Nice :D

Nici nu ştiu ce să spun mai mult de atât. Nu mă aşteptam ca puştii să fie interesaţi. Teo, ei chiar citesc. Şi cărţi grele nu glumă, m-au lăsat mască. Era un puşti fan Gogol, ceea ce, desigur, pe mine m-a lovit acolo unde trebuie. Sala a fost plină, şi totuşi, din toată sala aia doar doi aveau blog. E drept, nu prea se citea fantasy în rândul lor, dar parcă contează atâta timp cât o fac.

Silvana mi-a făcut o surpriză şi a venit cu mama ei. Ambele sunt foarte frumoase, dar, desigur, Silvana e un înger. Şi la aproape 15 ani şi-a păstrat copilăria pe chip. Pe undeva seamănă cu nepoata mea. Mi-a plăcut tare mult de ea. Iar mama ei… mi-ar fi plăcut să fi fost şi mama aşa înţelegătoare când aveam eu vârsta Silvanei, dar important e că şi-a revenit la bătrâneţe 😀

O altă surpriză mi-a făcut-o Mihai, doar că el e mai timid. Cu toate că a venit primul, nu s-a recomandat. Abia la final am vorbit şi asta pentru că m-am prins eu despre cine e vorba 😆 Vezi, Mihai, te-am făcut de râs 😛

Am avut puţine emoţii la început, mi-am dat seama abia după ce în loc de „plăcea” am zis „place”. N-am mai dres-o, am sperat doar că nu s-a observat. Apoi mi-am revenit. Pentru că ei au fost calzi şi înţelegători. Chiar mi-a făcut mare plăcere. Viva „Iulia Haşdeu”!

Aaa, şi să nu uit, Reginele mele au ieşit aseară la 21:30, azi le-am văzut în premieră şi vă pot spune că arată mult mai bine în realitate. Silvana a fost prima care a pus mâna pe carte 😀

Ionuţ, Doru, voi le veţi primi săptămâna viitoare. Acum nici nu am cărţi, dar nici timp.

Nu uitaţi: Mâine Răzvan Dolea şi Bogdan Hrib vor fi la liceul „Mihai Viteazu” la ora 12:30. Iar eu voi fi la Iaşi pe 8.

 

Bine, vă mai pot spune că după prezentare Bogdan m-a băgat vreo două ore în şedinţă pe noul manuscris. Uite aşa încep să-l urăsc 😀

Reclame

Supărată pe Gogol

Păi cum să nu fiu? Judecaţi voi cu mintea voastră. Dacă în primul volum din „Suflete moarte” eroul, adică Cicikov îşi duce povestea până la sfârşit, în al doilea volum, personajul, nu tot Cicikov, altul cu nume lung: Tentetikov, nu îşi termină povestea, pentru că Gogol, om rău, a aras manuscrisul de vreo două ori şi asta a fost ce s-a mai găsit din el. Aşa că o notă de subsol anunţă: „Aici manuscrisul se întrerupe”. No, puteţi pricepe de ce sunt nervoasă, da? Pentru că n-am imaginaţie de-a duce singură povestea la final şi chiar de-aş avea, sunt sigură că Gogol s-ar supăra.

Aşa că am trecut la altă carte. O carte pe care mama a găsit-o în podul bunicii. Am luat-o că am zis să o lipesc, că arată ca după război, dar mi-a făcut cu ochiul. Da, da, am verificat să fie toată că nu mai suport alta fără final.

Aşa că am ajuns la A. Stepanov şi a sa „Familia Zvonariov”. Acum e aici, sper să nu fie o altă Karenina că o să mă găsiţi plutind pe Argeş.

No, hai că v-am explicat şi ce citesc. După ce termin cu Stepanov am de ales între două cărţi, dar cred că am ales deja „Decameronul” al lui Boccaccio. Eu îmi amintesc, parcă, ca prin vis, că l-am mai citit, dar nu mai ţin minte cu precizie nici să mă tăiaţi. O fi, nu o fi… Vom vedea.

Cărţi în tocăniţă

Stăteam, gânditoare, în Zhana – adică restaurantul de lângă casă – cu Gogol şi ale lui „Suflete moarte” în mâna dreaptă, iar în stânga, ca prin minune, ţineam cafeaua. Studiam, cu interes, traducătorii acestei cărţi, numai unul şi unul, dar o să-l amintesc doar pe Arghezi că tare drag mi-a fost şi-mi este. Acolo, citind, l-am întâlnit pe Lexus, care m-a înnebunit cu prietena lui care l-a părăsit. Adică mi-a făcut capul calendar că am şi uitat ce citeam când a plecat.

Noah, se mai întâmplă. Mi-am reluat lectura. Când am ajuns la volumul II, m-am oprit. De ce? Pentru că s-a terminat cafeaua şi apoi, patronul a decis că trebuie să îmi bubuie creierul deja ameţit. Şi uite aşa am ajuns să vorbim despre oamenii ăia de luni 😀 Domnul Max, în mărinimia lui, mi-a mărturisit că de la chestia aia cu gheişa (adică cartea), a ajuns la romane poliţiste. Eu, normal, m-am grăbit să-i recomand. „Frate, vrei să citeşti poliţiste mişto?” Desigur, aşteaptă să scot eu „Indicii anatomice” 😀 Nu, nu i-am spus asta, dar i-am vorbit despre colecţia crime-scene de la Tritonic. Asta pentru că ultimele două poliţiste pe care le-am citit au fost din seria respectivă, adică: „Zâmbet ucigaş” şi „Dansul morţii”. Recunosc spăşit că am început cu zâmbetul pentru că mi-a plăcut titlu, ce firfizoană sunt. Dar de plăcut, mi-a plăcut mai mult „Dansul morţii”, pentru că e mult mai bine documentată. Personajele trăiesc prin intermediul dramelor personale şi răsturnările de situaţie sunt la fiecare pas. Recunosc că n-am avut nici cea mai mică bănuială până la sfârşit, iar asta mi-a dat motive de frustrare.

Ei bine, de parcă lucrurile nu erau şi aşa destul de rele. De parcă lectura mea în faţa cafelei nu a fost întreruptă de prea multe ori, Max se gândeşte că si piciul său ar avea nevoie de ceva iniţieri în lectură. Na, ca orice puşti, nu vrea să citească. Aşa că ce să-i faci? Mi-am adus aminte de „Elantris” şi am început să-i vorbesc puştiului despre Inchiziţie. Vă explic imediat şi de ce. M-am gândit eu că dacă ar şti cât de cât despre Inchiziţie, despre religia ca metodă de tortură, ar putea citi mult mai uşor cartea cu pricina, ţinând cont că şi acolo se vorbeşte despre un fel de Inchiziţie, doar că se numeşte altfel. Dar partea cea mai frumoasă a cărţii, desigur, ţine de Elantris, oraşul ce odinioară se remarca prin magie, prin frumuseţe, iar acum aducea doar moarte, durere, suferinţă. Personajele cărţii sunt foarte bine schiţate, începând cu o prinţesă din cale afară de căpoasă, un rege ce face parte dintr-un cult religios secret şi un prinţ ce încearcă să-i facă pe ceilalţi să uite de durere prin muncă. Este o carte plină de învăţăminte, lucruri frumoase, o altă magie, specială, minunată. Ei, voi ce ziceţi?  

CRONCANICARII

De la Zully primire

horatiu-malaele-revizorul

Ma execut 🙂 De la Lucia citire: poza de mai sus face parte din spectacolul cu piesa “Revizorul” de Gogol, la Teatrul de Comedie, în regia lui Horaţiu Mălăele, care joacă rolul lui Hlestakov alternativ cu Ştefan Bănică-jr, cu George Mihăiţă în rolul primarului, cu Virginia Mirea, Delia Seceleanu şi alţi actori minunaţi.

CINEFAGII

(În atenţia lui Andrei Gorzo, Ileana Bârsan şi Lucian Maier)

 

 

 

Motto

 

”În fântâna din care bei apă să nu dai cu pietre!”.

                                                          (proverb)

 

Introducere

 

Mă numesc Horaţiu Mălăele şi, aşa cum scrie în cartea mea de muncă, sunt ”prestator de servicii culturale către populaţie”.

          În urma unui exces programat, am făcut public unul dintre proiectele mele obsedante, care s-a numit şi se numeşte ”Nunta mută”. Este un film. Este un film ce vorbeşte lumii despre dictatură şi consecinţele ei în plan comunitar şi, respectiv, familial. Este un film ce povesteşte, cui va dori, despre o perioadă blestemată a acestui pământ, când frica, foamea şi frigul au călcat în picioare viaţa părinţilor noştri. Este un film trist cu mult umor. Costa  Gavras spunea despre el, după o vizionare la Paris: ”Râdem, reflectăm, nu plângem, dar de multe ori ne vine”.

          Stilistica filmului a fost rânduită pe două culoare uşor depistabile şi pentru profan şi pentru iniţiat. Unul realist, care adună cele două coperţi, iar celălalt realist-fantastic, povestea propriu-zisă, motiv pentru care am recurs la acest comentariu de tip brechtian, acest ”verfremdengseffect”, această îngroşare în zona personajelor, textului, costumelor, decorului etc. Criteriile care au fundamentat această opţiune privesc în exclusivitate pe cel ce s-a încumetat să facă un asemenea demers.

          Şi iată ce-a ieşit!

         

Cu ce să încep?

 

”Cu ce să încep?”- retorizează şi Gorzoul, adică unul din vajnicii noştri cinefagi, dându-ne o lecţie de auto-învestire şi perspectivă. Cu alte cuvinte, ”de oriunde aş începe acest film, pot mesteca şi înghiţi tot, pentru că am gura mare, obrazul gros şi maţu lung”. Nu numai că zice dar, împreună cu comesenii Bârsan şi Maier, se şi pun pe treabă şi cu o lăcomie suspectă, în această năpraznică insurecţie devoratoare, aruncă-n pântece fiecare ce apucă, amestecând recuzita cu replicile, decorul cu actriţele, forma cu fondul, montajul cu reflectoarele, adică întregul meu film, ba şi bucăţi din alte filme, resturile unui chiolhan anterior. O ingurgitare nesănătoasă şi confuză la limita toxinfecţiei intelectuale. Cu dinaintea goală şi răsuflarea grea se reped la troaca conceptelor şi a sintagmelor sforăitoare şi se pun pe un leorpăit zgomotos de unde răzbat, aproape onomatopeic, cuvinte precum: teatralitate, filmografie, trecut, viitor compromis, limitele vulgarităţii, creativitate, artă pentru artă, cultură pentru cultură, blabla pentru blabla. Când totul a fost devorat, cu burţile rotunjite, cu privirea şireată şi moale, se îndreaptă, greoi şi tăcuţi, în culisele culturii, unde se pun la pândă pentru o viitoare şi mai grasă victimă.

 

Nu!

 

          Nu, dragi tovaraşi, Gorzo, Maier sau Bârsan, nu cred în această formă autoritară, tranşant-stalinistă, în a judeca râvna unui om.

          Nu cred în această cronică demolatoare, ce se învârte în jurul verbului ”a plăcea”. Lucru ăsta poate să-l facă şi Costică Chioru din Buduhala, dar nu nişte ziarişti profesionişti învestiţi să se ocupe de cultură. O aceeaşi obsedantă cronică băşcălioasă, în care se schimbă doar numele inculpatului, cuprinzând invariabil raportarea la opere clasice sau la o capodoperă virtuală, îngrămădirea fără nici o noimă a celebrităţilor, mimarea efortului şi ascunderea în spatele cuvintelor zornăitoare este un act de făţărnicie, de diletantism camuflat.

          Cred că un cronicar cu o cultură serioasă (nu numai cinematografică, domnule profesor Gorzo!) nu trebuie să rămână în zona aceluiaşi traseu stilistic. Este dăunător şi frustrant. ”Orice consecvenţă duce la dracu” – decidea Kant – neamţu’. Iar Bărbulescu – românu’, spunea şi mai pe şleau că ”sunt oameni atât de proşti, încât nu pot să traverseze strada. Ei se nasc, trăiesc şi mor pe acelaşi trotuar”.

          Nu diferenţa de gust mă nelinişteşte, ci agresivitatea, reprezentaţia de mahala a acestei troici ce a spart bariera şi a intrat în oraş. Indiferent de idealurile ce ne animă, fie ele şi culturale, cred că un asemenea exerciţiu de exhibiţionism în spaţiul comunitar, cu o mână rătăcită de spectatori, este o formă jalnică de prostituţie intelectuală. Agresivitatea spectacolului trădează cabala, asocierea la un scop ascuns şi urât mirositor.

 

Domnule Andrei Gorzo,

Domnule Lucian Maier,

Doamnă Ileana Bârsan,

 

Daca în urma acestui articol, veţi avea un spontan atac la conştiinţă, urmat de o analiză sumară, primiţi asigurarea respectului meu contemporan.

Dacă nu, vă condamn la iertare, melancolie şi îngândurare.

Am zis!

 

Horaţiu Mălăele