Scârbe şi nemulţumiri

 

Am o scârbă. Nu, am mai multe. Scârbe şi nemulţumiri, că nici nu ştiu cu cine să încep. Bine, fie, cu nemulţumirile. Uneori, văd – n-am de ales – că trebuie să fac publice anumite lucruri. Mă chinui. Zău că mă chinui. Adică îmi ţin degetele în frâu de la un timp. Înţeleg şi partea cealaltă, dar nu pricep de ce cealaltă parte nu mă poate înţelege şi pe mine. Nici nu ştiu dacă e o nemulţumire cu adevărat, poate un stres. Ok, am trei fani, patru, cinci, zece. Hai, or fi zece. Sau mai mulţi. Dumnezeu ştie. Oricum, sunt câţiva. Voikunike şi Bebe sunt prieteni vechi. Oameni dragi mie. Cu un bun simţ deosebit, cred eu că au depăşit şi vârsta prostelii. Apoi, Cella. Un suflet nobil cu adevărat. Care nu ar face rău nici unei muşte. Mai sunt şi alţii. Îmi mai scriu. Îmi mai pun o întrebare. Am mai spus asta. Uneori le răspund, alteori rămân în faţa mailului şi mă uit crucişi, pentru că nu am un răspuns la îndemână.
Bine, bine. Îmi aduc aminte că a fost o vreme în care Isabelle voia să facă un sondaj sau ceva de genul pentru ca eu să fiu publicată. Normal, intenţie care mi-a umplut sufletul de bucurie. Dar nu am putut accepta. De ce? Nu ştiu dacă din mândrie, din prostie sau din alt motiv, dar chiar îmi place să mă descurc singură. Isabelle a înţeles, nu a făcut nimic pentru a mă pune pe mine într-o situaţie proastă. Pentru că, da, m-aş simţi super aiurea. Nu îmi plac intervenţiile. Le urăsc. Dacă e să fie, e să fie pentru că sunt eu simpatică, bună la ceva sau, mă rog, am eu un merit cât de mic acolo. Ei bine, sunt unii care chiar nu vor să înţeleagă. Da, e vorba despre Alina, care, odinioară. Habar nu am, să fi fost două sau trei luni, îmi spune că va scrie tuturor editurilor că ea e un mare fan şi, pentru ea, trebuie să mă publice. Ok, am încercat, am încercat din răsputeri să o opresc. Să îi spun că iarba nu e verde, că mintea nu e goală şi toate cele. Să se fi oprit? Ei nu. Nicidecum. De parcă Paladine are vreo treabă cu mine şi nu am descoperit-o eu. Ei, asta-i. Poate, de data asta, Alina, te rog, încetezi cu chestiile astea.
 
*
Bun, trecem la scârba aia pe care o am. Să vă spun o poveste. Au fost odată nişte oameni. Trei, patru, cinci, mai mulţi. Cine să le mai ştie numărul. Acei oameni, dintr-o prostie, s-au luat la ceartă. S-au aruncat vorbe grele atunci şi de o parte şi de alta, că nah, aşa e omul, când e de certat, îşi aduce aminte de tot ceea ce nu i-a convenit pe lume. Trecură luni, trecură ani şi frunza e tot verde. 😀 Asta era aşa, să mă dau poetă. După un timp, unii dintre acei oameni se întorc numai zâmbet şi miere. Numai prosteală. Heheee, unde duce tâmpenia. Îmi e scârbă. Adică, eu dacă greşesc îmi cer iertare. atunci, repede, că mă prind eu până la urmă. Dar nu manipulez pe la spate că e aşa, că, de fapt, e pe dincolo, ca de fapt, să fie ca înainte. Iertat să-mi fie, dar am o scârbă.
Şi, cred eu, am o scârbă şi pe viaţă în general. Când o să mă trezesc şi o să înţeleg exact ce vreau o să vă povestesc. Oricum, ceva ştiu cu siguranţă. Urăsc parşivii, mincinoşii şi pe cei care fug după bani. Maneliştii, idioţii, pe cei ce nu respectă regulile în trafic şi, în special, falşii amici. Că despre prieteni rar poate fi vorba. Crina, ho, nu te-am inclus 😀 Mă rog, ce treabă are sula cu prefectura? 😀 Nu are.
Dar aşa, să ştiţi. Şi, da, îi urăsc şi pe ăia care se cred mai deştepţi decât sunt de fapt. Deci, ca să fim înţeleşi, scârba rămâne.
 
*
Şi ca să nu închei duminica asta numai cu rele, să vă zic şi două bune. După ce şi-a şters blogurile de vreo şpe mii de ori. Vania a revenit, la fel şi Şeherezada. Dap, vă trimit direct la povestea mea. Nu de alta, dar e singura care merită 😛
 
*
Bun, să aveţi o duminică frumoasă. Eu voi dormi mult şi voi medita puţin. Aşa că, odihnă plăcută şi vouă. Azi e sărbătoare, aveţi dreptul să dormiţi, să leneviţi şi să vă gândiţi la viaţa veşnică. See you!
Reclame