Din sangele Iarei X

O nouă crimă, acelaşi principiu ca şi cea din urmă. O nouă catastrofă. Vampirii erau implicaţii, ăia cu mâinile lor drepte la fel. Eu trebuia să mă feresc de toată lumea, dar şi să mă încred în toţi. Ajunsesem să-l urăsc pe Cal pentru felul lui cretin de-a fi. În Sal aveam şi nu aveam încredere. Alizee mă incita, iar Braa, cumva, îl simţeam sincer, dar, undeva, ascundea ceva. În fine. Sunt vampiri, doar nu mă aşteptam să-şi pună sufletul pe tavă, dacă ar avea unul, evident.

M-am întors cu greu pe partea cealaltă, ultima misiune îmi produsese ceva dureri, chiar unele destul de complicate. Vânătăi şi tot tacâmul, unde mai pui tăietura aia urâtă. Şase copci. Dumnezeule, şi mama mi-a zis să mă fac ziaristă. Aşa aş fi scăpat doar cu vântăi, cel mai probabil la degete.

Când m-am dat jos din pat i-am simţit respiraţia. Ştiam că e acolo, că mă pândeşte. Îl recunoşteam. Nu mirosea ca toţi ceilalţi. De fapt, nu mirosea deloc.

– Braa, cine te-a invitat?

– Menajera, răspunse el ascuns de întuneric.

Urăsc să bag vampirii în casă. O s-o pun pe Felicia să anuleze permisiunea. Nu îmi place treaba asta.

– Futu-i morţii mă-sii de treabă. Ce mai vrei? Să mă omori? Să mă bulversezi?

 Abia atunci i-am privit chipul lui Braa, era înmărmurit. Nu cred că se aştepta să explodez.

– Fata, a zis el încet. Cea ce a murit azi…

– Oh, la dracu’, e ora mea de somn, chiar nu o putem lăsa baltă?

– E important, conchise el.

Am dat drumul la duş. Nu mă prea sfiam de Braa. Îmi era atât de indiferent că aş fi putut face cu totul abstracţie că e acolo, asta dacă nu mi-ar fi răsuflat în ceafă.

– Bine, spune repede, nu am timp de pierdut.

Şi-a aprins un trabuc. Semăna mai degrabă cu un bătrânel simpatic, decât cu un vampir fioros, aşa cu trabucul în gură şi cu privirea galeşă.

– Face parte dintre oamenii lui Cal.

Informaţia era nouă, dar, totuşi, o prevăzusem şi pe asta. Poate că trupul îmi era cotonogit, dar mintea încă îmi mai funcţiona.

– Da, m-am gândit, i-am mărturisit.

– M-am gândit să te avertizez, Cal nu e de încredere. Mai bine l-ai împuşca.

Apa devenise fierbinte. Scotea aburi calzi. Mirosea a căldură şi asta îmi dădea o stare confortabilă.

– Tu ai grijă de Alizee, am informaţii că Marele vrea s-o elimine.

– Cretinul dracu’.

– Şi te rog nu mai intra în casa mea fără să te invit eu. Ne vedem mâine seară, după anchetă.

– Unde?

– Te voi anunţa eu.

– Cum?

– Voi găsi eu o soluţie.

A dispărut. Eu am intrat fericită sub duş. Dar păcate, bucuria mea nu a durat mult, căci rănile au început să mă usture înfiorător.

Ioan Usca – Colecţionara de coşmaruri (II)

Foto: Alex Mazilu

 

Ioan Usca – Colecţionara de coşmaruri (II)

2.

„În toate acţionează o lege a complementarităţii. Lângă dulce trebuie picant, unei decapotabile roşii îi stă bine, spre a-şi exalta strălucirea, pe gazonul de smarald, o ştire pozitivă va fi mereu urmată de trei ştiri negative şi tot aşa…” – gândea Iara, tolănită într-un şezlong pe plaja însorită. Aflată într-o staţiune situată la doar 5 kilometri sud de cea în care se cazase romanciera Oriana, jurnalista cea roşcată avu parte de o vreme complementară celei ce aproape o lichefiase pe scriitoarea cea încercănată, gândurile Iarei confirmându-se şi din punct de vedere meteorologic.

„Sper să fie un concediu adevărat, nu doar literatură!” – îşi mai zise, pipăindu-şi pe dată urechile. Cu nu prea mult timp în urmă, Iara fusese Elfă, într-o scriere, având urechi alungite şi împodobite cu smocuri verzi. „Ce roman tâmpit!” – aprecie jurnalista. „În primul rând, nu pricep de ce trebuie să le facă atât de lungi! Un ziar are opt, poate şaisprezece pagini, şi tot nu-l citeşte mai nimeni. Darămite o ditamai cărţoaie! Ca să nu mai vorbesc de conţinut… Dacă în romane sunt fabulaţiile unor minţi bolnave, la noi, în presă, este viaţă: delapidări, mitocănii, violuri, accidente, probleme sociale… Ce-i drept, le mai născocim şi noi! Altfel, de unde subiecte calde toată ziua bună ziua?…”.

Inspirând cu mulţumire briza sărată, jurnalista ceru un cocteil şi privi mulţimea care se foia pe nisip ori se arunca în valurile tumultoase ale mării. „De pildă, poate acel tânăr subţiratic se va îneca… Imediat, eu aş scoate o ştire de maxim 30 de rânduri, în care, pe un ton lacrimogen, aş arăta cum familia îl aştepta nerăbdătoare pentru a-i sărbători împlinirea frumoasei vârste de 21 de ani. În ziarul de mâine, dacă nu apare altceva, s-ar putea complica puţin istoria, lansând supoziţia că tânărul a fost asasinat de către un scafandru, plătit de amantul logodnicei sale… Un scriitor, plecând de la acelaşi fapt banal, s-ar pune pe-o ciorbă de două volume, plină de aşa-zise analize psihologice, încrengături, micimi omeneşti şi alte efecte ieftine. La urmă, iese că ăla, care s-a înecat de prost ce e, ar fi trecut de fapt prin nu ştiu ce drame, astfel că un fapt divers banal ar ajunge să fie situat sub acţiunea directă a Proniei… Şi unii mai dau şi bani ca să citească toate prostiile astea! Din fericire, fraierii sunt tot mai rari! Acum, ce-i drept, nici cu ziarele nu mă prea pot lăuda…”.

Brusc, Iara decise să înoate până la geamandură şi înapoi, astfel că intră în mare. „Cam aşa este şi viaţa noastră… Ne fixăm câte-un obiectiv, cum ar fi geamandura aia scorojită, doar ca să avem unde ne deplasa şi de unde să ne întoarcem. Esenţa tuturor lucrurilor este nestatornicia! Şi eu, în loc să mă bucur de concediu, sau ce-o fi însemnând şederea mea aici, caut mereu subiecte inedite… Să admitem că le-aş găsi. Le trântesc apoi în gazetă, pentru cei circa 40 de cititori ai mei, când, de fapt, dacă n-am şantaja câte-un politician ori n-am satisface vanitatea vreunei starlete, am putea închide şandramaua… Plus că mai vine câte-un scriitoraş care-ţi numără greşelile de ortografie, repetiţiile, anacoluturile, pleonasmele, redundanţele – de fapt, astea-s tot repetiţii! – şi ce-o mai găsi el pe acolo. De parcă, la un rahat de 3000 de euroi pe lună, ar trebui să scriem ca Cehov!”.

Terminând de înotat, roşcata prinse să-şi adune lucrurile şi se îndreptă către staţiune, cu intenţia de a poposi într-o cafenea. Descinzând în Standard, un bărbat o privi intens. Era Cal, un tip straniu, pentru care graniţa dintre munca de detectiv şi activitatea infracţională fusese întotdeauna foarte fluidă, astfel că pe seama sa se croiră tot felul de legende, niciuna dintre acestea nefiind tocmai măgulitoare.

– N-am cerut Campari! – îi reproşă Iara ospătarului, dar Cal îi zâmbi de la depărtare de câteva mese, dând de înţeles că este plăcerea lui.

„Nesuferită manieră de agăţat! Dar, în definitiv, mai am şi eu cu cine trăncăni…” – îşi zise roşcata, în vreme ce bărbatul se recomanda.

– Cal. Detectiv Cal…

– În româneşte, numele n-ar fi unul tocmai onorant… – observă Iara.

– Onoarea, stimată doamnă, m-a preocupat întotdeauna într-o foarte mică măsură… – replică acela.

– Să înţeleg că ai o moralitate îndoielnică?

– Îndoielnică ar fi un eufemism! Totuşi, nu trebuie să luaţi de bune toate cele ce-mi sunt atribuite…

„Ăsta se crede nu doar cuceritor, ci şi celebru! Dracu’ a auzit de el ori de ce anume i se atribuie sau nu…” – îi trecu femeii prin minte, apoi rosti:

– Ai o ţigară? Încerc să la mai răresc, dar, la Campari ar merge o ţigară.

În vreme ce Cal îi întinse un pachet cu marca ei preferată de ţigarete, Iara îi privi inelul pe care era gravat chipul unei elfe. „Să fie un semn? Abia mi-am amintit de trecutele întâmplări, când toţi se legau de urechile mele… În plus, părea să ştie şi ce fel de ţigări fumez”. Totuşi, Iara nu făcu nicio referire la bijuterie ori la marca ţigaretelor, preferând să abordeze un subiect mai neutru:

– Şi ce caută un detectiv într-o staţiune de pe litoralul bulgăresc, staţiune care, dacă se bucură de o oarecare notorietate, nu este defel celebră prin infracţionalitate?

„Ce elaborat se exprimă! Cu asta trebuie să fiu atent!” – îşi zise Cal, după care răspunse coborând glasul:

– În curând, aici se vor petrece lucruri teribile! N-aş vrea ca, din nou, Alizee să mi-o ia înainte…

„Să fie şi Alizee aici? Ştiam că-şi face nişte analize…” – se miră jurnalista, continuându-şi apoi gândul: „De fapt, dacă a mers Braa pe la ea, te poţi aştepta la orice, că ăştia doi nu-s întregi la cap, nici fiecare în parte, nici luaţi împreună!…”.

– Ce fel de lucruri teribile? – dori să afle.

– Încă nu pot spune nimic precis… Dar, te rog să ai încredere în instinctul meu de detectiv!

„Agaţă ca un mitocan din filmele americane, îmi declară senin că are o reputaţie dubioasă, şi-mi solicită apoi încrederea, după nici zece minute de conversaţie! Ăsta ştiu că-i încă unul!…”.

– Mă rog – zise ziarista -, dacă se vor petrece evenimente deosebite ne vor găsi la locul potrivit… Te aştepţi la un furt?

Cal schiţă indignarea, dând de înţeles că furtul ar fi ceva minor pentru un detectiv cu renumele său.

– Viol?…

Un alt rictus sugeră că, deşi n-ar fi imposibil să intre în ecuaţie şi violul, acesta ar fi un detaliu minor.

– Atunci… – şopti roşcata.

– Da… – răspunse, la fel de încet, detectivul cel cu o moralitate incertă. Un şir de asasinate oribile…

– Un criminal în serie?… – îngăimă femeia.

– Nu. Un şir de asasini, veniţi toţi să-şi satisfacă pornirile bestiale în această staţiune aparent banală.

„Dacă tipul nu-i psihopat, ar putea să iasă o chestie interesantă!” – îşi mai zise jurnalista şi, rămânând să se vadă spre seară cu noua sa cunoştinţă, se retrase în camera sa de hotel.

Din sangele Iarei – Continuare

Iara in intregime

Am urmărit-o întreaga seară. Nu am idee de ce. Nu mi s-a cerut asta. Dar mi-am dorit s-o fac. E o persoană stranie şi, totuşi, sexy. E ceva ce mă atrage la ea, dar şi respingerea se amestecă cu restul sentimentelor.

E ceva ciudat în întreg aerul din oraş. E o conspiraţie undeva. Pot să o simt. Şi, cumva, ştiu că sunt implicată.

Nu îmi aduc aminte când s-a făcut dimineaţă. Nici să fi dormit nu îmi amintesc, dar, mai clar ca lumina zilei, desigur, nu o plăcere pentru mine, dar o necesitate pentru majoritatea, îmi amintesc întâlnirea cu Cal.

M-am dus la bar, urmărind-o pe Iara. Ştiu că ea m-a văzut, dar, la urma urmei, nu cred că se aştepta să fie lăsată de capul ei. Să facă vreo prostie. A vorbit cu Cal vreo zece minute. Nu, mai degrabă, a ţipat la Cal vreo zece minute. A urlat pur şi simplu. I-a turnat vodka în cap şi a plecat. Nu mi-a aruncat nici o privire. Cred că se aştepta oricum să o urmăresc, dar nu am făcut-o. Cal era noua mea preocupare pentru moment şi, atâta timp cât Braa nu era prin preajmă, simţeam nevoia să mă dezlănţui, iar Cal era simpatic. Mirosea a poliţist, dar şi a altceva.

M-am aşezat lângă el.

– Ciudată prietena ta.

– Nu e prietena mea.

A dat să plece, l-am oprit înfigându-i degetele în mână. Cred că un zâmbet macabru mi-a scăpat pe chip. Căci el s-a făcut livid şi s-a aşezat.

– Eşti vampir, mi-a şoptit.

Mi-am aprins o ţigară.

Dar tu, vreun vânător?-

– O, nicidecum. Sunt… aş vrea… vreau să fiu ca voi.

Am râs.

– O, pretenţii…

Mă privea implorător, când Sal a venit lângă mine, m-a tras afară şi a reuşit să strice totul.

– Ce dracu’ faci?

– Ce faci tu? m-a întrebat el.

– Sincer, cred că aveam chef de sex şi de o gustare. Acum mi-a pierit, mulţumesc.

Mă privea straniu. De parcă nu mai văzuse vampiri în viaţa lui, cu toate că el făcea parte dintre noi.

– Braa încearcă să mă oprească să plec, spune tot felul de prostii la adresa Marelui.

– Braa nu spune niciodată prostii.

Atunci am avut o străfulgerare.

– De unde ştii de Braa?

– O, la dracu’, Alizee, unde îşi bagă dracul coada…

Cal se pregătea să plece, îl zăream prin ferestrele fumurii ale barului.

– Ştii ceva? Fă ce vrei, tocmai mi-a revenit pofta de mâncare.

– Şi sexul? mormăi el.

– Poate mai târziu.

Nu ştiu ce m-a apucat, parcă nu eram eu. Eu nu beam sânge direct din oameni, uram asta. Dar tipul ăla parcă mă chema. Am intrat în bar. Am simţit mirosul aspru al tunului. Nu reuşisem să mă las niciodată. Dar de ce îmi păsa? Asta nu mă putea ucide. Oricum, mirosul de tutun cu cel de bere, m-a trezit brusc la realitate.

Am fugit spre casă. Zorii apăruseră deja. De atunci, nu îmi mai amintesc aproape nimic. Ca şi cum mintea mea ar fi făcut o pauză.

Din sangele Iarei (VIII)

Rezumatul zilei:

Mers la Bucureşti: dăndănit.

Venit acasă: o jumate de oră somn.

Mers la Carrefour: frigider gol. Stat 2 ore.

Venit acasă: gătit până la 12 noaptea. Ce v-aţi putea dori mai mult decât Sângele Iarei după o astfle de zi: „Futu-i!”, ca să citez un vampir bătrân 😀

A, desigur: durere de spate.

*

Am ieşit în razele soarelui. Îmi atrăsesem de mult invidia vampirilor din pricina asta. Sau din cauza faptului că nu le „vindeam” secretul. Nu, mulţi mă acuzaseră că am învăţat-o pe Alizee cum să se ferească de razele soarelui. Dar nu o făcusem. Alizee era specială, nu era chiar un vampir ca toţi ceilalţi. Putea trăi zile multe fără să se hrănească, fără să doarmă sau să iasă din locul ei întunecat. Dar, la fel de bine putea trăi printre oameni: ziua, noaptea, la amiază. Oricând. Eu nu sunt un vampir, dar puţini ştiu asta. Să zicem doar că, la un moment dat, am fost infestat cu sânge de vampir. Dumnezeu ştie de cât timp trăiesc. L-am cunoscut pe Amothep Ra, sau cel puţin aşa îmi amintesc. Anumite perioade ale vieţii mele sunt în ceaţă.

– De ce dracu’ ai venit aici?, m-a întrebat Sal. Ştii bine că lucrurile nu sunt tocmai în ordine. Şi nu îmi spune că ai venit să-mi salvezi pielea.

Sal era destul de nou în lumea vampirilor, dar îl cunoscusem într-o situaţie destul de sceptică.

– Mi se rupe de pielea ta, dar dacă tu mori, se duce şi Alizee.

– Ah, totul e dragoste să înţeleg.

Poate crede ce vrea, eu nu o să-i dau niciodată de înţeles că e altceva decât e de fapt.

– Trecând peste, m-am răstit eu. Ştii bine că sunt aici pentru a o proteja.

– Nu credeam că Alizee are nevoie de protecţie.

Normal că nu credea asta. Toţi vedeau în Alizee o fiinţă mai puternică decât era de fapt, doar Marele îi intuise adevăratul potenţial. Adică unul destul de scăzut în contradicţie cu legendele.

– Nu vorbim despre Alizee acum, ci despre tine. Chiar nu vezi ce se întâmplă în jurul tău?

Sal mă privi nedumerit.

– Asta e o teorie a conspiraţiei prost organizată.

Am ridicat din umeri nepăsător.

E viaţa ta. De fapt, poate că ai dreptate. Ce-mi pasă mie?

 

*

E straniu, dacă stau să mă gândesc, cum se învârte totul pentru a ajunge în acelaşi loc . L-am sunat pe Sal imediat ce am ajuns acasă. Am înnebunit cu adevărat. Cine mai poate confirma că sunt întreagă? Că sănătatea mea mintală e acolo unde trebuie? Nu sunasem niciodată un vampir. Mi se rupea de ei.

– Mă aşteptam să suni, mi-o spuse sec. Ai început să devii previzibilă.

Dumnezeule mare, chiar devenisem previzibilă.

– Atunci, du-te dracu’, i-am răspuns sec.

– De parcă nu aş fi deja acolo. Mai ai şi alte dorinţe sau trebuie să le ghicesc?

– Încearcă să le ghiceşti. Ai înnebunit şi tu? Sau doar eu sunt pe un drum aparte?

El făcu o pauză. Am avut senzaţia că şi-a aprins o ţigară. Şi habar nu aveam dacă fuma sau nu. Dacă stau bine să mă gândesc. Habar nu aveam dacă văzusem vreun vampir fumând. Cred că sunt isterică. Sal nu fuma.

– Ştiu, vrei să-mi salvezi fundul.

Surprinsă? Habar nu am. Poate că da.

– Văd că le ştii pe toate. Atunci, noapte bună! Consider că te-am avertizat.

– Totuşi, insistă el. Cum te-ai gândit să mă salvezi?

Eram deja nervoasă.

– Du-te dracu’. Mori şi lasă-mă în pace. Faci ce vrei. Nu am să alerg după tine. Nu în nici un caz.

I-am trântit telefonul în nas. Dar imediat sună la loc.

Nu, nu era Sal, era Cal.

– Iara, am descoperit ceva interesant.

– Ce? Poţi să îţi bagi degetul în nas fără ajutor?

I-am trântit şi lui receptorul în nas. Ce ar fi putut să mă surprindă într-atât de tare şi nu ar fi putut aştepta până la apariţia zorilor?

 

*

Am urmărit-o întreaga seară. Nu am idee de ce. Nu mi s-a cerut asta. Dar mi-am dorit s-o fac. E o persoană stranie şi, totuşi, sexy. E ceva ce mă atrage la ea, dar şi respingerea se amestecă cu restul sentimentelor.

E ceva ciudat în întreg aerul din oraş. E o conspiraţie undeva. Pot să o simt. Şi, cumva, ştiu că sunt implicată.

 

Lansarea

Zi frumoasă la Piteşti. Ce-i drept, cam multe lansări săptămâna asta. Fiind vineri şi lumea deja îmbuibată cu lansarea lui Gheorghe Dinica, premiile scriitorilor, etc, nu au fost chiar numeroşi. Dar au fost. Au fost chiar şi receptivi.

Însă, mie mi-a plăcut. A fost o lansare frumoasă. Domnul Dolea a impresionat auditoriul. Marian, cred că a avut ceva emoţii. Ei, bine, vă dau câteva poze şi mă duc să dorm. Eu, cum am făcut, cum n-am făcut că am ajuns la doisprezece acasă. Nu, nu, autorii şi staful Tritonic au plecat mai devreme. Mai multe, dacă o vrea v-o spune Marian. Poate că o să vă spun şi eu zilele ce urmează. Dar, ţinând cont că mâine iar nu voi fi acasă, veţi mai aştepta puţin.

Vania, vezi că ţi-am trimis mail. Publică şi tu Iara (VIII).

 

Mai multe poze aici

Sa mai omoram din timp

Da, mă voi întoarce la Iara şi la Our, de mâine. Sper. Adică sper să am timp. Măcar timp, că apă n-am. Mă rog, v-am mai spus eu vouă. De râsul curcilor sunt. Cu Apă-Canal lângă mine şi nu am apă de dimineaţă. E minunat, ţinând cond că sunt ceva grade bune. Noroc că am curent, respectiv aer condiţionat, că altfel fugeam în pădure.

Capabilă de gânduri mari nu prea sunt astăzi. Ţinând cont că am stat până la o oră venerabilă să termin un scenariu episod 😀 Sigur, vor mai fi modificări de făcut. Lucruri de înţeles, nimicuri. Se rezolvă. Asta este. Întotdeauna se rezolvă. Doar că sunt cam obosită, cam aiurită. Ştiţi cum e. Când pierzi o noapte, hehe, te recuperezi mai greu. În plus, nu am nici apă.

Printre zeci de telefoane, cu presa cu unii, cu alţii, am uitat de Iara şi de Our. E uşor să uiţi de ei când începi să devii centrală telefonică. Şi eu urăsc vorbitul la telefon. Prefer să mă întâlnesc cu omul faţă în faţă. E mai sigur aşa. Întelegi mai multe. Dacă nu înţelegi mai revii asupra problemei. Din astea. Nimicuri.

Iar am spus nimic, cam aşa am făcut toată săptămâna. Poate că de luni voi fi mai coerentă. Şi căldurile vor fi mai mari. Îmi place căldura, de ce să zic. Dar parcă nu mai e la fel de palpitant să conduci când te afli într-o cutie de metal. Parcă nu mai poţi gândi la capacitate maximă. Vedeţi?, avantaje şi dezavantaje.

Petria mi-a dat o leapşă. Nu ştiu cum s-o onorez. Pentru că nu am toate gândurile puse în ordine. Mana şi Claudiu dezbat o temă destul de interesantă: egalitatea între sexe. Ca la nebuni, vă spun eu. Fiecare cu părerea lui. O să ajungem să ne luăm de păr până la urmă.

Vania s-a dus după ţigări, asta pentru că efla este închisă nu ştiu unde. Şi Gabriela suferă de căldură, iar ăia la birou nu îi dau apa care intră în obligativitatea lor pe timp de caniculă. Gabi, stai calmă, eu nu am deloc. 😀

Una peste alta, am reuşit să nu mă cert cu Horia, ceea ce, deja, e o performanţă. Când am devenit eu aşa împăciuitoare? Oare îmbătrânesc? Tot ce se poate.

Şi apoi, cine naiba scrie toate cărţile alea începute? Apăăă, că apoi m-oi pune şi pe scris. Dar apăăă…

Pe la mine prin cartier e o linişte mormântală. Ori au murit toţi din pricină de neapă, ori au mâncat ceva ce nu le-a priit. Dumnezeule, încep să mă îngrijoreze. E linişte de dimineaţă. Sigur s-a întâmplat ceva.

Bine, acum mă întorc la modificările mele. Ştiţi voi, scenariul. Cu toate că abia îmi ţin ochii deschişi, nu văd altă posibilitate. Nu ştiu dacă mai apuc să şi dorm până la noapte. Dar ar fi indicat dacă nu vreau să am ochii roşii. Nu vreau să fac schimb cu Iara 😀

Bun, am zis o groază de nimicuri. Acum mă retrag. Azi am un chef deosebit de scenarii. Cine să mă mai înţeleagă şi pe mine?

 

Din sângele Iarei (VI) – Eu sunt Alizee

Toata povestea aici.

Acesta este un exercitiu literar la persoana I. Personajele nu sunt reale – ar fi culmea – ci ma raportez cu drag la prietenii mei din blogosfera.

Am fost acolo întotdeauna. Aşa m-am născut, căci nu îmi amintesc o altă viaţă. Sunt mai bătrână decât marea. Nu erau ape atât de învolburate când am trecut eu prin locurile astea prima oară. Am stat mai mult în Paris, fascinată fiind de lumea culturală. De lumea nopţilor de cultură. De scriitorii cu damf de alcool, pictorii pe a căror chipuri curgea cocaina. Femeile uşoare ce le dădeau târcoale, neaşteptându-se la cine ştie ce câştig. Pe mulţi i-am făcut regi, mai mari în comunităţile de vampiri. Le-am dăruit veşnicia, iar ei m-au aruncat ca pe o cârpă. Când Marele m-a chemat, am ştiut că nu e o simplă glumă. Ştiam că în curând întreaga omenire va afla că suntem printre ei. Sunt destui cei ce ne vânează, nu mi-ar place ca întreaga omenire să fie pe urmele mele. Mă ascund sub ceea ce mi-a mai rămas din suflet. Dar un artist nu-şi pierde sufletul niciodată, indiferent de ceea ce e.

Marele nu e chiar cel mai iubit vampir din univers. Îl urăsc, la drept vorbind. Ca pe orice bărbat din viaţa mea, l-am adus în culmile gloriei, iar el nu se poate gândi decât la Iara.

Dacă nu aş fi văzut-o azi, aş fi zis că Marele e nebun. Dar nebunia îi e justificată. Iara e altfel, e mai mult de-a noastră, decât de-a lor. Mă gândesc la ea, iar dragostea trupească se înfioară în mine. Unele femei îmi trezesc astfel de sentimente. Aş vrea s-o am pe Iara, dar sunt prea mulţi cei ce şi-o doresc şi prea puternici.

Ras m-a urmat întregul drum. Cred că-i e teamă de ceea ce aş putea să fac. Doar ieri ce ne-am certat.

– Eşti cea mai frumoasă, Alizee, mi-a spus el.

Oi fi, nu ştiu. Dintre toţi vampirii lumii, eu sunt singura al cărui chip nu apare în oglindă. Poate că ăsta e semnul supremaţiei mele. Nu ştiu. Dar nu am nevoie să-mi spună ei cât sunt de frumoasă, vreau să văd eu, cu ochii mei.

– Du-te dracului, Ras. Eşti doar un vierme.

– Dar şi viermele ăsta are ochi, Alizee.

Am ţinut-o aşa întreaga seară. Iar dimineaţă s-a retras trist în cavoul lui. Eu nu mă mai retrag de ani buni, soarele nu mă ucide. Aş vrea s-o facă. Dar sunt veşnică de atâta timp, că şi soarele s-a obişnuit cu mine. Nici crucile nu îmi mai fac rău. De parcă Dumnezeu a uitat de mine. De cine sunt şi cât rău fac.

– Ajut-o pe Iara şi ai să-ţi capeţi locul lângă mine, mi-a spus Marele.

De parcă asta îmi doream eu. Ajutor i-aş fi dat oricum. Un vampir, mai ales unul mai bătrân decât pământul, nu de vânători are nevoie, ci de linişte.

Liniştea mi-am găsit-o cu câţiva ani în urmă. În Scoţia. Acolo l-am cunoscut pe Braa. Noi îi spuneam Barbă Albă, cu toate că nu avea barbă, dar tot timpul se purta ca un înţelept. El m-a învăţat că nu trebuie să ucid oameni pentru a mă hrăni. Donaţii de sânge. O idee destul de bună, ţinând cont că nu trebuie să bei orice grupă. E pe alese. Iar preferata mea e 01. Nu am mai băut sânge direct din sursă de când l-am cunoscut. Adevărul e că nu îmi făcea nici o plăcere să îmi pun buzele pe orice nespălat.

Braa a venit cu mine. Incognito, desigur. Marele nu îşi doreşte ca vampirii să intre în oraşul lui fără adeverinţă de primire. Dar Braa este destul de şiret. Întotdeauna a ştiut să se facă nevăzut şi nesimţit.

– Am văzut-o, mi-a spus Braa. E cinică, rece şi periculoasă. Dacă va scăpa de sub influenţa lui Sal, cu greu vom mai scăpa.

– Nu va scăpa de sub influenţa nimănui, am decretat nervoasă.

Mă enervez destul de greu. Eternitatea îmi dă posibilitatea de-a gândi. Dar Iara mă făcea să mă înfurii.

– Nu se ştie, făcu Braa pe deşteptul.

– Nu ai vrea să taci? Măcar o dată în viaţa ta. Taci şi lasă-mă să gândesc.

– Gândeşte cât vrei, mă duc să beau o bere.

Da, nu vă miraţi, Braa poate bea bere, la fel cum bea sânge. Nu ştiu cât e de bătrân. Nu îmi spune niciodată. Dar ştiu că poate trece destul de uşor drept om. De fapt, nimeni, nici chiar eu, nu l-a văzut vreodată bând sânge, dormind sau mâncând orice altceva. Nu, cu toţii îl văd bând bere şi fumând trabuc.

Eu sunt Alizee, umbra Iarei.

 

Din sângele Iarei (V)

Povestea completa aici.

Mă obosise situaţia asta. Totul devenise haotic dintr-o dată. Cal era o problemă. O problemă pe care eu nu ştiam din ce unghi să o abordez. Poate că nici nu ar fi trebuit să o fac vreodată, dar uneori am gura prea mare. Aş putea spune că mă mănâncă. De fapt nu a fost chiar aşa. Din păcate Cal m-a provocat, chiar a doua zi la muncă.

Eram obosită şi mă gândeam la conversaţia cu vampirul. Ziua nu erau cu ochii pe mine, dar noaptea da.

Mă durea tot trupul, mă dureau ochii, aveam impresia că îmi intraseră în cap. Cal se plimba de colo, colo, era nervos. Încercam să îl ascult, dar nu puteam să îi urmăresc raţionamentul.

– Ştiam de vampiri, continuă Cal. De fapt, de asta eram acolo, voiam să revin unul de-al lor. Încă mai vreau.

– Bravo ţie, am mormăit eu.

– Îţi dai seama? Viaţă veşnică, o eternitate în care poţi observa cum evoluează lumea.

– Aha.

– Am scăpa de boli, de frică, de…

Da, recunosc, m-am enervat. Şi totuşi, am spus-o foarte calm:

– Şi de suflet.

– E doar un mic inconvenient.

Idiotul dracului. Cu toate că asta am gândit, am zâmbit. Habar nu am de ce, uneori reacţionez exact invers decât aş vrea să o fac.

– Şi mâna dreaptă…

– A lui Iuda, ţinu el să mă completeze, părând că îi e teamă să nu uit acest amănunt.

– Aha.

– Iuda, credem că a fost primul care a omorât un vampir. Cred că tot el ne-ar putea proteja acum de furia lor.

Am râs cu poftă. Aşa cum nu am mai râs de mult timp.

– Cum se întoarce roata, nu?

– Nu înţeleg, mă privi el speriat.

Deja mi se urcase sângele la cap.

– Normal că nu înţelegi. Ar trebui mai întâi să gândeşti. De ce mama dracului şi-ar dori cineva să-şi piardă sufletul?

Mă privea ca un pisoi speriat.

– Aţi comis o ilegalitate, indiferent de motiv. Eşti detectiv, idiotule, în primul rând tu trebuie să respecţi legea.

– Da.

Am părăsit biroul nervoasă. Abia ce se înserase, iar soarele se lăsa sângeriu peste oraş. Nu îmi aduc aminte dacă am apucat să-mi aprind ţigara. Ştiu doar că o băgasem între buze. Trăgeam din ea, nu trăgeam. Dumnezeu mai ştie. Atunci a apărut ea. Ca o regină a damnaţilor între zi şi noapte. Avea tenul întins şi lucios, aşa cum îl au vampirii de obicei. Părul îi era scurt şi blond. Ochii ei nu exprimau nimic anume. Părea că ea trăieşte între două lumi, având legături cu amândouă, dar de fapt cu nici una. Îmi amintesc că şi-a aprins ţigara, pentru că focul de la brichetă i-a luminat caninii. Am tresărit, dar nu m-am dat înapoi. Tu cine mai eşti.

– Alizee, îmi răspunse ea gândului nerostit.

Am dat din cap în semn că-mi pare bine? Sau poate în semn că accept. Nu ştiu. Ştiu doar că am lăsat ţigara să-mi cadă din gură. Nu, nu eram speriată. Poate puţin haotică-n gândire.

– Voi lucra cu tine, îmi spune ea impasibilă.

I-am privit degetele lungi şi albe. Nu purta nici o bijuterie. Lucru care mi-a displăcut pe moment. Femeile vampir poartă tot timpul zeci de bijuuri. E un fel de ritual straniu al veşniciei lor. O infatuare peste măsură. Ea nu, ea era simplă. În blugii ei cu talie joasă şi cămaşa legată deasupra buricului. Şi nu era tocmai la prima tinereţe, dar părea mult mai tânără ca mine. Poate că şi veşnicia are avantajele ei în faţa unei femei.

– Ştiu cine l-a ucis, îmi spuse ea. Pot să îi simt mirosul criminalului.

Am dat din cap. Cred că am făcut un tic din datul din cap. Cred că nu mai sunt capabilă să vorbesc în faţa lor. Eu, eu care i-am vânat ani de zile, acum incapabilă să mai scot o vorbă sau să-mi vină vreun gând cinic.

Atunci apăru şi Ras. Mi s-a părut îmbătrânit. De parcă nu mai dormise de ani de zile.

– Alizee va fi noua ta umbră, îmi explică el.

– Am deja una, i-am replicat eu.

– Eu plec la Madrid pentru câteva zile, spuse el deloc deranjat de afirmaţia mea. Alizee te va ajuta.

De data asta mi-am aprins o ţigară.

– La dracu’ când v-oţi duce? Şi am plecat spre birou cu urma ochilor Alizeei în ceafă.