Dacă sursele sunt tăcute…

În ceea ce priveşte măreaţa întâlnire de azi a celor de la RCWC, măcar să vă spun două vorbe.

Mai întâi de toate avem o poveste cu reţete de toată frumuseaţea. Cred că o să-l depăşească în curând clubul secret al bucătarilor pe Harry Potter. Ceea ce le şi dorim celor de la Cantina Socială.

Pe urmă, ca să nu fie apoi, Vania iar mă ucide atât pe mine cât şi pe Anastassia în noul său foileton-parodie „Kriminalroman” sau „Inocentul” dacă vreţi.

Cum de la întâlnirea secretă nu veţi afla nimic, măcar să aveţi ce rumega până când îmi termin eu sumedienie de treburi. Fraţilor, şi mereu zic că le fac pe rând şi ajung să le fac pe toate în acelaşi timp. Cred că nu sunt normală. Deci la muncă nu la întins mâna. Sau pe acolo. By!

A, da, zilele astea, totuşi, sursele vor da în mod oficial o bombă… De presă 😉

Reclame

Şi n-am scăpat…

Am urmărit leapşa asta cam peste tot. Şi de fiecare dată răsuflam uşurată că nu m-a nominalizat nimeni. Dar Cella mă iubeşte prea mult, aşa că nu s-a putut abţine 😀

 

1.-Ce ai recomanda(şi de ce) unui dezamăgit în dragoste?

 

Ceva fizică cuantică. După ce termini o astfel de carte, sigur nu te vei simţi mai bine, dar nici motive de plâns nu ai 😀

 

2.-Ce ai recomanda(şi de ce) iubitului/iubitei?

 

Biblioteca din casă. Toată.

 

3.-Ce ai recomanda(şi de ce) celui mai bun prieten?

 

Cărţile mele, dar le-a citit deja 😀

 

4.-Ce carte ai recomanda(şi de ce) unui copil de 10 ani?

 

Acum o să ziceţi că sunt nebună. Dar sunt sigură că la vârsta asta doar Harry Potter poate deschide apetitul pentru lectură.

 

5.- Ce carte ai recomanda(şi de ce) unui mare aventurier călător?

 

Dumas. De la „Cei trei muşchetari” până la ce mai vrea el. Tatăl, că fiul e mai sentimental.

 

6.-Ce carte ai recomanda(şi de ce) unui duşman cunoscut?

 

Păi duşmanului meu să-i recomande un prieten de-al lui că eu nu sunt Maica Tereza.

 

7.-Ce carte ai recomanda(şi de ce) unei persoane care nu iubeşte lectura?

 

Unui astfel de om i-aş recomanda în zadar, pentru că tot nu o să citească. Să fim serioşi.

 

8.-Ce carte ai recomanda(şi de ce) unuia cu nasul pe sus?

 

Nu am nici cea mai vagă idee.

 

9.-Ce carte ai recomanda(şi de ce) celui/celei care apare primul pe lista ta de blogroll?

 

Lui Andrei Bădin? Să recitească „Dosarul Flota” sunt sigură că i-a scăpat ceva esenţial.

 

10.-Ce carte ai recomanda (şi de ce) unuia care crede că le-a văzut pe toate în viaţă?

 

Ăsta de ce ar mai avea nevoie de recomandări. Oricum le ştie pe toate.

 

Menţionez şi pe această cale că e destul de personală treaba asta cu lectura. Fiindcă fiecare se raportează la ceea ce îl interesează. E foarte greu să recomanzi cărţi, atâta timp cât nu sunt doi oameni la fel şi nu se raportează la aceleaşi valori. Aşa că citiţi orice, numai citiţi!

Minunată carte!

 

 

Astăzi voi vorbi despre o carte anume, o carte cu sânge rece şi albastru. Dar nu înainte de-a vă da câteva indicaţii preţioase. Şi să vă spun sincer că de mult timp nu am mai citit o carte în şase ore cu o dorinţă atât de arzătoare. Mda, în fine, trei ore sâmbătă şi trei duminică. Acum nu îmi săriţi în cap.

Sunt tot felul de cărţi pe lume. Unele îţi trezesc melancolii, simpatii, dureri, bucurii, chiar haz în gura mare, de ştiu toţi vecinii că tu citeşti o carte. Unele te ţin în suspans, în alte descoperii criminali. Toate au farmecul lor. Toate îţi dau acea bucurie pe care numai o carte o poate oferi. Dar, pentru mine, mai există un tip de cărţi. Cele care te fac să scrii. Cele care îţi dau sentimentul ăla că dacă nu te ridici acum şi scrii ceva, eşti un parazit. Eşti un nimic. De-a lungul timpului de patru ori mi s-a întâmplat lucrul ăsta. Doar patru cărţi m-au băgat în transa aia pe care orice scriitor şi-o doreşte. Prima oară mi s-a întâmplat la vreun an şi jumătate după ce m-am apucat de scris. O să râdeţi sau nu, dar Harry Potter trei mi-a dat un asemenea sentiment. Un sentiment de bucurie imensă, plăcere şi euforie ce s-a transformat în inspiraţie divină. Apoi a fost „Noaptea verdictului” a lui Michel Del Castillo. Dumnezeule, minunată carte. Şi a fost cu atât mai minunată cu cât nu am dedus nimic până la final. Şi când îmi dădeam cu presupusul, hop, la pagina următoare mi se demonta ipoteza. A treia carte care mi-a dat această stare euforică, nu e chiar un roman în sine, ci un Larousse „Personalităţi care au schimbat istoria lumii – Din Antichitate până în Evul Mediu”. Ei, da, aţi ghicit, a patra carte a fost cu „Sânge rece şi albastru”.

Nu pot spune despre autoare că ar avea un stil asemănător cu al lui X, pentru că nu are. Are un stil propriu. Ceva rar întâlnit. De obicei toţi împrumutăm de la unul sau de la altul. Eh, nimeni nu e perfect. Subiectul… Doamneee, nu am crezut că voi mai citi vreodată, uitându-mă în urmă, vreo carte care să semene cu cele de pe vremuri. Cu toate că e ancorată în cotidian, are şi izul acela de vechi, de durere, de viaţă trecută. Toate astea redate prin personajul Babei. Cartea m-a prins încă de la primul capitol. Pe măsură ce citeşti devii tot mai curios.

Două personaje principale, total opuse ca orice: sentimental, clasă socială etc, care ajung unul în viaţa celuilalt şi, un preot, care face o legătură, parcă, între rai şi iad.

Acum, ca să fiu sinceră, fiecare poate spune că unul din personaje este iadul sau raiul, dar, cu siguranţă, pentru fiecare va fi alt personaj.

Eu mi-am pus o simplă întrebare şi încă o mai rumeg: Cum e mai bine? Să mă nasc fără nici un sentiment anume, dar să le învăţ din cărţi, chiar dacă nu le simt cu adevărat sau să am o multitudine de sentimente şi totuşi să ucid de parcă nu aş avea?

E o dilemă pentru mine, din păcate. O mare dilemă.

Silvia, avocata, personaj principal, se naşte fără nici un fel de sentiment. Are o boală. Nu poate râde, plânge, bucura etc. Şi totuşi, de la o vârstă fragedă învaţă cum să se poarte din cărţi. Studiază sentimentele umane, pentru a şti cum să reacţioneze, cum să-şi mascheze boala. În schimb, Baba trecută prin drama vremurilor boiereşti, cară în spate o droaie de sentimente, iar în suflet poartă o crimă. Baba îşi doreşte un singur lucru, să mai poată avea încă o zi nouă ani. Să moară în grădina cu flori şi să plângă. Silvia, poate că are şi ea o dorinţă, dar nu îşi dă seama de asta.

Mi-a plăcut enorm cinismul Silviei. M-am regăsit în ea foarte mult, în Babă mai puţin, pentru că nu am trecut prin problemele acelei epoci, iar durerile mele sunt prea mici pentru a le putea compara cu ale ei. În schimb, jumătate din Silvia este sufletul meu pereche. Mă văd pe mine călcând aşa cum calcă ea. Gândind aşa şi dând acele replici.

Mirosul pe care-l emană povestea, inteligenţa, sentimentul în sine. E uimitor.

Clar, nu am să vă spun dacă cele două au ajuns să îşi vadă visul cu ochii. Nu pot să vă dau mai multe detalii, pentru că ar fi păcat să rataţi o asemenea carte. Este prea bună.

Citate:

Silvia: „Aţi auzit că mă dezgustă copiii, ceea ce e perfect adevărat, nu găsesc nimic interesant într-un tub digestiv gălăgios şi agitat. Deci, dacă merg pe nebunie temporară, câştig. Singurul argument ar fi că întotdeauna am avut o atracţie pentru bătrâni. Ei sunt pe cale să scape, ei mai au puţin şi trec dincolo de sentimente, devin liberi. Mă fascinează acest lucru şi sunt convinsă că dacă te uiţi de intens vezi deja în ei eliberarea”.

„ Întotdeuna am apreciat oamenii tăcuţi. Vaivera vorbeşte întruna, de când răsare soarele până adoarme. Adoarme vorbind. Aşa că tata e un om tăcut, eu sunt un om tăcut, bunica era un om tăcut, iar bunicul nu vorbea decât singur, când făcea vreo treabă. Niciodată nu am înţeles de ce vorbesc oamenii atât. Înţeleg să citeşti, să mergi la teatru, dar să vorbeşti? Toată lumea povesteşte ce a făcut, ce a visat, ce a mâncat, unde îl doare, de ce îl doare, ce a spus cutare despre el, ce crede el despre cutare, ce a simţit când i-a vorbit… Vorbe… Vorbe… Vorbe.”

Baba: „Înainte femeile nu se temeau de bătrâneţe fiindcă o icoană cu cât e mai veche cu atât e mai preţioasă”.

„Cu cât auzi mai bine cu atât mai mult îţi vine să taci”.

„ PREOTUL: Nu ai venit la slujba de dimineaţă, ai fi putut şi tu să te împărtăşeşti, ca tot omul.

BABA: Dimineaţă am fost la botez.

PREOTUL: Ce botez în duminica Paştelui. Al cui?

BABA: Al meu, al cui! Dacă nu era de faţă Îngerul meu păzitor, nu ai mai avea cum pe cine să cerţi.

PREOTUL: Nu te cert, dar trebuie să fii pregătită, spovedită, împărtăşită. Ca să nu iei toate păcatele cu tine.

BABA: Nu o fi mai greu cu ele dincolo decât a fost aici. Pregăteşte-mă, spovedeşte-mă şi împărtăşeşte-mă în lipsă”.

V-am spus destul, şi totuşi, am omis ceva. Se vede că Ivona a terminat teatrul. E greu să concepi două personaje atât de diferite şi să te pui în pielea lor. Să scrii la persoana întâi şi să te dăruieşti fiecărui personaj ca şi cum tu ai fi cel despre care se vorbeşte. Aşa că duble felicitări. Minunată carte!

E vremea necromanţilor…

Da, nici dacă aş fi ales să citesc două cărţi cu necromanţi, nu cred că le găseam. Ideea e că mi s-au oferit zece minute pentru a alege câte cărţi pot. Aşa că le-am ales, la întâmplare, fără să le studiez. Doar cât mi-am aruncat privirea pe ele şi am descoperit că nu le am, atâta doar. Până şi cititul lor a fost la întâmplare. Aşa a fost să fie. Mă rog, acum nu pot spune că nu mi-au plăcut, dar totuşi, coincidenţa asta pare cumva horror. Da, prima carte e un horror, oricât ar încerca cei de la Tritonic să mă ameţească că are elemente fantasy, nţ, nu le are. Să fim puţin serioşi. Vampirii şi necromanţii nu prea au de-aface cu genul, dar mă voi contrazice imediat de una singură. Bine că pot să o fac şi pe asta.
Cum spuneam. Prima carte din grămadă – şi doar pentru că era cea de deasupra – a fost „Circul Damnaţilor”. Logic, abia în timp ce o citeam m-am prins că face parte dintr-o serie: Anita Black, dar eu de unde să ştiu, că nu zice niciunde: prima carte din serie, I, unu, etc. Adică, chiar nu aveam cum. Serios, decât dacă stăteam să o studiez şi nici aşa, că dacă nu zice niciunde, cum? Să zicem că e o scăpare. Oricum, eu am citit ultima carte apărută din serie. De parcă mai contează.
 
Ce mi-a inspirat cartea asta. Hehe, vă aduceţi aminte de „Vampirii sudului?” O serie. Da, şi aia. Ei bine, e cam aceeaşi carte, doar că meseria eroinei principale e aceea de-a scoate morţii din mormânt pentru câteva minute. Atâtea cât era suficient să lase un testament, să spună unde au ascuns ceva sau cine i-a ucis. Din astea. Ei bine, ea era şi „Călăul” vampirilor. Normal, da, ca şi în Vampirii sudului, oamenii şi vampirii aveau drepturi egale – vezi să nu. Aşa că ea executa vampiri în mod legal, cu ordin judecătoresc. Căcănăria naibii, ce mai. Stăpânul oraşului o însemnează. Dacă i-ar fi făcut patru semne, atunci ea ar fi devenit slujitorul lui uman. Un fel de n-ar mai fi în cazul ei, doar că era protejata lui. Ea nu şi nu, dar în gând „o, da, te rog”. Pe lângă jocul ăsta erotic fără nici un sens, cartea e salvată totuşi de dinamica ei. De acţiune. Are aproape patru sute de pagini, iar eu am citit-o în trei ore. Tocmai pentru că este foarte alertă acţiunea. Cum am spus eu şi la Vampirii sudului, e incitantă chestia asta dintre vampiri şi oameni, actul erotic în sine, dar e prea previzibil şi devine plictisitor. Anne Rice a fumat-o prima, deci… mda. Măcar eroina din Vampirii sudului îi duce şi în pat. Asta vrea, dar nu se lasă. O zăpăceală întreagă, care, sincer, nu m-a coptat deloc. Noroc cu acţiunea poliţistă. Da, aventura merită, dar, totuşi, e o carte de mâna a doua. Se citeşte repede, ceea ce reprezintă un avantaj, pentru că oricine are şansa de-a o duce la capăt. Dar să mai scăpăm de tutunul ăla vechi, să ne cumpărăm şi noi câte un trabuc, că mi s-a luat să fumez aceleaşi chestii. Măcar de l-ar fi ucis în cele din urmă pe Stăpânul Oraşului şi tot aş fi fost mai împăcată cu autoarea. Mă rog, întrebarea mea e: de ce toate femeile scriu cărţi despre vampiri sexy şi despre o muritoare neajutorată care se îndrăgosteşte de ei? Să fie oare o dorinţă ascunsă? Asta să îmi spuneţi voi. Eu nu mai am răbdare să cercetez.
A doua carte, da? Tot cu o necromantă. Măi, dar rele mai sunt femeile astea 😀 „Sabriel”, primul volum din trilogia „Vechiul regat”. A început al dracului de bine. Un tată care îşi salvează fiica, trecând râul morţilor şi ajungând la prima poartă prin care intră sufletul. Îi ia sufletul şi îl pune la locul lui în trupul mic şi firav. Primul capitol, m-a speriat rău. După optisprezece ani, fata este la şcoală, unde învaţă şi magie. Îmi zic: „hop, iar o imitaţie ieftină de Harry Potter”. Niettt, a fost doar o păcăleală. Da, ăsta e un dark fantasy combinat cu un heroic. Interesantă, într-adevăr. Destul de activă. Pericole la tot pasul, chestii, socoteli. Totuşi, chestia aia cu morţii vii m-a cam secat. Cartea e prea mişto pentru a o tâmpi în felul ăsta. Da, s-a urmărit fata asta cu nişte morţi vii şi a trecut în lumea de dincolo şi s-a perpelit, de îmi venea să omor toţi morţii şi să mă culc. Mie îmi plac personajele mai umane, la alea negative mă refer. Atunci când ai de-aface cu demoni, cu morţi, cu chestii din astea prea aduse din iad, personajul principal nu prea vede lumina de la capătul tunelului. Mie mi se pare puţin credibil să te poţi lupta cu cei ce vin de dincolo. Serios acum. O fi fost ea singura necromantă care, în loc să învie morţii, se asigura că sufletul le ajunge dincolo de ultima poartă, dar totuşi. Să treci printr-un sat plin de morţi… să fim serioşi, asta e o prostie. Până nici dracu’ însuşi nu s-ar fi învoit la o asemenea tâmpenie. Dar, una peste alta, mi-au plăcut personajele, mi-a plăcut condeiul în sine. Povestea de dragoste: nevinovată, plăpândă, pură. Pisica, care dracu’ ştie ce era de fapt, ironică până dincolo, puturoasă, niciodată panicată. Cred că am găsit în Garth Nix un autor de excepţie. Are nişte descrieri fabuloase, chiar dacă sunt tenebroase. Trecerea dintre cele două lumi e descrisă într-un mod absolut fermecător, aproape că îl convinge şi pe cititor să treacă râul ăla. Ce mai, are condei. Mi-ar place să aibă şi imaginaţie. Adică, pentru Dumnezeu, nu trebuie să populezi pământul cu zombii ca să îţi iasă un dark fantasy, serios acum.

 

 

Şi acum, că v-am prezentat cu ce m-am ocupat între un învăţat, un postat şi câteva minute de mess, căci nu au fost mai mult de treizeci în ultima săptămână, adunate, vă urez o zi minunată, plină de bucurie şi mai puţin necromantă decât va fi a mea. Mda, iar nu voi fi acasă. Şi nu mai ţipaţi aşa la mine, am şi treabă.