Avatar again

Oh, la naiba. De ce nu se hotărăşte tot neamul la un loc? Nu o să-mi pot explica în veci. Clar e că eu sunt aia de trebuie să meargă cu toţi. Aşa că pentru a treia oară, azi, voi viziona avatarul. De care mi s-a luat la drept vorbind. Dar nici n-am putut refuza, tot la drept vorbind. Şi uite aşa, în loc să stau să mai citesc o carte, dah, mă duc iar să văd elfii indigeni 😀

Dacă vedeţi cumva că o iau rău cu creierii capului să ştiţi de ce.

 

Am mai terminat trei cărţi. Două pe care, dintr-un motiv care-mi scapă, le-am tot amânat. Alta care mi-a picat la rând. Dar părerea mea despre ele cred că de mâine. Nu de alta, dar îmi va trebui material pentru că am de gând să merg mai departe cu seria Millennium a lui Larsson şi asta cu siguranţă îmi va lua vreo patru zile ca popa. Şi dex-ul e mai subţire, vă jur. Cel puţin partea a doua e imensă. Dar abia aştept să reintru în contact cu personajele. Nu m-am grăbit să o termin pentru că apoi o să-mi pară rău. Mă cunosc. Ştiu eu de ce sunt în stare. O să plâng. Cam aşa mi s-a întâmplat cu Anne Rice şi ale ei vrăjitoare. De parcă nu mai apucam să citesc cartea. Aşa o să mi se întâmple şi cu „Jocurile foamei”, prevăd eu. Bine, acum plâng că n-am partea a treia. Cine ştie după ce o să mai plâng în curând. Vom vedea.

Şi ca să ştiţi cam ce urmează pe Club în următoarele zile, iată, deci 😛

După mai bine de patru luni m-am decis să termin seria Lumii Pământene a Liciei Troisi. Eh, părerea mea o veţi afla poate mâine. Tot după mai bine de un an, am decis să citesc şi eu „Masca morţii roşii şi alte povestiri” a lui Poe. Pe asta am tot amânat-o pentru că jumătate din poveşti le citisem deja cu ceva timp în urmă. Şi nu prea aveam chef de luat de la capăt. Iar la rând a venit Hary Salem cu „Întrerupătorul”. Eu mă tot mir cum SF-iştii zilelor noastre nu l-au descoperit. Sau cum n-au auzit de el. Sau… sau. Sau or fi auzit dar tac? Nu ştiu ce să spun. Dar cartea asta ar merita o reeditare cum se cuvine şi nişte reclamă. Părerea mea. Şi chiar ar merita să fie premiată undeva pe la nişte premii sf-istice. Tot părerea mea. Oh, şi să nu uit că am început şi „Limba de lemn în presă” a lui Ilie Rad. Interesantă, mai aflii chestii noi. Şi încă mă fascinează cea zis Dulcan despre experimentele telepatice ( eh, ar trebui să ghiciţi cui îi foloseşte treaba asta 😀 )

                                

 

Şi cam atât, că doar v-am spus că am fost condamnată la Avatar. Dar jur că e ultima oară. Nu mai pot nici eu. Adică chiar nu mai pot. Cât de scelerat să fii totuşi. Dar mă consolez cu faptul că se doarme bine în scaunele alea. Aşa că voi avea trei ore de somn. Bye, bye, ne auzim când ne auzim.

Şi nu uitaţi de nominalizările bloggistice 😉

Reclame

Revin cinci minute….

…Să vă bat la cap cu una cu alta. Aşa cum v-am obişnuit. Vedeţi dară că n-am timp nici să-mi verific mailul. Nu, nu am timp pentru că m-a apucat o poftă nestăvilită de lectură. Mă rog, nu ştiu când m-a lăsat, dar acum e mai grav ca de obicei.

Zic eu că roşcatei i-am urat destul. Nu vreau să şi-o ia in cap 😀 Darius, zice el, s-a făcut de căcat, de ce, n-am înţeles, dar sunt cu mintea în nori, aşa că… hmm, m-aş bucura pentru el, dar nu-mi vine totuşi 😉 Pe Cella am sabotat-o 😀 Şi o pot ţine aşa până mâine. Încă o dată: La mulţi ani, roşcato!

Şi acum, după cum vă spuneam, sunt grămadă pe nişte cărţi. Aş vrea ca Veronica să-mi răspundă la o întrebare: CÂND APARE VOLUMUL TREI DIN JOCURI?! Ei da, mi-am promis că nu voi citi volumul doi din Jocurile Foamei, dar am făcut-o şi acum o să mor, la dracu’, dacă nu aflu ce s-a întâmplat. Aveţi o prezentare aici, merită! Ei da, m-a impresionat până la a lăcrima. Şi vorbesc foarte serios. Au trecut mulţi ani de când n-am mai fost aşa impresionată de o carte. Oh… Dar vreau să mi-o scot din cap pentru că am făcut o obsesie şi nu e frumos pentru creierul meu.

Ca să trec de la o extremă la alta, normal, am trecut la „Ochiul lunii” al doilea volum din „Cartea fără nume” scris de Anonymous. Ei da, dură carte. Înjurături din alea grele, dar grele. Crime din alea chhh. Adică mai dur de atât nu se poate. Un horror combinat cu thriller. Dar ceva greu de tot de digerat. De aia nici nu e recomandată cartea celor sub 18 ani. Şi chiar mi se pare corect. Foarte corect. Sigur, mai am puţin şi o termin, iar mâine s-ar putea să aibă şi o prezentare. (dând click pe poze ajungeţi la siteurile de unde le puteţi comanda).

Şi ca să fie treaba dusă până la capăt, cum m-am îndrăgostit de pastoralele lui Cervantesc m-am gândit că nici „Opere narative complete” nu mă vor dezamăgi. Da, da ştiu. Atât sertarul minune cât şi maşina mă aşteaptă să mai iau din cărţile alea. Va fi şi vremea lor, nu-mi fac griji. Ei, da, cam aşa s-a desfăşurat Crăciunul meu. Am trecut peste mâncatul din abundenţă şi m-am dedicat lecturii. M-am dezis chiar şi de petrecerile destinate sărbătorii. Nu vreau să chefuiesc. Vreau doar să dorm şi să citesc.

Aşa că, vouă, celor normali, sărbători fericite în continuare!

M-am tâmpit

Destul de bine. Da, păi cum credeţi că mai sunt sănătoasă din moment ce de două zile citesc: apocalipse, apocrife şi istorii pierdute ale omenirii? Nu ştiu de unde a venit această combinaţie, dar nu mă pot abţine. Trec de la o carte la alta şi conţin ceea ce v-am spus deja. Să vină sfârşitul lumii şi să-l simt chiar la parametrii ăştia sau neuronul meu are o bubă rea?

Mai citeşte omul o Biblie, o rugăciune, o psaltire, ceva acolo, dar apocalipse şi aprocrife în combinaţie cu „unde a dispărut” e deja prea mult. Cu toate că am pe noptieră o carte pe care vreau să o citesc de ceva vreme: „Jocurile foamei”, apocalipsele nu îmi dau pace. M-am tâmpit? Probabil. Poate am îmbătrânit. Habar n-am. Dar cum mă aşez undeva cum mă apuc să citesc din ce v-am spus. O iau razna oameni buni şi nu mă opreşte nimeni. Mai rău e că nu ştiu cum să frânez în cazul de faţă şi că mintea mea e tot acolo şi nu vrea să se mute. Adică tot ce am în cap sună aşa: apocalipse, apocalipse… mai are să se audă un râs sinistru şi sunt gata.

Cu apocrifele e mai uşor, cu toate că n-am idee de ce le citesc. Poate mă lămureşte cineva. Dar un lucru interesant tot l-am aflat. Dacă în zilele noastre „apocrife” înseamnă minciună, defăimare etc, pe vremuri erau texte care nu  le citea oricine. Erau secrete şi numai cei ce le meritau le şi primeau. Nu vă zvârcoliţi că n-am aflat nimic nou care să răstoarne bazele religiei, sunt acelaşi lucruri spuse în alt fel, dar au acelaşi conţinut, zău că au. Sau din cauza apocalipselor nu mai văd eu substratul? În fine, cineva ar trebui să mă convingă să trec la lucruri omeneşti. La lecturi normale că o iau pe arătură. Nu e bine să îţi pui prea multe întrebări dacă tot n-ai chef să mori în următoarele ore 😀