S-a terminat! S-a terminat!

Nu, nu vorbesc de Glade, ci de „Regina arkudă”. Nu azi, mai acum vreo două zile. Regina arkudă şi amuletele ei s-au dus. Adică gata. Şi da, am uitat să scriu „End”, dar vor scrie la editura din America… O, nu, visez din nou 😀

Cum să serbeze o blondă terminarea unei cărţi – de scris, da?

Ok, m-am născut blondă şi am continuat aşa până la vreo nouăsprezece ani. Apoi am zis că vorba bancului, inteligenţă artificială. Că o fi bine, că o fi rău, nah, tot aia. Blonda de faţă are o problemă, urăşte ca propria-i maşină să fie murdară. Urăşte, da. Cum săptămâna trecută am făcut shopping în „căpială”, că atunci când o apucă pe mama, numai trenul i se mai pune în cale, maşina mea s-a făcut pardaf. Cum îi stă bine unei doamne, în propria maşină, brutalizată – doamna – a stat în spate şi a preparat cafelele. Dar Xreder nu a mai avut răbdare până la ultima. Aşa că pielea mea neagră, nu a mea, a maşinii, a rămas tot neagră, dar lipicioasă. Oh, credeţi că m-am enervat? Credeţi ce vreţi 😛

Aşa că, după „arkudă”, mă duc frumos, relaxată, la spălătorie. Cea de lângă casă full. Dau eu ocolul oraşului, full. Mă întorc acasă, hai că merge. La respectiva chestie de prestat servicii în folosul maşinilor există un bar. Tot acolo se şi plăteşte. Las eu maşina lângă spălătorie, că înăuntru era tot full şi mă duc să plătesc: interior, exterior.

– Ce fel de maşină e asta? întreabă blonda de la bar – a se reţine, diferită de blonda de mine. Jeep?

– Nup, berlină.

Îmi ia banii, îmi dă bonul şi pa şi pusi. Ies din bar şi aştept un domn spălător să mă bage în seamă. Un nene vine spre mine.

– Vezi maşina aia de acolo? zic eu.

– Da.

Mă uit în stânga, în dreapta, gălăgie. Îi fac semn să mă urmeze. El supus vine după mine.

– Vreau să o spălaţi, dar să nu dea dracu’ să puneţi cârpa pe vopseaua mea. O clătiţi bine şi ştergeţi doar geamurile.

– Bine, zice el.

Deschid maşina. Îi arăt petele de cafea. Îi spun.

– Decât să daţi cu vreun căcat de soluţie care să-mi atace pielea, mai bine o ştergeţi cu puţină apă.

– Am înţeles, zise el.

– Bun. Acum… vreau să aspiraţi şi pe sub preşuri. Că le-am pus târziu şi mai e nisip, praf, una alta.

– S-a făcut!

– A, da, şi să nu uit. Nu daţi cu uleiuri pe bordul meu că fac o criză de nervi.

– Am înţeles.

A înţeles. Aşa că îi întind bonul şi nişte mărunt, aşa pentru el, că tot a înţeles.

– Nu, nu, nu, zice el. O fac gratis.

În gândul meu: „băi, lasă-mă, s-a dus dracu’ mita în ţara asta?”. Insist. Insistă şi el că nu. Mă rog. Îi întind cheia.

– Nu că i-o daţi băiatului.

– Hmm?!

– Ştiţi, eu sunt şoferul după camion.

M-a apucat un nerv:

– Bine domnle’ şi mă laşi să vorbesc ca proasta?

– Nu, eu îi cunosc bine pe băieţi şi le explic eu.

– O, rily?

Nervoasă:

– Da, şi îţi mai dădeam şi cheia maşinii. Pufff!!!

Aşa că, atunci când s-a eliberat, am dus eu frumos maşina şi am luat-o de la capăt cu explicaţiile.

– Şi îţi dau şi cheia să o bagi la interior că eu mă duc să beau o cafea.

Şi să zică cineva că nu sunt blondă 😀

 

Oh, vorbeam despre „Regina arkudă”? Lăsaţi, mai avem timp să vorbim de ea. Oricum, e gata 😀

De vorbă cu maşina

Exagerez acum, discuţia a avut loc între mine, maşină şi bunica. Azi am fost să-mi duc bunica la ţară. Înapoi, are optzeci şi cinci de ani, dar arată pe la şaptezeci. Mintea îi merge brici, dar nu e ea prea obişnuită cu tehnologia, că doar s-a certat o oră cu robotul telefoni, explicându-i că ea e femeie bătrână şi nu înţelege ce vrea.

Eu, normal, având comandă vocală, am devenit o puturoasă. Aşa că nici măcar butoanele de pe volan nu le mai folosesc. E greu, ce ştiţi voi. Ştiţi cum e să mişti degetul? Hehe, greu, greu, vă spun eu. Şi aşa trebuie să-mi mişc mereu picioarele, să nu uităm nici de mâna dreaptă, că na, nu poţi băga în viteze cu piciorul. Aşa că celelalte comenzi le dau din gură.

După ce am ascultat Bizet, vreo şase cd-uri, şi o lua de la capăt. Am zis: gata! Aşa că îi zic maşinii:

– Radio On!

Ea, maşina, care nu a priceput prea bine, zice:

– Conditioner off!

Eu: Vacă proastă! Radio On!

Ea: Radio On.

Şi radioul începe să cânte.

Bunica: aşa o cheamă pe ea?

Desigur, eu depăşisem momentul, aşa că nu pricepeam care ea.

Eu: Pe cine, mă, să cheme aşa?

Bunica: Pe maşină.

Eu: Aşa cum?

Bunica: Păi aşa cum ai zis înainte.

Eu: Radio On?

Bunica: Da.

Mi-a venit să râd. Ce să-i explic, nu avea rost.

Eu: Da, aşa o cheamă.

Bunica: Mi-am dat seama, că tot aşa a zis şi ea. Ştie cum o cheamă.

Eu: Mda, uneori se prinde.

După vreo zece kilometrii mă plictisesc de postul respectiv, aşa că ţip la turbată:

– Change post!

Maşina: Change post!

În fine, toate bune, dar peste zece minute…

Maşina: Change post!

Hmm, zic eu în sinea mea, dar o las în treaba ei. După alte zece minute, istoria se repetă. Mă enervez pe ea şi îmi zic că îmi pot deplasa şi singură mâna. Aşa că îi zic:

– Sleep.

Dar povestea se repetă. Ea îmi tot zicea la câte un interval de timp că „Sleep”.

Bunica: Dar ce face acum? Ce tot zice?

Eu: Las-o că e bolnavă cu capul.

Pun mâna pe telefon, căci nici nu se punea problema să-i dau comandă să sune şi sun la un nene de la Honda. Îi explic eu ce face dementa. Iar el, cu gingăşie, îmi spune:

– Aţi apăsat de două ori sau de mai multe pe buton înainte de-a activa sistemul vocal, iar ea are impresia că trebuie să ia mai multe comenzi. Vă rog să-i spuneţi Setup şi Exit, apoi să activaţi butonul printr-o singură apăsare, nu mai multe.

Am făcut. Şi a mers. Maşina a tăcut şi a executat cuminte toate comenzile vocale. Fără să mă mai enerveze.

Bunica: Acum ce face?

Eu: Am trimis-o la culcare, era obosită.

Bunica: Păi, săraca, la cât a mers. Dar tu cum te mai întorci acasă dacă ea doarme?

Eu: O să accelerez încet, să nu o trezesc.

I-am făcut botezul

Desigur, urcam liniştită o pantă, cu a doua. Patruzeci de kilometri la oră. Maşini în stânga, maşini în dreapta, toate parcate. Doar o maşină mai avea loc pe culoarul ăla. Ştiam eu că oamenii nu prea coboară pe acolo, dar mai urcă. Că na, e mai simplu. Bmw-ul se apropie, se apropie. Chipul bucălat al puştiului de la volan nu îmi spunea nimic bun. Şi se apropie. Mă uit în stânga, în dreapta, nu am unde să mă dau, maşini peste tot. Trec de poarta pompierilor când îl văd că vine şi nu se mai opreşte. Poc. Poc şi atât. Am oprit, dar până să mă dau jos, el întoarce în poartă şi o ia la trap. Mă uit după el, dar nu apuc să-i văd numărul. Un beţiv se uita gingaş la mine.

– I-ai văzut numărul?, mă trezesc întrebând.

 Omul se uită la mine.

– Al cui număr?

Da, aşa mă gândisem şi eu.

Mă uit la maşină, bara spate, partea dreaptă uşor înfundată. Asta este, mă duc să-mi iau nepoata şi la poliţie să-mi dea dovadă. Ce să fac, n-am ce face. Ajung la blocul respectiv. Sună Crina – cum o face că ea află întotdeauna veştile importante, nu îmi dau seama – îi spun ce-am păţit. Apoi, îl sun pe Xreder. Întrebări cu duiumul. Nu fac zece metri cu maşina că sună tata:

– Eşti bine?

– Dap, sunt.

– Atunci e tot ce contează.

– Dap, corect.

Sună iar Xreder.

– Când ajungi acasă să mă suni.

Ajung, îl sun vine repede, abia de am apucat să mă dau jos. Când mă uit, maşina nu avea nimic. Mă mai uit o dată mirată.

– Băi, îţi zic că era bara băgată înăuntru.

– Ei, şi-a revenit. E material din ăla…

Mă rog. M-am mai uitat la ea. Uimită! Dă-o în mă-sa de maşină, ăla mi-a dat-o, era gaură şi acum nu mai are nimic. Bune maşini fac japonezii ăştia. Bravo nene, nici la poliţie nu mai merg, păi ce rost are. Nu are. Asta este. Măcar pot dormi liniştită.

Intru în casă. Pe jos ud. Katy tocmai spălase. Mă descalţ şi umblu din cameră în cameră după un număr de telefon. Alunec, cad, mă lovesc. O durere cumplită de cap m-a pus jos instantaneu. Şi am dat cu fundul, desigur, m-am ţinut şi în mână. Aşa că închietura stângă e cam şubredă. Ziceţi voi că asta nu a fost zi cu ghinion. Hehee, asta da viaţă. Gata, mă culc, poate se duce piaza rea 😀

Se poate şi în trei zile

Am avut la dispoziţie trei zile să mă obişnuiesc cu Honda înainte de-a preda Fiatul cui aparţinea de drept. Trei zile: vineri, sâmbătă, duminică. Aşa că am mers ca disperata. Ce să vă sunt, sunt happy. Maşina e frumoasă şi în plus are o mie de comenzi vocale. E distractivă, atunci când nu pricepe ceva zice: „Pardon?”. Da, da, telefon pe bluetooth şi, de asemenea, comenzi vocale pentru telefon. Eu îi zic: „Ring cutare” şi ea ring. Se aude în boxe, noroc că nu prea plimb eu pe nimeni cu mine 😛

Desigur, mai are o groază de tâmpenii pe care nu le-am descoperit. La atâtea butoane mai am nevoie de timp să mă prind ce şi cum. Dar e mişto că îi zici să dea drumul la radio sau la cd, aer condiţionat, etc, fără să mai întinzi tu mâinile. Desigur, cine mă vede vorbind cu maşina poate spune la fel de bine că sunt nebună, dar şi ea vorbeşte cu mine 😀 Îmi mai place pielea. E super confortabilă, iar încălzirea în scaune e aproape Dumnezeiască. Faptul că are asistenţă la urcare, pentru mine e o binecuvântare. Urcă singură pe orice deal, nici nu trebuie să o accelerez, desigur, dacă nu mă grăbesc şi de obicei o fac.

Fugeee, da, fuge. La o sută patruzeci de cai şi motor de doi virgulă doi, fuge, credeţi-mă. A fost greu să mă învăţ să o stăpânesc, că se poate şi stăpânii. Să nu credeţi că e după ea. Trapa îmi place. E tocmai bună pentru scotearea fumului de ţigară. În rest, o tin închisă. Şi cu chestia aia de material trasă. Mă obsedează faptul că se uită cerul drept în capul meu 😛 O singură problemă am încă cu ea. Maşina mea are şase trepte, şi încă nu nimeresc din prima marşarierul. Ceea ce mă scoate din sărite. Adică fac eu exerciţii în parcare, dar în trafic tot într-a şasea intră. Căpoasă. N-ai văzut aşa ceva. Mă cert cu ea. Normal. Îi zic: eşti proastă. Şi ea: pardon. Normal, nu ştie decât germană, engleză, italiană, chineză, japoneză şi franceză. Aşa că dacă îi zic în română nu pricepe. Ştiu, ar trebui să înveţe, doar şi-a căpătat cetăţenia română 😀

O altă problemă e cu înscrierea. Mă tot gândesc ce număr să-i aleg. Aşa că am nevoie de un sfat: AG-20-OSM, AG-81-OSM sau AG -20(81)- TLW(Top Level Women) 😀

Să vă văd 😆

Asta este

Cam asta este. Are piele integrală, neagră. Da, mi-ar fi plăcut mai deschisă, dar cum asta e pe stoc, parcă nu mai am răbdare să aştept. Multe, multe comenzi pe volan, trapă, magazie de cd-uri, tot ce se poate în materie de protectie, navigaţie, dublu climatronic, încălzire în scaune. Pachet fumători faţă-spate. Motor 2.2i. TDDI, 140CP, ajunge pana la 215 km/oră. Scaune reglabile electric, volan în şase poziţii, adâncime şi ce o mai fi. Ce mai, e plină de beculeţe. Probabil că voi sta o lună în parcare să aflu ce face fiecare buton în parte. Dar o să aflu, jur că o să aflu. Bară de protecţie pietoni, aia habar nu am cum e, dar e. Tot felul de asistente. Big xenon, faruri cu spălare, oglinzi anti-apă, anti-gheaţă. Geamuri reglabile la soare. Ei, vă mai spun? Sunt deja bolnavă. E modelul executiv, are tot ce poate avea pe ea, la promoţie, cu cinci mii de euro mai puţin. Păi na, prost să fii, noroc că eşti.

 

Şi da, am făcut şi test drive. Eheeeee, ce să vă spun, am fost stresată. Nu am mai condus o maşină atât de joasă, şi e joasă, zău că e. Am fost cu cumnatul meu, nici el nu era convins că voi fi în stare să merg cu ea, dar eu. Vă daţi seama. Ei bine, chiar am fost capabilă de o asemenea performanţă. Zău că am fost. Am fost mai mult decât capabilă. Ba chiar când începusem să mă obişnuiesc cu ea, hop, s-a terminat testul. Dar a fost bine, chiar foarte bine. Mi-a plăcut. M-am simţit ca în rai. O maşină care îţi oferă tot confortul. Se înfige, Doamne, ce bine se mai înfige. E foarte stabilă în curbe. Nu eram obişnuită cu maşini aşa stabile în curbe. Dar ea e stabilă. Foarte stabilă chiar şi la viteză mare. Iar în pielea aia te simţi ca paşa pe bulevard. Mai mai că îţi vine să dormi la volan 😀 Nerecomandabil, desigur. Oricum, e singura maşină joasă care m-a încântat până la… onanism 😛 Acum asta este, sunt hotărâtă, voi face pasul. De ce să nu îl fac? Îl fac. Nu am vrut niciodată nimic pentru mine, acum vreau. E momentul în care îmi doresc ceva doar al meu.

Nu e pentru toată familia, nu e pentru mine şi soţul meu, pentru mine şi mama, pentru mine şi alţii, e doar a mea. Lucrul meu. Singurul lucru care e doar al meu, normal, în afară de laptop. Poate că e un moft, poate că mă mai puteam plimba un timp cu Fiatul, dar pur şi simplu mi-o doresc şi cred că mor de inimă rea dacă nu mi-o iau.

Nu sunt un om pretenţios, am renunţat la minunea de trezeci de mii de euro. Că, până la urmă, puteam să mă dau în cap şi să mi-o iau, dar mi-am dat seama că nu ar avea sens. E un moft mult prea mare. Dar la Honda asta eu nu mai renunţ. Mă leg de ea şi tot o iau. Gata, sunt aproape fericită. Mâine o să văd dacă sunt fericită sau nu cu adevărat. O să vă ţin la curent. 220 e de ajuns? 😀