Doua vorbe despre carti

Începem cu o lansare, una dublă, în Constanţa. Informaţii suplimentare aici.

Nu am mai vorbit de ceva timp despre cărţi. Ei bine, au fost ceva cărţi în ultimul timp, dar am să vă vorbesc doar despre cele la care am râs cu lacrimi.
Ciudat e că le-am citit unele după altele. Aşa a fost să fie, nimic premeditat.
Am început cu „Crima letală”. Cartea lui Ioan Usca, minunat scrisă, plină de interferenţe culturale, pe care nu le sesizezi dacă nu eşti suficient de atent. Culturi diferite, oameni diferiţi ce împart experienţe diferite, dar cu acelaşi simţ al umorului. Nu ştiu dacă este neapărt un roman. Autorul spune că e un poem. Eu aş spune că e o odă, dar o odă diferită. O altfel de carte. O odă a vieţii culturale. Asemeni lui Pratchett şi Ioan Usca, a ales ca notele de subsol să fie la fel de comice ca însăşi scriitura. Iată că văd o apropiere între aceşti doi autori, una hilară.
Am să vă redau câteva rânduri, pentru a vă da seama cu ce anume am avut de-aface:
„ – Te prostituezi? – întrebă, după câte momente de gândire, Domnul Colonel.
– Nu, Doamne fereşte! – răspunse Vlad uluit.
– Excelezi în vreun sport?
– Nu!
– Faci trafic de droguri sau de armament?
– Nu, cum de vă gândiţi la astfel de lucruri? Dorinţa mea este să slujesc Cultura!…
Atunci nu vei avea cum să-mi înapoiezi banii – concluzionă Domnul Stoenescu, deşi, în scrutul său interogatoriu, nu epuiză chiar toate midalităţile de a faci bani în lumea modernă ( dar este cert că, din Cultură, acest deziderat e unul imposibil!). Nu spun, însă, că nu te voi sprijini – continuă Colonelul –, dar va trebui să discutăm mai în amănunt şi, fără supărare, să uiţi de caietul pe care mi-l îmbii…”
Veţi găsi multe poveşti interesante. Îl veţi cunoaşte pe Taras – ciudat lucru, dar autorul susţine că motanul Taras chiar vorbeşte. Îl veţi reîntâlni pe Onici şi veţi vedea cum poţi ajunge după graţii, de trei ori, nevinovat, dar cu toate dovezile împotriva ta.

 

 

 

Trecem la trilogia Bartimaeus, un fantasy pe care nici un iubitor al genului nu ar trebui să-l rateze. Bine scris, bine conturat, câteva scăpări elementare pe ici-colo, nimic serios. Ultima parte a trilogiei „Poarta lui Ptolemeu” a apărut şi la noi. Ei bine, e scrisă cu acelaşi umor ca şi primele două părţi. Cu toate că trăiesc într-o lume măcinată de război, boală şi durere, djinul Bartimaeus, tot îşi face timp, chiar dacă esenţa lui e pe moarte, să-şi batjocorească stăpânul.
Nu am să vă povestesc sfârşitul, dar aici, autorul, cred că s-a grăbit, o fi păţit ca mine cu arkuda şi a vrut atât de mult să scape de carte, încât a scăldat-o bine. Păcat, pentru că subiectul e genial, iar cartea are un umor de zile mari. Sper să mai aud de autorul Jonathan Stroud.

 

 

 

 

 

 

Bine, acum urmează apocalipsa văzută de Neil Gaiman şi Terry Pratchett. „Semne bune”, cartea care tratează apocalipsa ca pe o boală a acestui secol, ne este adusă în prim plan de autorul „Zeilor americani” – bun subiect, prost scrisă (ho, nu săriţi că nu îmi schimb părerea) şi autorul celei mai comice serii fantasy „Lumea disc”. Dacă separat îi plac şi nu, împreună au fost geniali. Nu s-a simţit nici o diferenţă de stil, am râs cu lacrimi la fiecare pagină. Războiul dintre forţele bune şi cele rele este ironizat la cote maxime. Ei bine, autorii au luat-o puţin în derâdere şi pe Anne Rice şi vrăjitoarele Mayfair.
Citat:
„Nu conta cât de mult mâncai, tot pierdeai în greutate.
Notă de subsol:
* Şi păr. Şi culoarea pielii. Şi, dacă mâncai suficient de mult timp, şi smenele vitale”.
Umorul lor negru, ironia, totul face parte dintr-un joc al apocalipsei. O altfel de apocalipsă. Ei, dacă am putea să o vedem cu toţii prin ochii lor…

 

 

Seria asta de cărţi, am încheiat-o cu o lectură de weekend „Filiera Grecească”, romanul lui Bogdan Hrib. Un roman poliţist, care poate fi citit pentru relaxare. O carte de vacanţă aş spune. Acum sunt curioasă dacă Stelian Munteanu va deveni detectiv de serie.
 
Momentan, cam asta. Am mai citi „Magie întunecată”, pe care nu v-o pot relata în două cuvinte; „ Versetele satanice”, la care e mult de spus şi „Povestea urâtului”. Hehe, aici chiar că e mult de povestit. Aşa că pe o dată viitoare, când voi simţi că sunt în stare să relatez.

 

 

 

 

Reclame