacă-i întrebi ce au înţeles… mai bine să o lăsăm baltă. Până şi cititul a ajuns o formă de grandomanie. Eu ştiu întotdeauna că dacă nu îmi place ceva, nu îmi place. Dacă Poetica lui Aristotel mi-a plăcut la nebunie, Retorica pur şi simplu nu mi-a oferit nimic. V-am spus doar că duc totul până la capăt, dar la fel de bine puteam să mă gândesc la un soare fierbinte care îmi moleşeşte toate simţurile. Bine, sunt o cretină, n-am priceput Retorica. Îmi pare rău, dar nici nu o reiau, nu găsesc motivul pentru care ar trebui să o fac. Şi dacă, până la urmă, aş înţelege-o, cu ce v-ar ajuta pe voi, ăia de daţi în stânga şi în dreapta? Nu, serios. Bine, citiţi din grandomanie dacă asta vă place, fără să vă raportaţi la ce puteţi duce, la ce vă place, la ce vă face să vă simţiţi bine. Dacă lectura a ajuns obligatorie doar pentru a-ţi arăta superioritatea, fă aşa, ce-mi pasă mie? Dar dacă tot ciţiţi şi nu aţi ajuns să vă puneţi întrebări existenţiale, atunci lăsaţi-o baltă, serios, ascultaţi o manea sau priviţi o telenovelă, acolo nu-i nevoie să-ţi pui mintea la contribuţie.

Degeaba încearcăm unii dintre noi să facem că nu avem cu cine.

Hei, nu mi s-a întâmplat nimic, doar mi s-a năzărit aşa. Cred că azi am deschis altfel ochii şi am văzut toată căcănăria din jurul meu. Din păcate, majoritatea nu sunt în stare să se respecte nici pe ei, ce pretenţii să mai am eu sau oricare altul. Nasoală ţară, nasoală gândire… din păcate 80% din gândirea populaţiei e OTV-istă: adică scandal, scandal, scandal. Populaţie cretinoidă, asta este.

No, m-am descărcat. Acum pot să privesc liniştită spre soare.

Corespondenţă cu mine

Oana Stoica-Mujea

Cuvânt înainte

 

Vorbesc asemeni unui poet, unui scriitor, dar nu sunt decât un om. Am problemele mele reale. Probleme peste care trec, mă prefac că trec sau, pur şi simplu, mi le păstrez. Cine ştie, va veni ziua în care mă voi duce. Vă voi privi de pe o comentă. Poate voi fi pulbere de stele sau o stea căzătoare. O stea ce cade la nesfârşit. Căci, de înălţat, nu mă voi putea înălţa niciodată. O singură condiţie am în lumea asta. E singura cale, de e în viaţă sau după viaţă. Nu pot să mă înalţ pentru că pic mereu. Pentru că nu ştiu să trăiesc altfel decât afundată în gândurile şi lumile mele.
Există acea realitate pe care am preprimat-o încă de mică. Viaţa reală. Cea cu probleme, cea în care te învârţi şi încerci să te realizezi, dar, totuşi, nu o faci niciodată. Şi dacă o faci, mori. Atunci toate astea îşi pierd sensul. Tu, omul, te pierzi pe tine. Şi îţi dai seama că tot ce a fost material a rămas în urmă. Mereu va rămâne în urmă. Dar ce a fost în minte, în suflet, uneori rămâne.
Corespondenţă cu mine face parte din ciclul „Gânduri întunecate”. Viaţa mea cea de zi cu zi pe care mi-o povestesc mie. Sinele meu e singurul receptiv la ceea ce îi spun. Poate că nu voi ajunge un mare scriitor. Poate că voi nu mă veţi cunoaşte niciodată, aşa cum, uneori, nici eu nu mă cunosc. Dar, în urma mea, de o fi să nu mai fiu, las asta. Corespondenţa cu mine.

I

 
Deosebită? Nu. Nu cred că am fost niciodată deosebită. Am avut un fel al meu de-a fi încă de mică. Poate o sclipire care a murit în timp. A fost ucisă de ceea ce înseamnă lumea asta în care trăim. Lumea în care am trăit. Întotdeauna s-a pus accent pe ceea ce nu am ştiut să fac. Niciodată pe ceea ce aş fi putut clădi cu adevărat. M-am conformat. Am fost eu, dar altfel. Mi-aduc aminte că avem agende în care îmi clădeam gândurile. Erau gândurile unui copil. Şi totuşi, acum când le-am revăzut, mi-am dat seama că aceleaşi sentimente, dar rostite în alt fel de cuvinte, sunt şi acum.
Ţineam glosare în agendele mele. Mereu mi-au plăcut cuvintele noi. Şiroiau în mintea mea. Curgeau natural. Îmi plăcea să le învăţ, să le am la îndemână ori de câte ori aş avea nevoie. Îmi plăcea încă de atunci să îmi scriu citatele importante din cărţi. Unele nu le-am uitat nici acum. Cred că mi—au marcat existenţa. Poate că le-am repetat la nesfârşit. Erau lucrurile care mă agăţau de viaţă: glosare şi citate. În unele mă regăseam, aşa cum te regăseşti cu o veche prietenă după mulţi ani şi îţi dai seama că nimic nu s-a schimbat, altele reprezentau lucrurile la care tindeam. Sau, mai degrabă, aşteptările mele de la cei din jur: „Priveşte-mi sufletul mai afund decât somnul. Ochi-mi privesc peste zare întâlnindu-şi toamna destinului – Ionel Teodoreanu”.
Erau cuvinte care mă marcau şi mă reprezentau. Le citeam ore în şir. Şi, de fiecare dată, eu eram acolo. În ele. Printre rânduri.
Ce îmi placea cel mai mult? Cred că glosarele speciale, cum ar fi cele din domeniul artei. Atunci am aflat că Cella este o sală centrală a unui templu grecesc, apoi roman, în care se afla statuia zeului protector. Mai târziu. După ani. A apărut o Cella. O fiinţă. Iar eu, uitasem complet toate astea. Şi totuşi, într-o zi mi-am amintit. Era acel glosar care mă învăţa cuvinte noi din domeniul artei, acel glosar care mi-a spus că „Frotiu” este stratul de vopsea opacă, aplicată neuniform şi inegal.
Nu mi le mai amintesc pe toate, aşa cum nu îmi mai amintesc exact ce eram eu atunci. Între ce şi cine trăiam. Aveam, uneori, un comportament de copil normal. Apoi, dintr-o dată, reveneam în lumea aia a mea. A picturii, a arhitecturii, a literaturii. Şi cu toate astea, nu am făcut nimic ca să ajung acolo. Acolo unde mă ducea glosarul. Am rămas privind peste mine întrebându-mă zilnic cine sunt eu şi ce scop am în această viaţă.
E greu să ajungi la douăzeci şi şapte de ani şi să-ţi dai seama că încă nu ai idee cum să faci lucrurile pe care le visai, semiconştient, atunci când erai copil. Că nu degeaba a zis Goethe cu atâta patimă: „Că viaţa omului este numai un vis, asta au crezut mulţi, şi gândul acesta a început să-mi dea târcoale şi mie”. Ei bine, mie gândul ăsta mi-a dat târcoale încă din pântecul mamei. Nu îl citisem pe Goethe când mă gândeam la viaţă ca la un vis. Voiam cu disperare să mă trezesc şi să merg pe alt drum. Am vrut să îmi coriesc singură destinul, şi totuşi, mi l-am lăsat creat de alţii. Dar tot Goethe mi-a mai dat o şansă de-a fi eu: „Atâta timp cât ochii aceştia vor fi deschişi nu-i nici o primejdie să adorm”. Deschişi i-am avut doar un timp. Apoi m-am evaporat înapoi în gândul meu. L-am uitat pe Goethe, dar niciodată pe Teodoreanu. Căci el, la un moment dat, a scris despre mine. Şi atât de bine m-a înţeles, încât sufletul meu a rămas în ghimpii cuvintelor lui: „Mi-e sufletul ca tufişul Păiurului pe coasta Mării Negre, numai ghimpi curbi care-au încununat odată fruntea lui Hristos”. El m-a găsit în ceea ce a spus. El m-a înţeles şi m-a ridicat la rang de ghimpe. Un ghimpe înfipt în sufletul celorlalţi ca o cunună.
Am scris un timp. Eram un filosof destul de bun pentru o vârstă atât de fragedă. Mă vedeam ca un Dumnezeu ce planează peste o cameră şi o bibliotecă. Nu am încercat niciodată să-mi deschid gândurile în faţa altcuiva, pentru că mi se părea şi mie că sunt mai nebună decât e normal. Priveam la ceilalţi copii şi nu eram ca ei. Nu puteam să râd, să mă bucur sau să urlu ca o nebună. Era un lucru care nu mă definea, şi totuşi, am încercat să devin ca ei. Să trec peste gândurile mele abstracte. Destul de întunecate dacă e să mă întrebaţi. Niciodată nu m-am simţit prea veselă pentru a putea avea sentimente optimiste. Uneori mă gândesc că de aia am şi ales să scriu, pentru a-mi putea revărsa fiecare frustrare, durere sau întunecare într-o poveste. Dar toate mă reprezintă. Exist în toate, dar, de fapt, nu exist niciunde.
Aveam vreo doisprezece ani şi scriam ceva de genul: „Dacă exist mai departe de lume, atunci eu unde mă termin? Şi, dacă e să mă iau după ceilalţi, Universul nu are final, pentru că, spun oamenii de ştiinţă, mintea noastră nu poate pune un zid, pur şi simplu. Mintea omenească nu concepe sfârşitul. Şi totuşi, eu îl văd. Nu pot pune un zid. Pentru că mintea mea nu vede ziduri, dar pot pune o perdea albastră din fum. Şi acolo, ca în filmele SF, destul de proaste, se termină totul. Nu poţi trece prin perdea. Pentru că acolo se termină totul. Deci, şi eu mă termin”.
Ca om nu am fost niciodată o capacitate. Am avut gânduri, trăiri, dorinţe, dar nu am fost nimic mai mult. Nu am făcut nimic să concretizez ceva. Am visat, dar nici asta nu am ştiut să o fac până la capăt. Când primul capitol al vieţii mele s-a încheiat, m-am trezit aruncată într-un liceu, iar, în jurul meu, lucrurile se depravau, o luau razna. Iar eu nu am mai regăsit nimic din ceea ce fusesem. Până şi visul lui Goethe mi se părea a fi o iluzie a unor deşertăciuni. Şi dacă aia era viaţa adolescentului, ei bine, eu nu ştiam cum s-o trăiesc, pentru că mintea mea voia altceva, şi totuşi, făcea la fel ca ceilalţi. Îi urmam, mă pierdeam şi, pe undeva, pe la jumătate, mă regăseam ca să mă pierd din nou.
Şi aşa, am ajuns la concluzia pe care a tras-o, într-un anume moment al vieţii, Blazac: „A fi liniştit este mai bine decât a fi fericit”.