Au fost şi-n 2009 cărţi printre cărţi

Mai întâi de toate aveţi o scurtă prezentare a cărţii „Ochiul lunii”. Ştiţi voi, cartea aia de cică e dură rău. Am citit şi mai dure, dar merită şi asta oarecum.

Apoi, se ştie, la sfârşitul fiecărui an am făcut un top de carte. De data asta o să-l fac pe genuri. Sigur, o să lipsească romance-ul pentru că n-am citit decât două sau trei din acest gen şi oricum nu au vreo relevanţă aparte pentru mine. Îmi cer scuze că n-am simţit nimic. O să mai încerc, dar nu promit nimic.

 

Top 5:

 

Crime:

 

5 „Obiecte ascuţite” – Gillian Flynn

4 „Esenţa răului” – Greg Iles

3 „Întilnire la Elysee” – Rodica Ojog Braşoveanu (cu toate că acesta e roman de spionaj)

2 „Crime sofisticate” – George Arion (ar putea fi chiar pe primul loc, dar n-am citit decât prima parte aseară)

1 „Somalia, mon amour” – Bogdan Hrib

 

Clasici:

 

5 „Galateea” – Cervantes

4 „Umiliţi şi obidiţi” – Dostoievski

3 „Iliada” – Homer

2 „Teatru. Opere complete” – Euripide

1 „Adolescentul” – Dostoievski

 

Clasici în viaţă:

 

3 „Cinci milenii de manipulare” – Bogdan Teodorescu

2 „Hyde Park” – Lorena Lupu (dacă eu vreau să o consider un clasic în viaţă, voi nu mă puteţi opri).

1 „Fără canguri” – Lucia Verona

 

A se ţine cont că aceasta e o categorie personală, iar aceşti trei oameni au lăsat ceva semne asupra mea prin ceea ce au scris. Ceva mai multe.

 

Thriller-Horror

 

5 „Trilogia Millennium” – Stieg Larsson

4 „Cartea fără nume” – Anonymous

3 „Evanghelia după Satana” – Patrick Graham

2 „Ultimul papă” – Luis Rocha

1 „Oase încrucişate” – Kathy Reichs

 

Fantasy Junior

 

5 „Seria Lumea disc” – Terry Pratchett (chiar dacă nu e tocmai junior)

4 „Seria Tunele” – Roderick Gordon şi Brian Williams

3 „Schulduggery Plesant” – Derek Landy

2 „Seria Familia Puhoi” – Colin Thompson

1 „Jocurile foamei” – Suzanne Collins (cu toate că pe aceasta n-aş băga-o la junior, oricum e cea mai bună serie a tuturor timpurilor 😀 )

 

Fantasy

 

5 „Amber” – Roger Zelazny

4 „Elantris” – Brandon Sanderson

3 „Seria Waldemar” – Liviu Radu

2 „Seria Clanul Otori” – Lian Hearn

1 „Lună plină” – Kelley Armstrong

Sigur, aici aş avea multe de adăugat, dar mă limitez la astea

 

SF

 

3 „Andrenergic” – Sebastian Corn

2 „Umbra torţionarului” – Gene Wolf

1 „Geneza” – Bernard Beckett

Aş fi vrut să citesc şi „Dansând pe marte”, dar şi „Alte Ţărmuri”, probabil că nu o s-o fac curând, din păcate. Asta e.

 

Non-Ficţiune

5 „Oamenii cărţii” – Geraldine Brooks

4 „Sun Tzu era un biet mototol” – Stanley Bing

3 „Apocalipsa anunţată – 2012” – Sylvie Simon

2 „Mic tratat de filosdotică” – Thomas Cathcart şi Daniel Klein

1 Otrăviri celebre în Evul Mediu” – Franck Collard

 

Printre cărţile foarte bune citite anul ăsta se numără, desigur şi „Faust”, „Seria Vampirii sudului”, Tolstoi cu ceva proză scurtă şi multe, multe altele. M-am limitat doar la cele care mi s-au întipărit mai bine în memorie. Aceasta este o prezentare subiectivă, aşa că nu săriţi la moalele capului.

Şi da, din păcate am uitat să mai număr câte cărţi am citit. Aşa că undeva prin martie ajunsesem la vreo douăzeci şi patru. No, poate anul ăsta nu mai uit.

Şi, din nou da, n-am putut scrie despre toate cărţile citite, poate am să reuşesc în 2010. La ce dezastre se anunţă, probabil că singurul lucru care o să-mi mai rămână ăsta va fi, să vorbesc despre cărţi. Sau poate nici ăsta. Deci atât azi.

Reclame

Despre regina elfă

UPDATE DE INCEPUT: Ca sa fie treaba treaba, o noua recenzie cu regina

După cum vedeţi nu mai scriu pe blogul dinastiilor, pentru că, de o da domnul Darius, o să am un blog pe punct ro pentru Crime, şi pentru că… Staţi încet, explic imediat.

După cum am spus dinastiile se vor termina după patru cărţi. E posibil ca într-o zi să merg şi pe partea masculină a basmului. Dar nu vreau să promit nimic pentru că nu ştiu când se va ivi acea zi. Apoi, orice carte care vi se va părea a fi SFFH, de fapt va fi Aventură. Ori Tritonic mă încadrează în această categorie, ori altă editură îmi propune să am o colecţie de aventuri 😆 Mamă ce înjurături o să-mi iau pentru asta. Hi hi hi.

Nu, „Regina elfă” nu va fi lansată la Gaudeamus, în ciuda planurilor măreţe pe care şi le-a făcut Bogdan. Pot să ţin cartea în mână dacă e nevoie şi să spun că e o carte ce nu trebuie citită sau cumpărată sub nici un pretext, mai ales că nu face parte din genul SFFH. Deci nu face parte din acest gen. Puteţi să-i atribuiţi orice alt gen doriţi voi, dar nu ăsta. Ştiu că Bogdan îşi făcuse speranţe că voi lansa alături de Liviu Radu. Îl ador pe Liviu Radu şi e un om de nota zece, dar nu voi face asta. Şi da, Bogdan află de pe blog toate astea, pentru că azi nu am avut treabă cu el ci cu Iulia, aşa că am uitat să-i comunic comunicarea 😉 Mă rog, am uitat să-i spun şi alte lucruri, dar i le voi transmite mâine, acum n-am chef să o iau de la capăt, mai ales că am alergat ca o nebună pentru ştie el ce. Louis să facă bine şi să vină cu autograful în dinţi, altfel îl dau afară din oraş fără drept de apel 😛

În ciuda acestui fapt la Baia Mare va fi lansată „Regina elfă” 😀 Comic, ştiu, dar nu pot lansa două zile la rând Indicii Anatomice, iar celelalte manuscrise sunt doar în pc-ul meu, aşa că nu le pot pune la bătaie. Asta dacă nu se gândeşte repede vreo editură că vrea să publice ceva de genul Thriller-fantasic sau Horror-amour, dacă există aşa ceva 😀

Şi eu mă întreb cum voi prezenta Regina, probabil ca făcând parte din colecţia Tritonic Junior şi cam atât. O să spun o poveste din aia de o să sucesc mintea auditoriului şi o să-i conving pe toţi că nu e nimic fantasic în cartea aia. Că toate s-au întâmplat pe vremea când trăia Pazvante Chioru’.

O, şi da, voi da supremaţia celor ce scriu hard-uri. Ba chiar mă închin în faţa lor, dacă va fi nevoie voi trece şi la autoflagelare. Orice pentru binele SFFH 😀 Zău că nu-i o problemă.

De acum încolo voi spune tare şi clar: CARTE PENTRU ADOLESCENŢI, cu toate că şi aşa va fi naşpa, vă spun eu. Dacă e pentru adolescenţi nu intră în SFFH, nu? Adică are deja o etichetă, doar nu o să punem o sută. Zău aşa.

A, şi pentru că cineva mă întreba zilele trecute dacă are vreo legătură faptul că micşorez seria cu grupul celor mici, păi nu are. Chiar nu are. Pur şi simplu nu mai pot scrie la ea. Asta e singura problemă. Că dacă aş fi fost chiar aşa nervoasă pe acel grup sau dacă i-aş fi băgat în seamă, aş fi ajuns la cincisprezece cărţi, numai aşa de-a dracu’. Dar nu are. Nu am o motivaţie clară, poate doar o plictiseală în ceea ce priveşte subiectul. Şi faptul că am multe altele în cap care nu îmi mai dau răgaz şi pentru dinastii. Deci cam asta este. Dacă ne vom vedea cumva la Gaudeamus va fi cu o văduvă neagră, dacă nu, poate ne ciocnim printre rafturi la cumpărat de cărţi 😉 Nu moare nimeni dacă ratează un Gaudeamus, zău aşa.  

Nu mă pasionează

Cu atât mai puţin îmi pasă. Am văzut că s-a relansat un fel de cenaclu SF, pe numele lui ProspectArt. No, nu mă pasionează. N-am nimic cu cei ce au reînviat toată treaba asta, din contră sunt demni de toată admiraţia, doar că la ce indivizi se învârt pe acolo… îmi pare rău, dar nu mă pot coborî în halul acela oricât de mult aş încerca. În plus, după cum bine ştiţi şi voi, în lumea asta SF, Fantasy, Horror, e atâta mâncătorie, încât o să-i las să o facă între ei. Pe mine, la fel de bine, mă puteţi considera un trecător prin viaţă. N-am nevoie de recunoştinţa nimănui la titlul de scriitor sau autor sau oricum aţi vrea voi să spuneţi. Eu scriu pentru mine şi nu vreau să ştie tot poporul SF-istic ce am eu în cap. Mulţumesc dar mă simt bine cu ce am. Cu cititorii mei, cu scriitorii de non-fiction, cu ale mele. Nu vreau să intru într-un astfel de club.

Am fost şi eu invitată la întâlnire. Cu toate că nu aveam cum să ajung din pricină de Bruxelles, nici nu aveam de gând. Desigur, sunt unii oameni acolo pe care îi apreciez, dar mai sunt şi alţii pe care nu aş vrea să-i întâlnesc nici măcar virtual, ce să mai discutăm de face-to-face. Şi aşa Xreder şi Bogdan mă obligă să zâmbesc prea mult când eu aş vrea să le dau una în faţă anumitor persoane, dar cică nu se face. Probabil că de aş merge la o astfel de întâlnire, scăpată de sub control – eu – nu ar fi prea plăcut pentru nimeni.

Nu îmi place să mă prefac, aşa că mai bine stau acasă. Mă întâlnesc cu cei cărora le pasă de ceea ce scriu eu şi le povestesc mai în amănunt. Fiţele astea nu sunt pentru domnia mea, îmi pare rău. În plus, mi-am jurat mie, că nu voi lua vreodată parte la chestii SF, Fantasy sau Horror. Sunt prea aroganţi pentru singurul meu neuron, aşa că să rămână ei cu ei, eu sunt cu mine. Puteţi spune că sunt individualistă – nu voi nega – că îmi bag unghiile în gât şi câte şi mai câte. Adevărul e că din punct de vedere literar, pe acest precis segment, nu mă interesează decât persoana mea. Fiecare să se descurce cum poate. Dacă ProspectArt va reuşi să scoată autorii de gen peste graniţe, bravo lor, dacă nu, bravo lor oricum pentru străduinţă. Eu mai mult nu mă implic. Şi nici nu vreau să fiu considerată vreo scriitoare de gen. Are cine mă citi şi pe mine, aşa că nu îmi fac prea multe griji. Oricum, eu sunt împotriva grupărilor de orice fel. Nu mă integrez nicăieri. Şi atunci când voi crede eu că e cazul, cu siguranţă nu va fi ceva ce ţine de segmentul SF. Adevărul e că după seria asta, nici nu sunt convinsă că voi mai scrie vreodată un fantasy. Sau, mai bine spus, că-l voi publica. Poate că mă voi mai distra scriind pe blog, dar o să mă rezum cam la atât. Am altceva în cap de acum încolo.

Militez pentru toţi scriitorii români, indiferent ce ar scrie ei. Nu sunt fixistă, citesc orice. Nu cred că cei ce scriu SFFH sunt mai buni sau mai răi. Tocmai de aceea nici nu am nevoie să particip la astfel de evenimente. Şi, după cum vedeţi, nici nu duc lipsă de participaţiuni. Mă duc în destule locuri şi sunt suficient de activă, nici n-aş mai face faţă. Un singur lucru mai am de realizat în viaţa asta a mea de scriitor şi până la sfârşitul anului, optimistul din mine e convins că va fi bătut în cuie. Acum am alte treburi de făcut, alte lucruri de scris. Şi cu toate că încă nu e nimic bătut în cuie, cred că la anul voi scrie cartea vieţii mele în colaborare cu Răzvan Dolea.

Pentru moment voi face o pauză. Nu una adevărată. Mai am de terminat o carte pentru Cella, pentru că nu sunt convinsă că o voi publica, dar pentru Cella o voi termina. Apoi Iolanda Ştireanu trebuie să-şi de-a în petec, din nou 😛 Dar, până la Iolanda Ştireanu şi cartea cu Răzvan Dolea voi fi într-o pauză de amorţeală. Oricum eu nu prea scriu vara. Din punct de vedere literar astea trei luni sunt cam moarte. Şi asta pentru că prefer plaja, soarele şi marea, nu că n-aş avea ce scrie sau mi-ar lipsi inspiraţia.

Ca să fiu sinceră nici nu ştiu de ce am scris toate astea. Cred că pregătirea asta pentru Iaşi mă face să intru în panică. No, să vedeţi ce emoţii o să am. Întotdeauna la târguri sunt moartă 😀 Apă şi lămâie, repede, până nu leşin 😛

 

A, şi dacă vreţi să vedeţi ce a scris Crina pe coperta patru a Reginelor, normal, duceţi-vă la Crina 😛 Mie mi lene să o mai postez şi pe aia.

Pentru că mâine o să dispar…

M-am gândit să vă povestesc repede cum e cu tatăl regelui 😀

 

Da, din punctul meu de vedere, fiul lui King este mult, mult, superior tatălui. Fără doar şi poate. King senior m-a dezamăgit de multe ori. Cu miile lui de pagini, rar m-a făcut să îmi doresc cu disperare să termin cartea. Culmea, fiul său, cu doar trei sute de pagini, a reuşit să creeze cea mai bună poveste horror din ultimii cinci ani.

Mircea Pricăjan a fost cel ce a tradus cartea, şi cu toate că unii spun pe la colţuri „Mircea nu ştie să traducă”, iată că ştie. Nu îl plac pe Mircea ca om, să nu mă întrebaţi de ce pentru că nu l-am văzut decât o singură dată în viaţa mea şi n-am schimbat nici un cuvânt. Culmea e că de obicei atunci când instinctul îmi spune că nu îmi place omul, oricât aş încerca eu să-i dau o şansă, tot nu o să-mi placă vreodată. Dar gurile rele n-au dreptate şi ce e al lui, e al lui. Omul ăsta ştie să traducă. Se simte, el a simţit cartea, personajele şi nu pot decât să-i dau o notă maximă, cea mai maximă şi să-l încoronez pe King JR în locul tatălui. Categoric!

Ei bine, „Cutia cu fantome” o puteţi comanda dând click pe titlu, vă jur că e genială. Şi rar sunt impresionată de un horror.

111

12

13

14

15

16

18

Şi ca să termin şi cu asta, aşa a început povestea indiciilor anatomice 😉

 

 

b1

b2

b3

b4

b5

Se votează

Pasionaţii de Fantasy, Horror şi SF ar trebui să dea o fugă şi să-şi voteze cărţile favorite. Acum, la drept vorbind nu cred că trebuie să votaţi şi ce nu ştiţi. Oricum, Horia şi Feri au să dea câte două cafele de persoană pentru preţiosul meu vot. Feri pentru proză scurtă şi Horia pentru New Weird, ceea ce vă doresc şi dumneavoastră. Restul voturilor nu vi le spun 😉 Cu un singur lucru nu sunt de acord, dar, desigur, nu eu decid, dar pot spune, ce caută New Weird la cea mai bună reprezentare grafică? Adică ce caută toate acele cărţi acolo? Doar una mi-a plăcut ca reprezentare grafică, uff. Mă rog, asta e doar părerea mea, dar vouă s-ar putea să vă placă, cine sunt eu să vă spun ce să votaţi? Oricum, de aici de la mine nu votează multă lume, ştiu. Oamenii care intră aici în nici un caz nu sunt mari fani ai genului, sunt prietenii mei 😉 Dar cine ştie, poate ajută. Nu durează mult să votaţi. Aşa că dacă şi ştiţi ce faceţi, nu e frumos să staţi pe gânduri.

Data viitoare poate mă anunţă şi pe mine cineva din timp că se votează. La cât am intrat pe bloguri în ultima săptămână puteam să nu aflu niciodată 😉

Iar mă plâng?

Probabil.

 

Nu, nu cred că mă plâng, cred că încep să trag concluzii. Aşdar, am mai spus, dar tot mai spun ca să vă intre bine în cap. Mă rog, trebuie să-mi intre şi mie, nu numai cititorilor mei. – Înainte de-a începe ţin să vă anunţ că sunt foarte obosită şi că azi am reuşit să mă obosesc pentru vreo două zile – Revenind, revin la literatura fantasy. Nu, mai degrabă, revin la acel fantasy clasic, cel pe care l-am tot abordat până acum, lăsând în urmă faptul că am scris două thrillere şi ceva ce nu pot defini. Da, am spus că după „Dinastiile” nu voi mai aborda fantasy-ul clasic. Poate ceva New Weird sau ceva în genul „Cronicile Bibliotecarului”, care, la urma urmei, face parte dintr-un fantasy pământean, să îi ziceam contemporan. Mă rog, cred că şi ăsta va fi scris mai mult la cerere. Probabil că o să încerc cu un prim volum care nu necesită continuare de nici un fel. Să zicem că e precum seria „Holmes”, se păstrează personaje, dar nu se leagă acţiunea. Aşa că pot încerca, măcar de gust.

Dar mă reprofilez pe thriller şi poliţist, momentan. Mai am eu şi teatru în minte, dar nu chiar acum. Cred că trebuie să mă mai coc. Să mai cresc puţin. Desigur, în viitorul apropiat, poate la anul, o să încerc un horror, mai mult pentru plăcerea proprie decât pentru altceva. Până una alta mă mulţumesc cu ceea ce am făcut până acum. Oricum n-am de ales, trebuie să mă mulţumesc, că bine sau nu, eu le-am făcut. Acum nu o să cad în negura scriitoricească, cu toate că tind să mă duc drept pe fundul prăpastiei şi să arunc laptopul cu tot ce am scris până acum. Dar zic eu că mai am şanse. Nu ştiu, poate că schimbând genul, schimb şi omul 😀 Greu de crezut, dar nu imposibil.

Sunt plictisită de fantasy, poate de aceea nici nu dau un randament maxim în momentul de faţă. Sunt plictisită de scrieriile fantasy, nici măcar nu mai pot citi coerent o carte fantasy, cu toate că Elantris îmi place destul de mult, dar nu e chiar genul ăla de fantasy pe care să-l placă toată lumea. Adică nu e o carte comercială, iar eu m-am încăpăţânat să cred că nu îmi place 😛

Poate o să încerc şi ceva nuvele, cu toate că nu ştiu să scriu proză scurtă, mă rog, nuvela nu e chiar proză scurtă, dar nu e nici lungă. Mna, până la urmă e mai scurtă decât un roman şi mai lungă decât o povestire, ceea ce s-ar putea să fie bine pentru mine. Cred că pofta de nuvele mi-a venit după ce l-am recitit pe Theodor Constantin şi a sa „Vrăjitoarea din casa cu stafii”. Cred că pentru un timp o să rămân la nuvele, habar n-am de ce. Dar cum îi spuneam şi Luciei, eu mă schimb de la săptămână la săptămână, dar de un lucru sunt sigură, după „Dinastiile” potopul 😀

Momentan nu mai pot scrie nici la „Cronicile Bibliotecarului” – Crina o să mă omoare 😛 –, dar nici nu vreau să rămână la jumătate precum „Crima perfectă”. Probabil că o să citesc un timp, o să încerc să mă liniştesc, nu ştiu, poate chiar să scap de valul de idei care îmi tot vin. Şi dacă tot plouă, de ce nu, să dorm mai mult 😀 Să scap de gătit pentru o vreme şi de viaţa socială, cred că nu mai am chef de socializare zilele astea. Dar trebuie să-mi vină cheful, ştiu eu că trebuie, pentru că vin lansările şi nu o să pot apărea cu faţa pe care o am azi. Adică ursuză şi fără chef de nimic.

Mă rog, şi dacă tot am ajuns aici, voi ce îmi recomandaţi să citesc? Vă rog, fără SF sau Fantasy, la astea mă descurc şi singură. Nu ştiu, aş citi ceva din secolul optisprezece, nouăsprezece – la subiect mă refer -. Am chef de ceva de genul ăsta. Nişte regine reale, nişte bârfe despre aceste regine. Viaţa la curte, din astea. Şi terminaţi cu Dumas, nu cred că mai sunt cărţi necitite ale lui. Da? 😀

Explozii

imgp3943

Dintr-un motiv neidentificat, întreaga mea viaţă am urât filmele cu explozii, foc, pară, etc. Prea incredibile şi pentru cei mai deschişi oameni. Am preferat un horror, un thriller sau, în mod special, un film psihologic gen „Tăcerea mieilor”, dap, genul de film pe care nu l-aş refuza niciodată. Pentru distracţia proprie, comediilor prefer desenele gen Shrek. Şi, în ultimul timp, Slavă Domnului, au tot apărut astfel de desene.

Ei bine, de vreo săptămână – asta nu ştiu cui se datorează, poate că unicul neuron a rămas în pană de idei – am început să ador filmele cu explozii. Case care fac bum, maşini etc. Adică orice face bum îmi place. Nu pot să spun de ce, pentru că, teoretic vorbind, tot cretine mi se par, doar că am devenit extrem de indulgentă, atât de indulgentă că am început să le ador. Nu găsesc nici o explicaţie pentru asta. E un fel de n-ar mai fi. Mă rog, e ca şi cum m-aş uita a şasea oară la „Pisica albă, pisica neagră”, doar că în cazul de faţă e vorba de sadism.

Nici în cărţi nu mi-au plăcut prea mult exploziile. Şi, de-a lungul timpului, am citit unele cu nişte explozii geniale, dar neinteresante pentru mine.

Asta nu ar fi nimic, dar pentru a se vedea că am luat-o pe arătură, vă pot spune că am stat până la patru dimineţa pentru a mă uita la „Misiune imposibilă”, partea a treia. Nu îmi place Tom Cruise. Nu l-am suferit niciodată. Privirea aia de om pierdut în spaţiu, mă enervează de-a dreptul. Dar nici că mi-a păsat aseară. Cu toate că primele două părţi le-am văzut obligată, fără a avea o plăcere oarecare, aseară mi-a plăcut. Dar, cel mai tare m-a încântat la sfârşit, faptul că soţia neajutorată a împuşcat vreo doi drept în inimă.

Aşa că am stat să mă gândesc: dacă aş fi fost în locul ei, şi nu să trec chiar prin ce-a trecut ea, ci prin ceva mai banal, şi de mi s-ar pune pistolul în mână, aş trage? După o jumătate de oră de gândit, cu un zâmbet larg şi satisfăcut, mi-am zis: „Dacă aş putea să-i şi aliniez la zid, zău că nu aş avea nici o remuşcare”.

Am adormit încărcată cu acest gând.

Când m-am trezit soarele era sus pe cer şi mi-am dat seama că totuşi nu-mi plac filmele cu explozii. Ca un fel de Biblie, pe noptiera mea, întotdeauna stă „Le piccole donne”, romanul Louisei May Alcott. Roman pe care nu l-am citit niciodată în limba română, nici nu ştiu dacă există o traducere a lui în română, dar, care, întotdeauna mă repune pe picioare. Acolo explodează doar sufletele celor patru personaje principale, în nici un caz case şi maşini. După ce am citit câteva paragrafe din carte – pe care o s-o învăţ pe de rost până la urmă – am ajuns la aceeaşi concluzie: prefer un horror fără explozii. Ce o fi fost în capul meu?

MINŢI RĂTĂCITE – IV –

TREXEL ŞI OANA

Prima parte

A doua parte

A treia parte

Dulce amărui. Închis la culoare. Mai era un deget în pahar. Pe lângă bere, Jagermeister era singura băutură alcoolică pe care o consuma, rareori. De fapt, doar atunci când se relaxa întins pe canapea sau atunci când voia să-şi impună că e relaxat. Acum, Benjamin se afla în a doua ipostază.

După amiaza trecuse deja, era aproape seară. Vineri seară. În mod normal ar fi trebuit să fie relaxat, după o săptămână de lucru, început de weekend, ce putea fi mai liniştitor? Pentru el însă lucrurile stăteau altfel. Resimţea singurătatea, ura liniştea, avea momente în care se dispreţuia.

Pe măsuţa din faţa canapelei zăceau vreo patru cărţi începute, toate deschise şi întoarse cu scrisul în jos. Câteodată îşi punea o pernă sub măsuţă, se întindea pe jos cu mâinile sub cap şi citea prin sticlă. Din toate patru. Apoi dădea pagina la toate şi continua din aceeaşi poziţie.

Alteori, întins pe canapea cu ochii închişi, juca singur şah. Şi cu albul şi cu negrul, vizualizând în minte tabla şi toate nervurile pieselor de lemn, asupra cărora zăbovea urmărindu-le cum se ridică în aer şi îşi schimbă poziţia. La comandă. Ar fi fost un bun manager.

          Ce seară de căcat, cugetă Benjamin plimbând pe sub limbă licoarea roşiatică.

Dintr-o dată privirea mohorâtă parcă scuipă un strop de lumină. Îşi aduse aminte de ea. De ochii ei mari şi blânzi şi indecenţi. De vocea ei… ce voce avea! Era bună la o linie erotică.

Îşi turnă repede în pahar ultimul deget de pe fundul sticlei şi deschise laptopul. Aşteptă câteva secunde. Deşi posibilitatea de a o reîntâlni i se părea destul de mică, se prinse totuşi cu ambele mâini de idee. Practic era singura idee care i-ar fi salvat seara.

Wireles Home network is now connected.

Signal strength: Excellent.

Porni browserul şi tastă din cap adresa barului. Apoi dadu click pe “Insider, webcam live”. Mergea perfect de când se legase la reţeaua metropolitană. În plus avea facilităţi pentru zoom şi înregistrare. Nu era prima oară când se juca aşa. Începu să caute. În bar nu era prea multă lume şi avea o bănuială că dacă ea va fi acolo va sta singură. Într-un fel deja se simţea îndreptăţit ca ea să fie singură. O voia numai pentru el.

Se rezemă înapoi de canapea. Nu era acolo. Însă, surprinzător, Benjamin zâmbea. Era sigur că va veni. Gândirea pozitivă îi schimbă radical dispoziţia. Pentru el legea atracţiei universale funcţiona impecabil. O testase de multe ori înainte să o adopte ca şi stil de viaţă.Mai avea totuşi mult de lucru. Apăreau încă uneori, ca şi mai devreme în seara aceasta, momente în care nu se simţea bine în pielea lui. Până acum se automotivase cu multe lucruri pentru a-şi găsi o scuză la stările depresive. Mai nou nu-şi mai găsea. Voia pur şi simplu să scape de ele. Dar mai avea de lucru la asta şi era conştient că pentru a reuşi complet era nevoie să adopte o stare de seminebunie controlată. Pentru că altfel nu se putea. Erau prea multe amănunte în mintea lui care nu i-ar fi permis să trăiască o viaţă normală, cu gânduri liniştite. Şi, în fond, cu siguranţă s-ar fi plictisit cu o existenţă banală.

Se ridicase de pe canapea şi privea pe geam, dar nu se uita la nimic. I se prefigura în cap desfăşurarea lucrurilor.

– Iar o să mă pierd. Când o să dau ochi în ochi cu ea… Futu-i! Zâmbi, plescăind drogul lichid care-i gâdila papilele. Nu-i nimic! Ei îi place asta! O excită. O să-mi las în voie simţurile de data asta. O să…

Se întoarse dintr-o dată spre laptop. O umbră brunetă aluneca printre mese cu un mers senzual. Benjamin văzu locul liber din capătul barului şi privirea lui o conduse într-acolo. O privi cum se aşează pe scaunul înalt şi îi sugeră să-şi pună gentuţa dreptunghiulară în faţă, pe tăblia barului, din motive de securitate.

Se aşeză pe canapea, aplecat către ecran. O vedea din profil. Zăbovi puţin asupra chipului frumos desenat şi dintr-o dată nu mai fu mulţumit de calitatea imaginii de pe ecran; zoom-ul i-o aducea în pătrăţele mărunte dintre care nu putea desluşi detaliile. Aruncând o privire către dulapul din lemn de brad vizualiză dincolo de uşile închise cămaşa de in, pantalonii de velur maro şi jos pantofii maro din piele întoarsă. Apoi privi din nou spre ecran şi în secunda următoare se trase înapoi speriat proptindu-se cu spatele de canapea. Femeia îşi îndreptase privirea spre cameră şi îi zâmbise cu subînţeles, după care lăsase privirea la loc în cafea. Prin cap începură să-i treacă o grămadă de posibilităţi prin care ea ar fi putut să bănuiască prezenţa lui în faţa ecranului, chiar atunci în acel moment. Le desfiinţă rapid pe toate.

– N-avea cum! De unde dracu să ştie? E paranormală?

Peste câteva minute ieşea val-vârtej din casă trântind în urma lui uşa metalică şi ascultând mecanismul de închidere cum încuie automat toate cele cinci zăvoare.

Intrarea în bar era învăluită în umbră pentru a se evita fireasca întoarcere de priviri a consumatorilor atunci când cineva îşi făcea apariţia în local. Benjamin se opri puţin acolo şi trase de câteva ori aer în piept încercând să-şi regleze respiraţia, agitată frenetic la vederea ei.

          N-o să mă pierd chiar din prima. O iau uşor, dar ferm.

O luă încet printre mese batând cu degetele pe piciorul stâng ritmul la The thrill is gone care tocmai ajunsese la solo-urile din a doua jumătate. Ea era aşezată uşor cu spatele spre el. Se opri un moment pentru a se preface ca în drumul spre o masă liberă tocmai a remarcat-o. Îi descoperi privirea în oglinda din spatele barului şi i se păru interesant să-i facă semn cu mâna invitând-o la o masă. Aşa avea certitudinea că într-adevăr ea îl privea prin oglindă.

Femeia nici nu apucă bine să se aşeze la masă că apăru băiatul de la bar care începu să aşeze în faţa lui cafeaua tare, ceaiul de trandafir, paharul de Schweppes şi cele două beri. Benjamin o privi în ochi pentru a descoperi dacă era impresionată de faptul că îi fuseseră aduse toate băuturile fără să comande.

– Deci vii des pe-aici, începu femeia, făcându-l să înţeleagă că e puţin impresionată.

– Nu tocmai, doar în weekend, uneori. De unde ştiai că vin? întrebă Benji gândindu-se la privirea aruncată de ea la camera, dar imediat îi păru rău că a întrebat.

– Trec pe ceva mai tare, ia-mi un gin, te rog! spuse ea, ocolind întrebarea dar necontenind să-l privească direct în ochi. Abia atunci băiatul de la bar plecă tiptil din spatele ei. Aşteptase ca Benji să o întrebe primul ce doreşte şi era puţin dezamăgit.

Nesperat, Benjamin nu simţea nici o emoţie. Felul cum ea abordase discuţia de la început îl băgase într-o stare de normalitate şi timiditatea lui refuza să se arate. Din cauza asta începu să se simtă oarecum prea banal. Aşteptase senzaţiile, transpiraţiile, se vruse stânjenit şi încurcat. S-ar fi dorit într-o postură din care să fie provocat să iasă. Dintr-o dată însă nu i se mai părea nimic interesant.

– Naşpa! gândi Benjamin şi închise cu o mână displayul laptopului, urmărind cum siluetele celor doi bărboşi ameţiţi de la bar, singurii din local, se fac tot mai întunecate si apoi trec în spectrul negativ. Aparatul se închise cu un clinchet slab urmat de un piuit specific. Trecea în standby, lucru care apăru şi în mintea lui Benjamin ca fiind cea mai buna idee. Peste doar cinci minute dormea adânc, cu clipiri spasmodice şi respiraţie şuierătoare.

 

*

 

Daniel se trezise de o oră. Nici urmă de lumină solară nu se arăta pe cer. De obicei se trezea la cinci dimineaţa. Îi plăcea să bea o cafea, ba nu, mai mult îi plăcea mirosul cafelei de dimineaţă. Poate că era singurul lucru care-i plăcea cu adevărat. Aroma aceea venită parcă direct din Brazilia, de pe plantaţii. Mirosul negrilor, al sclaviei… nu putea pricepe de ce se tot gândea la sclavie. Uneori se gândise la Jack Spintecătorul ca la adevăratul eliberator de sclavi. Prostituatele erau sclave ale sexualităţii bărbaţilor. El nu făcea sex. Nu îşi amintea să fi făcut sex de… cine ştie, poate ani… O amintire ca un flash îi trecu prin faţa ochilor. O şterse instantaneu. Cafeaua şuiera uşor în ibricul de tablă. Mirosul începuse să se împrăştie prin casă. Să deschidă fereastra sau să lase aroma să-l învăluie?

 

*

Cat o studiase atent pe Clara. Calmitatea, nepăsarea, zâmbetul rece, totul îl ducea la o singură concluzie: aşteptase o astfel de ocazie. Vedea în privirea lui Jack că îi pusese  eticheta de „VINOVATĂ”, desigur, Cat nu credea că fata are fi implicată în vreun fel, dar ştia cu siguranţă că îi convine situaţia.

Clara îşi aprinse o ţigară. Îi sfida pur şi simplu. Sau, poate, dacă se lua după Ivona, puştoaica îşi dădea frâu liber sentimentelor, lucru pe care nu îl făcuse până atunci. Şi totuşi, Cat avea de gând să joace fiecare as pe care-l avea în mânecă. Şi avea, Dumnezeu îi era martor că îi ţinea acolo, aşii lui, salvarea oricărui detectiv.

Fumul se ridică anevoie spre tavan, de parcă obosise şi el. Buzele fetei se încleştară, apoi se destinseră într-un surâs acru.

– Acum, zise ea, luându-i prin surpindere pe detectivi, bine că n-am fost în casă. Altfel o mierleam şi eu, dar asta mi se pare cu adevărat ironic.

Jack ridică din sprânceană, cât pe aici să deschidă gura. Cat îi aruncă o privire sugestivă, iar Jack se abţinu, dar chipul roşu îi trăda fiecare sentiment.

– Ce e ironic? se interesă Cat.

Ea privi ţigara ca pe o bucată de anafură.

– Ironia e ironie, concluzionă Clara trăgând cu nesaţ din ţigară.

Cat îi făcu semn lui Jack să se depărteze. Legistul îşi coordona oamenii. Cadavrele fuseseră acoperite. După ce s-au luat toate probele necesare, trupurile neînsufleţite trebuiau să ajungă sub cuţitul legistului. Dacă nu exista nici o amprentă concludentă, trebuia, cu siguranţă, ca în urma autopsiei să iasă ceva la iveală. Sir Cat privi spre Ivona, care stătea pe trepte şi studia subiectul. Cat nu era sigur dacă rusoaica auzea discuţia, dar din câte îşi dădea seama nici nu era nevoie.

– Domnişoară, suspină Cat, dacă nu îmi răspunzi întrebărilor, voi fi nevoit să te duc la secţie. Iar acolo, crede-mă, vei răspunde… până la urmă. Iar eu am răbdare, că doar asta îmi e meseria, să am răbdare.

Ea aruncă ţigara pe covorul persan şi o strivi cu piciorul.

Zâmbi.

– E ironic detective, cum şi-au dorit toată viaţa să scape de mine. Şi, acum, dacă e să fim sinceri, au reuşit. Desigur, nu aşa cum şi-ar fi dorit ei, dar ce mai contează, râse ea, au făcut-o.

Cat se gândi imediat la problemele adolescenţei, momentul acela în care orice copil are impresia că părintele îl urăşte.

– Nu cred că asta voiau…

– Sigur, doar nu trăiai tu cu ei. Nu cred că e nevoie să vă dau detalii despre viaţa mea. E suficient să întrebaţi pe oricine pe o rază de o milă. Oricum, eu sunt imparţială, nu-i aşa?

Cat nu putea nega. Oricum, nici nu îi păsa prea mult, detaliile avea să le afle indiferent dacă ea i le va spune ori ba.

– Cine crezi că ar fi putut face aşa ceva?

Clara se întinse pe canapea asemeni unei târfe de doi bani.

– Dacă aş şti, i-aş trimite un buchet de flori. Crede-mă că aş face-o.

– Sunt convins, mormăi Cat.

Puştoaica îi aruncă o privire scurtă Ivonei.

– Ştii, nu e nevoie să mă psihanalizeze, sunt doar un copil abuzat. Nu cred că e ceva nou pentru poliţie.

Cat ridică din umeri în semn de capitulare. Puştoaica avea mintea brici, dar ceva acolo, înlăuntrul ei, funcţiona cumva aiurea.

– Măcar bănuieşti pe cineva?

Clara deveni dintr-o dată serioasă.

– Pe tata îl urau toţi. Dar, cu toate astea, nimeni nu avea curaj să facă aşa ceva. Erau toţi nişte pupincurişti. M-am gândit, spuse ea pe un ton mistic, cred că pupincurismul se învaţă în facultăţi, altfel nu cred că ar fi avut atâţia în jurul lui.

– Aceşti oameni veneau des aici?

Pe Clara o pufni râsul. Un râs isteric, aproape inuman.

– Aici? Dancot nu îi primea aici. La ce? Să o vadă pe Diane tot timpul beată şi cu poftă de sex? Oh, mai puţin prostul de Farell, el venea mai tot timpul. Mă rog, el nu era o ameninţare pentru sexualitatea Dianei, cred că Farell e gay, mă rog, cel puţin aşa pare.

– Şi unde l-aş putea găsi pe Farell?

Ea se strâmbă.

– Doar nu credeţi că ţin evidenţa populaţiei. Ce detectivi sunteţi voi? Căutaţi în actele lui Dancot, ţine fiecare lucruşor, chiar şi pe cele neinteresante, doar nu se ştie niciodată când poate şantaja pe cineva. Oh, putea…, râse ea demenţial.

– Unde vei sta?

Fata privi în jur.

– Aici, doar e casa mea.

Cat simţi cum se cutremură.

– Aici? Vei sta aici?

– Nu cred în fantome, detective, se ridică ea şi porni spre trepte. Şi chiar de ar fi să fie, ce să-mi facă o fantomă avidă după sex şi una avidă după bani?

Clara îşi unduia uşor fundul, parcă încercând să-i enerveze pe detectivi.

– Domnişoară, strigă Cat, sigur nu s-a întâmplat nimic ciudat în ultimul timp?

Clara rămase o clipă pe trepte. Ivona îi surprinse privirea. Da, se întâmplase ceva, şi totuşi, Clara preferă să nege.

– Treaba ta, urlă Cat, când ea aprope că dispăru pe holul de la etaj, dar asta înseamnă că te voi mai deranja. A, da, şi nu te gândi să îţi iei tălpăşiţia, voi pune câţiva poliţişti să se asigure că nu zbori.

– Eşti naiv, detective, strigă ea. De ce aş fugi acum când am tot ce îmi doresc?

Ivona se apropie de el.

– E minoră, trebuie să…

– Nu încă, spuse răspicat Cat.

 

*

Psihiatra tăcu. Îl privea, dar ochii ei nu trădau nici un sentiment.

„Ştie să îşi joace rolul”, gândi abătut pacientul.

– Ar trebui să continuăm, puse capăt liniştii doctora.

Bărbatul se fâţâi pe scaun. O rază de soare se întinsese pe biroul psihiatrei. Părea a fi o dâră de praf pe mobilierul maro.

– V-aţi gândit vreodată că această culoare – arătă spre birou – e depresivă?

Ea îşi lăsă coatele pe masă.

– Vi se pare o culoare tristă?

– Cred că până la urmă m-aş sinucide dacă aş trăi înconjurat de o astfel de nuanţă.

Doctora deschise un dosar. Îşi privi pacientul în ochi.

– Am primit dosarul tău de la firmă…

– Prefer să rămân doar Jack, spuse el ştiind unde vrea să ajungă doctora.

– Nu mă deranjează, dar aş vrea să ştiu de ce.

El continuă să studieze raza de soare ca o zdreanţă ce lâncevea pe birou.

– Poate într-o zi, poate…, şuieră gânditor. Jack e tot ceea ce mi-am dorit eu să fiu vreodată…

– Cine e Jack?

Bărbatul surâse.

– Cine ştie, poate eu într-o viaţă anterioară.

Pentru prima oară psihiatra ridică din sprâncene.