Numele meu e…

UPDATE: Eu de ce nu am stiut de asta?! Multumesc, Ioana Sandru!

 

Mi se spune în multe feluri. Acum sunt Ansatasia Marinescu, dar acesta nu e numele meu adevărat, iar soţia pictorului Marinescu nu e nici pe departe ceea ce aţi crede voi. Adevăratul meu nume? Nu l-am mai folosit de la cinci ani, de atunci de când pentru prima oară am ucis un om. Sigur că nu am vrut să-l ucid. Dar în mintea lui am citit că dacă nu o fac eu, o va face el cu mine.

Mai întâi să vă explic: Sunt din sud-vestul Siberiei, mai precis din Kurgan, da, chiar din capitală. Am înţeles târziu ce s-a întâmplat, cum la fel de târziu am înţeles de ce nu sunt un om normal, ci o ciudată. Adevăratul meu nume e Patya Pleageya, dar Angajatorul îmi spune Pia, cred că e mai simplu aşa. Nu ştiu cine e Angajatorul, pentru că îşi poate schimba forma. Nu, nu e magie, se foloseşte de mintea oamenilor, noi le spunem preschimbători, aşa cum ei îmi spun mie cititorul de minţi. Şi părinţii mei au făcut parte din această rasă aparte – ciudaţi.

S-au întâmplat multe până am ajuns să lucrez ca asasin pentru diverse guverne, dar zece ani din viaţa mea lipsesc. Iar eu ştiu un singur lucru. După această ultimă misiune, voi afla cine a dat ordinul uciderii familiei mele.

Probabil vă întrebaţi ce e cu soţul meu. Nici eu nu ştiu ce e cu el. El e pictor, dar în afară de mine nu cred că-l mai cunoaşte cineva. Nu iese din casă şi tresare ori de câte ori sună telefonul, cu toate că de şase ani, de când suntem împreună, nu l-a căutat nimeni. Priveşte pe fereastră în fiecare zi şi femeia care îi rămâne în minte o pune pe pânză. De când ne-am căsătorit mă roagă să-l las să mă picteze. În ziua în care am spus că accept, el a ştiut că nu o să mă mai vadă niciodată. Aşa crezusem şi eu, şi totuşi, viaţa nu e exact aşa cum o programăm.

Un singur lucru mai am de spus pentru a vă face să mă înţelegeţi: Dacă aş fi murit în dimineaţa aceea, aş fi pierdut întreaga suferinţă. Nu numai suferinţa mea, ci şi pe a celorlalţi. Cu singurul amendament că a celorlalţi îmi face plăcere.

Nu sunt o femeie obişnuită, dar lucrul ăsta nu l-am ales eu. Nici cei care mi-au dat viaţă, ci aceia care m-au vrut moartă încă de când m-am născut. Într-un fel au reuşit, pentru că mi-au distrus sufletul şi lumea copilăriei. Cea în care tronau zânele, elfii şi alte creaturi fantastice. Dar ştiţi ceva? Viaţa nu e deloc fantastică. Nici un pic de mister.

Şi cu asta sper că v-am convins.

Reclame