Nimic de duminică

O melodie şi o carte de citi. Restul e doar politică 😀

P.S: Îl urăsc pe Darius! Să nu zică că nu i-o spun şi public.

Din preocupările mele

Pentru început am o surpriză pentru Cella, trei cărţi de poezie pe care le găseşte aici, că cine poate aprecia mai bine ca ea poetul? Clipul e gratis 😀 Versuri: George Arion; Muzica şi interpretarea: Eugen Cristea şi un excelent solo la tobe 😉

Pentru cei interesaţi de istorie încercaţi şi aici. Sunt titluri excelente toate încercate de mine.

 

Eh, şi acum să vă spun că sunt şi neserioasă? Desigur, mulţi ştiu asta. George Roca se roagă de mine de mai bine de şase luni să mai scriu ceva pentru revista Agero şi colaboratorii. În cele din urmă chiar am reuşit. Sigur că mi-am ales ca subiect moartea editurilor. De fapt, cred că eram în momentul în care conştientizam la maxim ce se întâmplă în ţară şi mai ales ce se întâmplă cu editurile.

Altfel, totul bine. Mă pregătesc, mai întâi, moral pentru o a doua escapadă în Antalya, abia apoi mă voi pregăti şi cu bagaje. Ce bine ar fi să mi le facă cineva, dar nu se bagă nimeni 😀

Cultură generală…

poster_cidul_ro

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A mea, a voastră, a tuturor. Ideea e că eu nu ştiu tot adevărul istoric din spatele poveştii, şi dacă aveţi completări le aştept cu plăcere.

 

Dar înainte de-a vă povesti despre cavalerul castilian Rodrigo Diaz de Bivar, vreau să lămurim câteva lucruri, pentru a nu rămâne aşa, în aer.

 

LUCRURI DE LĂMURIT:

 

Jugularii sunt menestrelii spanioli, cei ce îşi însoţesc poveştile cu o vielă. Vielă, desigur, este stră-străbunica viorii. Iar Ghitara este urmaşa directă a vielei (vihuelă în spaniolă). La sfârşitul secolului XV vihuela se transformă în ghitară, devenind instrumentul naţional al spaniolilor.

 

POVESTEA

 

Povestea ce v-o spun acum nu am auzit-o de la un jugular, ci, prima oară, am intrat în contact cu ea acum vreo şapte ani citind „Le cid” a lui Corneille. Dar, la vreo doi ani diferenţă mi-a picat în mână „Il cantare del cid” a lui Bertoni. Ceea ce m-a intrigat, comparând cele două opere, este faptul că lipsesc sau se adaugă elemente. Aşa că am căutat să aflu baza reală a poveştii. Cine e Cidul?

Suntem în Castilia anului 1033, la cârmă este regele Fernando I. În acest timp, din mulţime se ridică un caballeros ( sau hidalgos – cavaleri spanioli, nobilii cei mai mici din ierarhia feudală a Spaniei. De obicei foarte săraci, erau vasalii infansonilor, nobilimea mijlocie, care, la rândul lor, erau vasalii baronilor, iar baronii aveau ca suzeran pe rege), pe numele lui Rodrigo Diaz de Bivar. În istoria reală, Rodrigo n-a fost decât un căpitan în oştile regilor Fernando, Sancho şi Alfonso al VI-lea. S-a născut în anul 1043 şi a murit la 56 ani, în 1099, la Valencia.

Teritoriul unde se află astăzi Spania fusese invadat de mauri cu începere din anul 711, când faimosul prinţ al deşertului Tarik a trecut prin Gibraltar. De atunci, frumoasa Valencia – şi atunci se vorbea de frumuseţea grădinilor sale şi de castelul neasemuit – a trecut de la un rege maur la altul. Din teritoriile ocupate, în Spania nu au rămas decât câteva stătuleţe independente, dintre care, cel mai important era regatul Castiliei, stăpânit de Fernando şi urmaşii săi din secolul al XI-lea. Dar, adevărul este că poporul spaniol a început să se formeze abia în timpul Reconquistei; iar limba spaniolă lua fiinţă în această perioadă, având la bază dialectul castilian. S-a luptat mult pentru Reconquista şi mulţi au murit ridicând spada împotriva arabilor. Dar cele mai mari sacrificii le-a făcut poporul, în special ţărănimea, apoi populaţia orăşenească şi micii cavaleri. Reconquista a durat cam de la sfârşitul secolului al VIII-lea până în anul 1492, o dată cu cucerirea Granadei. Dar cea mai dramatică perioadă, şi ce-a ce a lăsat în urmă cele mai multe poveşti, este perioada în care a trăit şi lupta Cidul (supranumele i-a fost atribuit de regii mauri, cel puţin aşa spune legenda).

Se spune că Cidul a fost unul dintre cei mai viteji căpitani ai luptei pentru Reconquista, fiind şi cel ce eliberează Valencia şi, într-un fel, chiar domneşte asupră-i până la sfârşitul zilelor. Cu toate astea, în realitatea istorică, Cidul a fost un feudal crud şi lipsit de scrupule, dar, a căpătat, în imaginaţia cântăreţilor, cele mai nobile trăsături, devenind astfel un reprezentat de frunte al aspiraţiilor naţionale spaniole.

A fost căsătorit cu Jimena (Himena), luând-o de soţie după ce i-a ucis tatăl, pentru a-i aduce onoare propriului tată, şi au avut împreună două fiice. Pentru cei ce au citit varianta lui Corneille, Rodrigo şi Himena capătă alte trăsături. De fapt, fiecare poet, prozator, a adaptat povestea vremurilor, astfel pierzându-se multe din adevărurile istorice.

În istorie, naşul celor doi a fost Alfonso al VI-lea, cu toate că legenda spune că naşul ar fi fost Fernando. Uciderea tatălui Himenei nu a fost confirmată de istorie, această poveste cu uciderea părintelui apare la Corneille, probabil, pentru a-şi ţine cititorii cu sufletul la gură.

Cidul a trecut prin multe bătălii, atât cu spada în mână cât şi sufleteşti. Cu toate că legendele spun că ar fi murit când barba i s-a cărunţit, în realitate a murit destul de tânăr, la doar 56 ani. Eu n-am reuşit să găsesc nicăieri adevăratul motiv al morţii sale. Poate mă lămureşte cineva cum a murit. A căzut în luptă sau a dat vreo boală în el? Legenda spune, desigur, că după ce Cidul a murit, a lăsat cu limbă de moarte să fie îmbălsămat cu o alifie specială primită de la un rege maur (aceasta având proprietatea de-al face pe mort timp de 20 de ani să arate la fel ca în viaţă), să-l pună pe cal cu spada în mână şi să-l trimită în faţa cotropitorilor. Maurii prinzând de veste că Cidul a murit s-au grăbit să atace Valencia, dar când acesta a ieşit călare pe calul său, cu sabia în mână (avea şi nume spada aia, dar eu nu îmi mai amintesc), regii mauri au fugit (greu de crezut).

Cel mai mult mi-a plăcut povestea celor două fiice ale Cidului. Poveste confirmată şi de datele istorice. Dar pentru asta vă recomand să citiţi „Le Cid”. Sunt sigură că se găseşte şi o variantă în limba română pe undeva 😉

Mesaj din New York

ROBERT HORVATH NEW YORK
DEMNITATEA ROMANIEI
Istorie cu jumatati de masura la ICR New York Stimate domnule editor Grigore L. CULIAN,
Ma numesc Robert Horvath, sunt de profesie cineast, absolvent al Institutului de Arta Teatrala si Cinematografica Bucuresti (IATC) si am lucrat la multe studiouri din Romania, indeosebi la Televiziunea Romana. Actualmente, imi continui activitatea la studioul meu de film,cu sedii in Manhattan (New York) si Tokio. Sunt cunoscut, de asemenea, in calitate de grafician, ilustrator si pictor.
In data de 20 martie 2008 a avut loc, la Institutul Cultural Roman din New York, un eveniment dedicat special Holocaustului din Romania din perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial. La aceasta manifestare a participat si o delegatie din Romania, remarcandu-se prezenta d-lui general Mihai Ionescu, directorul Muzeului Holocaustului din Bucuresti. Pentru ca adevarul istoric a fost prezentat unilateral si subiectiv, am avut o interventie pe care, in cazul ca o considerati pertinenta, va rog sa o publicati in ziarul Dvs. Redau mai jos interventia mea de la acest eveniment. Cuvintele sunt traduse din limba engleza, deoarece la ICR din New York este inca interzisa folosirea limbii romane!
Doamnelor si Domnilor, Deoarece v-ati referit in expunerea Dvs. la necesitatea ca generatiile viitoare sa afle adevarul despre tragedia Holocaustului si pentru ca astazi copiii invata la scoala ca romanii sunt vinovati de genocid, as vrea ca ei sa afle si faptul ca romanii au fost aceia care au salvat intreaga populaltie evreiasca de pe teritoriul actual al Romaniei. Asistam la un fapt poate unic in istoria celui de al Doilea Razboi Mondial, anume acela ca un om s-a opus presiunii germane, salvand mai mult de jumatate milion de oameni de la pieire. Acest miracol romanesc se datoreaza in primul rand pozitiei intransigente si plina de curaj a maresalului Ion Antonescu. In al doilea rand, mai trebuie tinut cont si de caracterul specific al societatii romanesti din perioada respectiva. Ma refer aici la Ion Bratianu, Iuliu Maniu, la partidele istorice, la Regina Elena, la Dr. Lupu, la Patriarhul Nicodim, la Mitropolitul Balan, la intreaga Biserica Ortodoxa Romana si la multi altii care au pus umarul la salvarea evreilor. Cred insa ca factorul principal il reprezinta mentalitatea, psihologia si omenia romanilor.
Care sunt faptele istorice? Dupa inceperea razboiului, se desfasoara foarte rapid operatiunile militare in Basarabia si Bucovina de Nord, unde este masacrata populatia evreiasca si unde fortele romanesti coopereaza cu cele ale germanilor. In curand, in spatele frontului, apar comandourile germane specializate in operatii de “curatire” si, paralel, incep deportari de familii intregi din populatie evreiasca, dincolo de Nistru, in Transnistria. Pentru mine, moartea chiar si numai a unui singur om nevinovat reprezinta o tragedie, dar trebuie sa iau in consideratie si statistica.
Pentru ca subiectul este foarte controversat, las la aprecierea audientei sa deduca adevarul – din diferite surse. Una dintre ele ar fi “Enciclopedia Iudaica”, o lucrare de referinta, in care se mentioneaza cifra de 40.000 de morti, plasand Romania pe locul 10, ca vinovatie, in timp ce raportul Dvs., al Comisiei, se refera la 420.000 de victime, Romania ajungand pe locul 2, imediat dupa Germania. Tinand seama de paritatea po***tiei, Romania devine, nici mai mult, nici mai putin, prima “Killing-machine” din istoria celui de al Doilea Razboi Mondial!
In aritmetica Comisiei se adauga si Ardealul de Nord, acolo unde populatia evreiasca a fost decimata, numai ca, atunci, Ardealul de Nord se afla sub controlul maghiar. Dumneavoastra mai treceti cu vederea si alte fapte: ca toti barbatii evrei in putere au fost incadrati in Armata Rosie, ca o mare parte din poppulatie a fugit in interiorul Rusiei si ca foarte multi evrei au murit de moarte naturala sau de boli contagioase (tifos), de care a suferit intreaga popopulatie, inclusiv Armata Romana.
Responsabilitatea Guvernului Romaniei in aceste evenimente este mare, dar este greu sa fie separata de responsabilitatea germanilor.
Ma voi ocupa in continuare de momentul crucial, anul 1942, care este sters cu buretele sau distorsionat ca semnificatie istorica. Mihai Antonescu, Ministrul de Externe, se intalneste cu Hitler, in acea toamna, si ii comunica hotararea de a nu-i preda pe evreii din Regatul Romaniei. Vreau sa va mai amintesc, domnule general Mihai Ionescu, doua documente semnificative, pe care sper si cred ca le cunoasteti: la o saptamana de la aceasta intalnire istorica, Ion Antonescu declara, intr-o sedinta a Consiliului de Ministri: “Nu voi face jocul rasist al germanilor si ii voi slava pe toti evreii mei”; dupa alte doua saptamani, la o alta sedinta a Consiliului de Ministri, Ion Antonescu declara: “Eu mi-am dat cuvantul sa asigur viata si libertatea evreilor si ma voi tine de cuvant”. Toamna lui 1942 pecetluieste pentru totdeauna salvarea unei intregi populatii de la moarte, condamnata la “solutia finala” de catre Hitler.
Ma voi referi acum la Raportul Comisiei Holocaustului, lucrare unde o reala tragedie este folosita pentru anumite interese politice. In 2002, Guvernul Romaniei, bazandu-se pe documentele Arhivei Nationale si in conjunctie cu toate documentele primite de la Muzeul Holocaustului din Washington, DC, decreteaza, fara echivoc, ca pe teritoriul Romaniei nu a avut loc Holocaustul. La mai putin de doi ani, insa, Guvernul Romaniei isi schimba pozitia, infiintand o Comisie care, bazandu-se pe exact aceleasi documente, decreteaza ca in Romania a avut loc un genocid de proportii inimaginabile. Comentariile sunt de prisos!
Vreau sa mai spun asistentei ca Raportul Wiesel de cercetare a crimelor Holocaustului reprezinta un atac fara precedent la adresa demnitatii romanilor. In concluzia raportului se spune: “Romanii sunt vinovati de genocid, chiar daca in anumite regiuni au supravietuit evrei”. Inainte de a intra in fondul problemei, doresc sa mai remarc ca “anumite regiuni” reprezinta, de fapt, Romania de baza, Romania esentiala, adica in actualele ei granite. Raportul arunca o vina colectiva, acuzand de genocid intreaga populatie romaneasca. Aceasta idee de vina colectiva apartine ideologiei fasciste si/sau comuniste, aruncand vina – reala sau imaginara -
catorva asupra unei intregi colectivitati nationale, rasiale sau sociale. Iar o vina colectiva nu are ce cauta in discursul unei democratii! Se merge atat de departe incat se spune ca majoritatea populatieii romanesti a sprijinit Holacaustul!
Ma intreb: oare cum a fost posibil asa ceva, cand faptele din Bucovina si Basarabia au fost foarte putin cunoscute de populatietie. Eu personal am plecat la 32 de ani din Romania si nu am auzit niciodata despre aceste evenimente. Romania este prezentata in acest material ca o tara fascizata si complet rasista. As vrea sa-i amintesc domnului general si cercetator istoric faptul ca fascismul a fost lichidat in Romania cu ocazia rebeliunii legionare. Fragmentul care m-a intrigat profund este urmatorul: “Holocausul isi are radacini adanci in istoria si cultura romana”! Aceasta constatare aduce un atac frontal Istoriei Romaniei si nu scapa de aceasta
decapitare niciun om politic, niciun partid istoric, niciun moment al istoriei si nici al monarhiei. Deci, Istoria Romaniei este prezentata de Comisie in primul rand ca o istorie a antisemitismului. Acelasi tratament i se aplica insa si Culturii Romanesti.
Nu scapa de “atentia” noii inchizitii nicio personalitate culturala, de la Alecsandri, Eminescu, Kogalniceanu, Hajdeu, Slavici etc., iar in epoca moderna nu scapa nici Emil Cioran, Noica, Mircea Eliade. Asadar, in opinia Comisiei, Cultura Romaneasca nu este importanta prin valentele sale universale, ci numai prin caracterul ei rasist si antisemit. Cu alte cuvinte, Mihai Eminescu si ceilalti piloni ai Culturii Romanesti sunt, nici mai mult, nici mai putin, vinovati pentru cauzarea Holocaustului. Cruciti-va, doamnelor si domnilor, cruciti-va, domnule general!.
Concluzia acestei Comisii a dat o unda verde unei adevarate “vanatori de vrajitoare”, avand ca victima cultura si limba nationala. Atentia este in primul rand indreptata asupra lui Mihai Eminescu si a lui Mircea Eliade, fiind orchestrata din birourile presedintelui Institutului Cultural Roman (ICR), d-l Horia Roman Patapievici.
Avand la dispozitie un buget de cateva milioane de dolari, avand sub control edituri si reviste culturale, el si ciracii sai au pornit un atac delirant indreptat impotriva a tot ce este romanesc. D-l Patapievici spune in clar: “Eminescu, ca poet national, si intreaga cultura nationala nu-si au locul sub zodia internationalismului”. Sau: “Daca vreti sa intrati in Europa, trebuie sa va debarasati de Eminescu”. Daca nu credeti, ma voi referi la seara dedicata “Luceafarului poeziei romanesti”, desfasurata la Consulatul General al Romaniei din New York si boicotata de Institutul Cultural Roman New York, condus de d-na Corina {uteu, ai carui angajati nu au avut
decat curiozitatea de “a baga capul” la acest eveniment care a durat 6 sau 7 ore.
Aceasta manifestare a avut loc prin bunavointa Consulului General al Romaniei la New York, d-l Pietro Lucian Pavoni, caruia trebuie sa-i exprimam sincera gratitudine. Nu pot sa nu adaug faptul ca nu mi se permite (de doi ani!) sa particip la activitatile
ICR New York, deoarece am cerut sa se vorbeasca si romaneste la manifestarile organizate de Institut (pentru participarea din aceasta seara, a trebuit sa mi se dea o derogare speciala de la Washington!).
Vreau sa mai adresez cateva cuvinte doamnelor si domnilor din spatele meu, care striga, cu inversunare, sa nu fiu lasat sa mai vorbesc si sa fiu dat afara! Daca Dvs. mai sunteti azi in viata, aceasta i se datoreaza maresalului Ion Antonescu si – in primul rand – omeniei romanilor. Este greu pentru mine sa inteleg cum multi romani accepta orice compromis, inclusiv acest raport degradant. La fel, nu pot sa inteleg cum multi evrei, in loc sa fie recunoscatori si sa le arate gratitudine celor care le-au salvat viata, stau si asteapta sa le mai dea inca o palma. Un adevar spus doar pe jumatate seamana cu o minciuna. Pe fundalul unei tragedii adevarate,
aici la un atac fara precedent la adresa Istoriei si Culturii Romanesti. Daca vrem sa ne recastigam demnitatea, trebuie sa spunem adevarul
intreg. Va multumesc pentru rabdarea si atentia Dumneavoastra.


Să moară americanii de ciudă

Nu mult după întâlnirea de la cetatea Poienari, el cedă tronul fiului său, Mircea şi trecu munţii în Transilvania cu primele exemplare, exact douăzeci şi patru, al douăzeci şi cincilea fiind încă sub teasc, din Charta, copiată cu meşteşug de mitropolitul-tipograf Macarie.
Blestemul manuscrisului.
Bogdan Hrib şi
Răzvan Dolea
 
Aşa cum ştiţi, eu rar fac câte o recenzie, de obicei făcând-o pentru reviste. Desigur, cartea asta va avea o recenzie pentru o revista din Toronto, dar şi pentru o revistă argeşeană. Aici doar îmi expun părerile, desigur, subiective. Nu că recenziile mi-ar ieşi mai obiective.
V-am tot ameninţat cu „Blestemul manuscrisului”. Adevărul e că imediat ce am ajuns acasă m-am pus pe citit. Timpul nu a fost în favoarea mea, aşa că a trebuit să citesc încet, cu toate că romanul se citeşte uşor.
Vreţi să ştiţi bomba? Ei bine, vreţi nu vreţi, tot o să o detonez.
Acum câteva luni am citit o carte. Ca de obicei, ţin minte subiectul, dar nu şi titlul sau numele autorului. Ar fi cumplit să caut la mine în bibliotecă. Asta ar însemna să vă spun mâine despre cartea pe care o am în faţă. Ei bine. Acea carte, autor american, mi-a plăcut enorm. De ce? Pentru că prezentul se împletea cu trecutul. Erau două poveşti, una în prezent, cealaltă în trecut. Pe aceeaşi structură merge şi „Blestemul manuscrisului”. Şiţi ce m-a uimit? Nu, nu aveţi de unde să ştiţi. Dacă pe copertă nu ar fi numele a doi români, aş fi jurat cu mâna pe inimă că această carte e scrisă de autori americani/englezi. Ştiţi de cât timp nu am citit un autor român care să mă facă să devorez literă cu literă? E prima oară când nu am putut diferenţia autorul român de cel din afară. Asta dacă nu o pun la socoteală pe Rodica Braşoveanu.
Acţiunea, aşa cum am spus, se împarte în două. Acţiunea prezentului. Personajul principal, un român, Stelian, este nevoit să asiste la o anchetă. O crimă petrecută în Frankfurt. Bănuiesc că această primă parte, prezentul, scrisă la persoana întâi, este scrisă de Bogdan Hrib. De ce cred asta? După descrierea de la începutul cărţii pe care şi-o face personajul. Descriere ce coincide cu cea a autorului. Un amestec de real şi fantezie. E aproape imposibil să nu-l recunoşti pe unul dintre autori în această descriere. Mai mult, şi aici o zic cu o oarecare invidie. Faptul că povestea prezentă e scrisă la peroana întâi, e minunat. De când mă chinui să fac asta 😀 Povestea din trecut, de fapt, e o succesiune de poveşti care ne duce pas cu pas pe urmele manuscrisului. De când a fost scris şi până când a fost răspândit în lume. Aici întâlnim voievozi, regi, prinţi, pe Meşterul Manole etc. Povestea unei istorii a unei Românii chinuite. Desigur, istorie reală, îmbinată cu una fantezistă. Dar vă jur că un simplu cititor nu îşi va da seama. Opt secole de istorie, descoperite în trei sute de pagini, îmbinate cu realitatea anului 2008.
Stelian este un personaj uman, normal aş putea spune. Învârtindu-se între iubirile lui, fiică şi viaţa de editor, intră într-un joc periculos ce se tot joacă încă din Evul Mediu.
Metafore din abundenţă. Metafore pe care recunosc că le-am „furat”. Limbaj select, dar şi ironii bine plasate.
Ce n-au pomenit cronicarii, de frica ruşinii sau de cea a păcatului, sunt mărturiile oştenilor, care au văzut la pârjolirea caselor, un bătrân îngenunchiat între flăcările care nu-l atingeau, ţinând în mâini scoarţe arse de carte din care picura plumb topit.
Acţiunea, nici în trecut, nici în prezent, nu implică numai poporul nostru. Întreaga lume fiind interesată de secretul manuscrisului. Serviciile tuturor popoarelor îşi adună forţele pentru a da de misteriosul manuscris. Regii, voievozii, toţi cei ce ştiau de acest manuscris sunt interesaţi de manuscris.
Pe lângă subiectul foarte serios, mi-a plăcut că autorii ştiu să destindă atmosfera atunci când e prea încărcată:
– La noi la Braşov, n-am auzit nimica…
  Măi, Hans, voi sunteţi şi mai înceţi la minte, ca şi la negoţ… O să aflaţi şi voi peste vreun an, că tu până acasă uiţi.
– Hai sictir!
– Ia, uite-te! De când fac negustorie pe drumul Stambulului, Hans al meu a învăţat limbi străine!
– Lasă-mă, Johann, că şi aşa sunt destul de amărât!
– De ce, dragul meu, ţi-a dăruit cineva de ziua ta o oglindă?
– Mă, cu tine nu se poate vorbi! Du-te dracului!
– Ei, aşa mai vii de acasă! Pricep şi eu ce spui!
Sigur că îmi vine să vă povestesc fiecare pagină, dar nu o voi face. Vă pot spune că veţi descoperi doi autori de mare clasă. Fără doar şi poate. Încă îmi e greu să cred că e vorba de doi români. Încă îmi e greu să cred că le-a ieşit o astfel de carte. Să zicem că e un thriller istoric. O carte ce îmbină religiile, oamenii, cu toţii având un singur scop: Descoperirea manuscrisului.
Dacă nu o cumpăraţi, cred că veţi pierde una dintre cele mai bune opere româneşti apărute în ultimii ani. Nu numai că e bună, dar îi şi bate la fund pe americani. De la stil, la uşurinţa înţelegerii, lecturării, etc. În sfârşit, românii au învăţat să scrie occidental. Vrem, nu vrem, trebuie să fim de acord cu toţii că genul occidental se citeşte. Iar românii încet, încet s-au adaptat. Nu este numai o surpriză pentru mine, dar şi o mare bucurie. Minunată carte, credeţi-mă. Chiar mi-a crescut apetitul pentru autorii români.