Chiar și lumea cărților se schimbă

Hai să vorbim direct, să nu ne mai ascundem după degete. Să nu ne mai ascundem deloc. Suntem oameni, greșim, dar ne îndreptăm dacă vrem asta. Trecem prin momente și momente. Uneori ne aruncăm cu capul înainte – nu sunt sigură dacă am facut-o de două ori sau doar o dată. Aveți impresia că o carte polițistă trebuie să aducă doar cazuri, adrenalină și rezolvări. Rezolvări clare. Credeți că asta se întâmplă cu adevărat în viață? Că aveți întotdeauna răspunsurile cele mai coerente?  Ok, dacă sunteți atât de buni, voi, toți ăștia care aveți subiecte pe seama mea, de ce nu faceți ce fac eu? De câte ori ați lucrat sub presiunea momentului? De câte ori ați fost dezamăgiți, v-au plecat muzele, le-ați ucis sau v-au întors spatele? De câte ori ați rămas singuri blocați în sufletele voastre?

A, scuze, sunteți pragmatici și nu aveți sentimente sau doar vi le ascundeți pentru a nu vă arăta slăbiciunile? Toți suntem slabi și imperfecți, plini de bube găunoase, de suflete stoarse. Sigur, ce dracu’ să înțelegeți? Viața până la o anumită vârstă e perfectă. Bem, petrecem, obosim și ne ducem dracu’. Sau avem familii în care ne simțim prizonieri și e același lucru. Mimăm fericirea pentru a nu ne arăta adevăratele suferințe. Da, spunem cuvinte dure pentru că putem. Dar mai și furăm sentimente și suflete și lumi întregi. Fără să ne pese, fără să privim înapoi pentru că unii dintre voi nu au resentimente și nu pot gândi decât în limita normală a societății. 

Vreți o carte pur polițistă, o să le aveți de la volumul patru încolo. Fără mesaje, fără sentimente, fără nimic din ceea ce reprezint eu. Doar psihopați, fără droguri, fără alcool, fără țigări, pentru că lucrurile astea nu se întâmplă de fapt. Nu, voi vreți să credeți că nu se întâmplă. Am luptat împotriva dependenței de alcool și jocuri de noroc – nu a mea, că nu sunt atât de proastă. Am crezut că pot schimba lumea, dar n-am făcut decât să mă îndepărtez de ea. Îmi cer scuze că am vrut să transmit niște mesaje pentru cei care se confruntă cu astfel de lucruri. Nu pentru consumaturi, ci pentru adevăratele victime care-i suportă pe consumatori și speră că asta se va schimba. Am înțeles, nu vreți asta. Nu vă interesează. Nu e lumea voastră. Și dacă e nu vă pasă pentru că sunteți prea beți, prea drogați, prea ancorați în jocurile de noroc negîndind că distrugeți vieți în jurul vostru. Nu vreți să înțelegeți. Nici o problemă. Nu o să mai scriu nimic din ce se întâmplă cu adevărat. Veți avea psihopați ca în „Minți Criminale” și punct. Nu e cazul, mă adaptez publicului. Asta vreți, asta aveți. 

Am înțeles că mesajele sociale nu vă sunt pe plac. Poate pentru că n-ați trecut prin ele, dar poate o să treceți și atunci o să vă amintiți că era o proastă care striga în gura mare, aș cum se pricepea ea, prin scris.

Oamenii, oamenii sunt prea lași pentru a spune ce gândesc. Iată că eu spun. Iar ceea ce nu vă convine nu prea mă mai interesează. E clar și am spus-o întotdeauna, ori mă urăști, ori mă iubești, iar mie nu-mi mai pasă. 

Știți ceva, oamenii nu se schimbă și dacă unii dintre voi ar avea o oglindă care să le arate caracterul ar fugi mâncând pământul. Mie una nu îmi e rușine de nimic oricâți detractori ar fi în jurul meu. Să vă fie vouă rușine că mințiți cu nerușinare. Eu măcar m-am prezentat întotdeauna exact așa cum am fost. Cu tristeți, cu deprimări, cu bucurii, cu vise. Voi tot niște falși o să rămâneți.

Reclame

Indignări nocturne

Azi noapte, stând în pat și așteptând să vină somnul, m-a apucat așa o indignare. Ba nu, cred că m-au apucat toate. Pe tot ce mișcă, pe tot ce există, pe tot ce respiră. În fine, acum nu mă credeți chiar pe cuvânt. Nu știu, aveam o revoltă interioară pe lumea din jur. Oamenii care impun, oamenii care își dau cu părerea crezând ei mai bine că știu ce gândești sau ce simți, oamenii care îți dau cu o mână și îți iau cu alta sau ăia care-ți iau cu amândouă pentru că li se cuvine și tot așa. 

Oamenii care ucid cu zâmbetul pe buze – nu la propriu – și tot așa. Habar nu am de ce m-a apucat indignare sau am, dar nu am chef să spun. Ipocrizia asta care ne ucide zi de zi. Ne dăm cu toții a fi buni, dar adevărul e altul. Avem cu toții impresia că dacă dăm din gură rezolvăm ceva, dar n-am face nimic pentru a rezolva. Pentru a ajuta. Dar când e să ne dăm cu părerea, să urlăm în gura mare că ne omoară ori cianura, ori cățelul, ori purcelul, ohoo. Când e vorba să ocupăm străzile, iar suntem buni. Dar să facem. Efectiv să facem. Nu știu, să donăm, să ajutăm, să obligăm clasa politică să ne dea locuri de muncă, să ne asigure un trai decent. Iar cei care ar trebui ajutați, da, pe la colțuri toți spune „săracii, trebuie făcut ceva”, dar apoi dormim ca niște bebeluși și a doua zi uităm. Să ajutăm, să facem, să dregem, cred că sunt niște verbe care ar trebui scoase, nu de alta, dar noi doar dăm din gură cu făcutul e greu al dracului. 

Măcar m-am trezit și mi-am dat seama că nu se va schimba nimic. Nici acum, nici altă dată. Sau nu aici. Depinde.

De ce dracu’ nu ne şi oprim?

Să admirăm sau să ne tragem sufletul. Să ne uităm şi în interiorul nostru înainte de-a judeca interiorul altuia. Să ne autocunoaştem şi să încercăm să ne dăm o şansă. O să ziceţi că nimeni nu mai are timp pentru prostiile debitate de mine. Dar eu am o convingere, nu tot ceea ce ţine de mentalitatea mea e valabil şi pentru celălalt. Iar dacă noi nici nu concepem să facem lucrul x sau y, atunci strâmbăm din nas când îl face celălalt. Că aşa ne-am obişnuit. Numai ce ţine de neuronul nostru e bine. Altfel stăm şi judecăm ca nişte ţaţe la marginea drumului.

Eu am mai spus: nu mă deranjează nici cei cu alte orientări sexuale, nici ateii, nici evreii sau catolicii, nici sataniştii dacă e să fiu sinceră. Îmi este total indiferent. N-am timp să-i judec pentru că nu-i cunosc şi  pentru că – zic eu – s-ar putea ca ei – şi aici mă refer la gay şi la satanişti – să fie convinşi de dreptatea lor. Iar atunci când crezi cu tărie în dreptatea ta, e clar că ai dreptate. În plus, mi se pare aiurea să stau să-i judec. Ştiţi de ce? Pentru că alţii fură, dau în cap, ucid cu sânge rece. Şi dacă e să-i punem pe o treaptă socială sunt mai sus decât cei despre care v-am spus eu. Pentru că din punctul nostru de vedere homosexualii nu sunt oameni, ci doar scursuri ale societăţii ce se răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu. Şi mă întreb eu: de ce Dumnezeu ar ierta un criminal şi nu i-ar da nici o şansă unui gay? Ştiţi ceva, nu aveţi de unde şti că n-aţi stat de vorbă cu El pentru a şti ce gândeşte. Asta aşa pentru a lămuri o situaţie. Şi mai e o treabă. Cineva mi-a povestit despre ei. Tot un bărbat. Nu, el nu e gay. E cât se poate de normal. Dar are amici printre gay, pentru că în Piteşti sunt destui, chiar dacă abia îşi arată feţele de teamă să nu se arunce cu pietre ei. Şi atunci, zic eu, cine e fără de păcat să arunce primul cu piatra. Şi spuneam care e treaba. Da, e posibil ca un gay să se dea la un hetero, dar dacă îl refuzi nu insistă. Adică nu e ca masculii feroce ce trag de o duduie chiar dacă respectiva se opune. Nu sunt insistenţi şi nu îţi scurtciruitează creierul. Asta înseamnă că nu eşti nevoit nici să obţii ordin de restricţie împotriva lor.

Sigur, şi Xreder are prejudecăţi împotriva lor. Mă lupt cu el de vreo doi ani să-i demontez argumentele. Dar am impresia că bărbaţii, când e vorba de gay, doar se prefac că ascultă. Adevărul e că pentru societatea asta nu contează nici un argument. Ce e rău în a fi diferit?

Nu văd nici un rău. Fiecare e aşa cum este el, iar eu îi pot accepta pe toţi. Mai puţin pe cei care se dau cu capul de pereţi spunând una şi făcând alta. Pe aia nu îi accept. Nu lângă mine, că n-am eu treabă ce fac cu alţii. Nu mă priveşte. Şi ce nu mă priveşte nu îmi poate face rău.

În ziua de azi cam totul e discriminat. De ce ăla e greco-catolic sau mormon sau mai ştiu eu ce. Păi e treaba lui. Serios că e. Oamenii ajung la anumite convingeri, poate ajung să înţeleagă viaţa mai bine decât noi ăştia de stăm pe margine şi-l luăm toată ziua pe Dumnezeu drept martor al credinţelor noastre. E dreptul fiecăruia să îşi aleagă religia atunci când începe să o înţeleagă, să îşi aleagă natura sexuală şi drumul de urmat.

Problema mare e că suntem o societate de parveniţi. Facem pe educaţii. Ne dăm mari cu autorii pe care i-am citit – am văzut şi din ăia, chiar aici pe blog, care îmi scoteau ochii că l-au citit pe cutare sau pe cutare şi n-au priceput nimic din ce a zis bietul scriitor. Serios, nu mă încântă cu nimic că ai ţinut o carte în mână şi ai fost dezamăgit că nu are şi poze explicative, cum nu mă încântă cu nimic că ai impresia că adevărul tău e absolut. Nu există aşa ceva. Am învăţat că fiecare are propriul adevăr pe care, fie că îmi place, fie că nu, trebuie să-l accept, pentru ca eu să fiu acceptată la rândul meu.

M-am săturat de falşi profeţi. Oameni a căror „spiritualitate” e singura acceptată, singura adevărată.

E ca atunci când mama îmi spune „eşti o eretică”, pentru că eu tot repet că dacă mor vreau să fiu incinerată. Şi ce e rău în asta? De ce să ocup degeaba o bucată de pământ? În plus, să terminăm dracului cu ipocrizia că în timpurile de demult – vezi vikingii – oamenii erau arşi şi purtaţi de ape. Sau în Mongolia lui Gingis Han morţii erau lăsaţi să fie devoraţi de animale, pentru că, ziceau ei, aşa ajungeau în comuniune cu natura. Sigur, apoi ne-am empacipat şi ne-am luat o gaură în pământ. Ştiu, tot comuniune cu natura e şi când te mănâncă viermii. Cum, nu?

Şi-mi aduc aminte când anul trecut fratele soacră-mi a trecut la mormoni. Pentru că a cunoscut o braziliancă frumoasă pe care a luat-o de soţie. Şi ce jale, frate, de ziceai că s-a sinucis omul şi nu şi-ar fi găsit fericirea. Că am fost singura de partea lui nu cred că mai e îndoială. Acum s-au obişnuit şi ceilalţi, dar tot nu văd acceptarea la ei. Iar eu pur şi simplu nu pot pricepe. De ce nu ne oprim dracului să ne gândim cum am fi procedat noi în locul lui. Eu aş fi făcut fix la fel. Şi nu aveţi decât să urlaţi cât vă ţin plămânii. Omul s-a îndrăgostit. Iar dragostea trece peste bariera religioasă, politică şi de orice alt fel vreţi voi.

Eu m-am săturat de lumea asta ipocrită cu valori înalte, dar, pe care, de o scuturi mai bine va veni drept în cap şi-şi va frânge gâtul.

Şi cu asta, aproximativ, m-am descărcat şi pe ziua de azi. Ne vedem foarte târziu, poate chiar vineri, pentru că sunt ocupată să-mi torturez creierii.

Să sufere şi mă-sa

autumn-woods

Sibilla zice că asta sunt eu 😀

 

Azi mi s-a întâmplat să gândesc. Şi am gândit eu aşa: cum ajung oamenii, de la o relaţie normală de omenie la ură profundă.

Şi aici mă refer în special la cei care sunt nevoiţi să sufere fără a avea vreo vină. Să le spunem victime colaterale. Iar aceste victime, în general, sunt copiii unor părinţi cu apariţii publice sau cu un venit mai mare etc. Vă mai gândiţi şi voi la variante. Desigur, nu spun de copiii care îşi asumă (vezi Elena Băsescu), acolo e altă mâncare de peşte. Iar respectivul poate fi judecat după faptele proprii. Dar de ce să sufere un copil al cărui părinte este în centrul atenţiei? De ce să i se pună şi lui aceeaşi povară pe umeri ca celui ce i-a dat viaţă? Asta nu o s-o înţeleg niciodată. Vă rog să mă credeţi că sunt mulţi copii care trec prin iad doar pentru că unul dintre părinţi, sau ambii, are neruşinarea de-a se exprima public cu privire la o chestiune sau alta.

Aici mi-o amintesc pe Mana care îmi spunea după ce dl. Boc l-a făcut derbedeu pe soţul ei, cum trebuie să îi explice lui Vlad ce s-a întâmplat. Pentru a fi pregătit în cazul în care cineva va încerca să-l atace.

Dar să ne gândim, de asemenea, şi la copilul Sibillei, care e nevoit să suporte presiuni din pricina faptului că mama lui a avut curaj să denunţe un sistem. Iar copilul ăla suferă din multe puncte de vedere: marginalizat economic şi moral. Pentru că mama lui a spus adevărul. Şi să nu fi avut dreptate Adi Voicu când s-a referit la proverbul acela african: „ Omul sincer să-şi cumpere un cal bun ca să o rupă la fugă după ce a spus adevărul”

Exemple ar fi multe. Şi eu am trecut prin asta din pricina tatălui meu. Cea mai dureroasă experienţă a fost pe clasa a 11-a când profa de chimie ne-a chemat pe mine şi alte trei fete şi ne-a spus: tac-tu e director, mă-ta e patroană, etc, dacă vreţi să mai treceţi la chimie marcaţi banul. Printre ele a fost şi colega mea de bancă. Nu ştiu de unde se vehicula ideea că ea ar fi bogată. Avea doar nişte părinţi care încercau să-i ofere totul, iar ea era foarte cochetă. De aveai impresia că s-a trezit direct dintr-o revistă de modă.

M-am dus acasă, am pus mâna pe telefon şi i-am spus mamei ce s-a întâmplat. Mama s-a resemnat spunând că „asta este”. Eu am refuzat categoric să pic în jocul ăsta murdar. Cum s-a terminat totul? Una din colegele mele a spart un geam şi şi-a tăiat venele, pentru că da, mă-sa era patroană, dar ţinea şapte suflete din magazinul ăla. Şi nu avea bani peste bani. De atunci societatea a evoluat, adică e tot mai rău. De multe ori eu sunt nevoită să-mi reneg propriul părinte şi să spun că nici n-am auzit de el, pentru că altfel aş putea păţi ca la testul psihologic, când nenea ăla a venit la mine şi a urlat pur şi simplu: „Ştii că tac-tu m-a dat afară?”. Noroc că soţia lui l-a îndepărat cu un: „Şi ce vină are ea?”. Mi s-a întâmplat şi la doctor în Piteşti. Pur şi simplu mi-a închis uşa în nas spunându-mi că pot muri, el nu o tratează pe fiica lui X. Bine, frate! Eu mă conformez. Sunt obişnuită. Sigur, mai sunt şi lucruri simpatice dar total imorale care se învârt în jurul fenomenului. Cum ar fi proful de chimie de la facultate care mi-a spus că lucrarea mea e de 9. Am zis că da, aşa e. Şi apoi m-a întrebat eşti fata lu? Iar eu am oscilat între a spune da ori ba. Iar el a zis că dacă sunt îmi dă zece. Şi m-a pufnit râsul pentru că mi s-a părut de-a dreptul halucinant. Nu, staţi calmi, am rămas cu 9. Dacă îmi dădea zece pentru orice altceva, la fel de imoral, nu cred că m-ar fi deranjat. Ohooo, şi prin câte şi mai câte n-am trecut. Şi le-am înmagazinat pe toate. Le-am pus acolo pe stoc, la păstrare. Nu, nu le vând, sunt ale mele.

Dar azi mi s-a întâmplat o chestie de mi-a picat faţa, că de aia am şi început să mă gândesc la copiii altor oameni şi la câte or avea ei de pătimit. Cum spuneam, m-am dus la spălătorie, că maşina mea arata ca după un război. Mereu la aceeaşi, pe aceeaşi tură, pentru că am acolo un băiat care nu îmi pune întrebări. Ştie ce să facă fără să mă explic de fiecare dată de ce vreau aia sau ailaltă. Şi se mişcă şi repede. Uneori stau de vorbă cu el. Sigur, e unul dintre acei oameni care se inspiră din Guţă, dar nu mă deranjează. Nu le poţi cere tuturor să facă ceea ce nu pot. Şi azi am zis că nu e cazul de interior aşa că am stat cu el de vorbă. Şi vine unul dintre şoferii instituţiei lu’ domnu’ tata. Şi îl ia pe ăla la trap: „bă, tu ştii cu cine stai de vorbă?”. Bine, omul destul de slab la minte, dar nu suficient de prost încât să-i pese. Iar ăsta e un caz fericit.

Dar copiii oamenilor ălora, mulţi, prin câte trebuie să treacă ei din pricina deciziilor părinţilor? A? Şi de ce judecăm tot neamul după un singur om? Sunt sigură că sunt şi printre voi din aceştia. Poate copii, poate părinţi. Unde dracu’ ajunge societatea asta? Şi dacă te naşti în familia greşită – desigur, din punctul de vedere al societăţii – nu mai poţi scoate capul pe fereastră? Dumnezeule mare, îmi e silă!