La numai două săptămâni de la apariţia minunatei cărţi, aka „Parfumul văduvei negre”, s-a tot scris şi s-a tot semnalat, atât în online cât şi în offline. S-a vorbit pe facebook, pe twitter, pe bloguri, ziare, reviste, etc.
Trebuie menţionat că în topul căutărilor din google, primi sunt tot sătmărenii la capitolul semnalare. Eu mă gândeam să îi adun pe toţi cei din online care au semnalat într-un fel sau altul apariţia, cei care au citit-o, parodiat-o, etc. Acum să vedem şi dacă-mi iese.
Încep cu ei pentru că merită: Lucia Verona, care nu numai că a citit-o înainte de apariţie, dar a şi muncit mult la carte. Nu vă spun cum. Crina Dunca, care, desigur, a citit-o înainte de apariţie şi a organizat un eveniment de zile mari şi Darius Filip, el fiind primul cititor, dar numai pentru că mi-a promis că mă strânge de gât dacă mai zic de rău de el. După ce a constatat omul că e ok, m-am liniştit aşa că am dat cartea mai departe. Bogdan o să zică: „Şi eu?”. Păi el a citit-o după vreo şapte luni după ce i-am predat-o. Na!
Să revin la sătmăreni? Hai să o fac. Pe primii doi i-am spus deja. Dar au scris şi Raulito ( tie trebuie sa-ti multumesc de doua ori pentru reclama 😉 ) , Rachi şi Otto Pop care mă ceartă pe facebook :D, dar şi vicele Adrian Ştef pe care-l aştept şi cu păreri că doar nu degaba m-am chinuit să dau autograf. Şi desigur, ca să nu gafez din nou, Adrian Pop, care nu-i Adrian SM. Ambii spunând pe blogurile lor că a apărut şi s-a lansat.
Şi acum să mă mai întrebaţi de ce Satu Mare. Păi de aia, măi, păi de aia.
Şi dacă tot sunt aici îi mulţumesc în mod deosebit lui Voicu 😉 , care m-a adoptat oficial ca fiică a Sătmarului. Păcat doar că e aşa departe de mine, că aş vrea să fiu o fiică care trece mai des pe acasă, dar asta-i viaţa, şi după ce plec în Costa Rica… păi, fie, vă chem pe toţi acolo să facem party pe plajă 😀
Dacă am ratat pe cineva să mă tragă de mânecă. Recensământul e deschis, iar eu vă mulţumesc tuturor pentru ajutor, încredere şi încurajare. Fiecare dintre voi a făcut o mică minune pentru cartea asta.
Şi, desigur, n-am uitat Chişinăul, că doar a fost cel ce mi-a botezat cartea şi a îmbrăcat-o în straie de gală pentru a-i da drumul în lume.
Asta e o minune făcută cu ajutorul onlineului în special şi a prietenilor în deosebi 😉
Cum o fi să ţipi ca pisica la ploaie? Mă rog, eu n-am mai văzut pisici mieunind la ploaie, cred că al meu motan e mai special, mai trendy, vorba aia. Probabil el se crede cool. O fi, că n-am de unde să ştiu eu cum e atunci când eşti pisică. Dar vorba lui Vania: „Pisica-i tot un fel de om”. Aş putea scăpa uşor de Piţi raportându-mă la acest gen de crimă perfectă. Nu că i-ar păsa cuiva dacă l-aş strânge de gât. De trei zile încerc să port un dialog cu ăştia de la protectia animalelor, doar că eu vorbesc singură. Normal că nu-mi răspunde nimeni. De ce mi-ar răspunde? Zău aşa. Că dacă sunt de la protecţia animalelor asta nu înseamnă că le şi pasă. Vreau şi eu răspunsuri. Dar de unde. Totuşi e bine că vorbesc eu, altfel aş uita dracu’ şi ce sunete scot.
Au făcut un rahat ăştia cu poliţia animalelor şi dreptul animalului şi tot aşe. N-au făcut nimic. Au urlat atunci şi au tăcut pentru totdeauna. Frumos ne şade. Păi normal, avem lucruri mai importante de făcut. Cum ar fi să ne omorâm între noi. E chiar mişto. Ne înjurăm, ne dăm pumni, că doar suntem români, să nu cumva să ne dezicem că ar fi păcat. Îmi e milă şi silă, în acelaşi timp, de ţara asta. Cred că aş pleca fără nici un regret, dacă nu aş fi atât de fraieră şi nu m-aş gândi la alţii înaintea mea. Cred că azi m-am trezit scârbită. Scârbită tare. Îmi e silă de oamenii ce omoară animale, îmi e silă de mizeria verbală şi de tot ceea ce mişcă. Poate că de aia mi-am şi depus actele pentru a-mi cumpăra pistol. Îmi bag picioarele, în ţara nu poţi trăi dacă nu te poţi apăra.
Şi totuşi, eu vorbesc singură? Protecţia animalelor nu are nici o treabă cu mine? Or vorbi ei altă limbă sau eu? Tot ce e posibil. Om ajunge la un rezultat după ce va fi prea târziu.
Cu toţii aveţi parte de căutări simpatice venite direct din google şi aterizate în blogurile (siteurile) pe care le deţineţi. Oh, da, să nu le uităm pe cele porcoase sau pe cele fără nici o legătură. De te miri şi tu, biet proprietar de bucată virtuală, cum s-a ajuns în pagina domniei tale. Ne mai facem şi semnul crucii uneori, pentru că prostia îşi atinge limitele sau îl vedem pe însuşi diavolul mărşăluind prin virtual.
Cu toate astea sunt şi lucruri drăguţe, unele disperante. De exemplu, cel puţin de 20 de ori pe zi, cineva tot caută „delfini”. Nu înţeleg nici să mă tăiaţi. Ce treabă au delfinii? O fi ceva mistic, peste puterea mea de înţelegere. Desigur, cele mai multe căutări sunt: Oana Stoica Mujea, Oana Mujea, Oana Stoica sau Oana Stoica Mujea blog. Cu toate astea, trebuie să recunosc, uneori, „delfinii” sunt pe primul loc. Şi iar mă întreb de ce?
Dar acum vreo săptămână am dat peste ceva cu adevărat simpatic. Aşa că nu avea cum să nu îmi aducă zâmbetul pe buze 😀
„ Oana Mujea, cu ce carte ai dormit în braţe?”. Da, da, era o întrebare. Aş fi vrut să mi se pună direct, dar ştiţi cum e cu blogul. Uneori se formează comunităţi, iar ceilalţi au impresia că ei nu vor fi la fel de bine primiţi. Mă rog, eu cred că le e frică de Vania 😀
Nu îmi amintesc dacă i-am povestit sau nu Crinei, cred că ei i-am povestit treaba cu „Reginele Oanei Mujea”, probabil, nu ţin minte – poate ucide cineva pisica?, că nu mă pot concentra.
Ei bine, am zis să răspund acelei întrebări, dar am tot amânat. Păi… 😀 Nu, nu e suficient. Dorm cu cărţile lângă cap, nu le iau în braţe. Singurul lucru pe care-l suport în braţe când dorm e perna. Iar dacă simt că adorm citind las cartea pe noptieră, ca să nu existe vătămări ulterioare. Poate că nu e răspunsul dorit, dar altul nu am. Şi nici n-am chef să fabulez cum că odinioară… ştiţi voi. Deci nu, nu am dormit cu nici o carte în braţe, oricât de dragă mi-ar fi fost.
Oana Stoica Mujea 
