Pentru că mâine o să dispar…

M-am gândit să vă povestesc repede cum e cu tatăl regelui 😀

 

Da, din punctul meu de vedere, fiul lui King este mult, mult, superior tatălui. Fără doar şi poate. King senior m-a dezamăgit de multe ori. Cu miile lui de pagini, rar m-a făcut să îmi doresc cu disperare să termin cartea. Culmea, fiul său, cu doar trei sute de pagini, a reuşit să creeze cea mai bună poveste horror din ultimii cinci ani.

Mircea Pricăjan a fost cel ce a tradus cartea, şi cu toate că unii spun pe la colţuri „Mircea nu ştie să traducă”, iată că ştie. Nu îl plac pe Mircea ca om, să nu mă întrebaţi de ce pentru că nu l-am văzut decât o singură dată în viaţa mea şi n-am schimbat nici un cuvânt. Culmea e că de obicei atunci când instinctul îmi spune că nu îmi place omul, oricât aş încerca eu să-i dau o şansă, tot nu o să-mi placă vreodată. Dar gurile rele n-au dreptate şi ce e al lui, e al lui. Omul ăsta ştie să traducă. Se simte, el a simţit cartea, personajele şi nu pot decât să-i dau o notă maximă, cea mai maximă şi să-l încoronez pe King JR în locul tatălui. Categoric!

Ei bine, „Cutia cu fantome” o puteţi comanda dând click pe titlu, vă jur că e genială. Şi rar sunt impresionată de un horror.

111

12

13

14

15

16

18

Şi ca să termin şi cu asta, aşa a început povestea indiciilor anatomice 😉

 

 

b1

b2

b3

b4

b5

Obiecte ascuţite

flyer_obiecte_ascutite_interior

Autor: Gillian Flynn

 

Îmi e foarte greu să vorbesc despre această carte şi să o ridic la justa ei valoare. Nu numai că e un debut de zile mari, dar este şi o carte ce are în prim plan personajul, crima rămânând undeva pe locul doi, poate chiar trei.

Totul începe cu uciderea unor copile. Numai fete.

Camille, care se întoarce în sânul unei familii ciudate, bolnave de-a dreptul, persecutată din mamă în fiică, trebuie să facă un reportaj despre crimele petrecute în oraşul natal. De aici se dezlănţuie iadul psihologic. O familie plină de probleme. O mamă care are nevoie de atenţie, de mila celorlalţi, iar pentru asta îşi îmbolnăveşte copiii, un tată vitreg fără nici un cuvânt de spus, o soară – minoră – cu grave probleme de personalitate, ce tânjeşte după dragostea nemărginită a mamei, şi o bunică care trăieşte în umbra tuturor.

Camille, personajul principal, revine în nebunia familiei, astfel ajungând să îşi amintească propriile nebunii şi să se reîntoarcă la ele. Încărcătura psihologică e maximă, crimele rămânând undeva în umbra personajelor, a nebuniei a lor. Totul curge într-un şuvoi emoţional. Acţiunea psihologică este alertă, uneori de-a dreptul înspăimântătoarea.

Dar nici ancheta nu e mai prejos. Mi-a plăcut cum a gândit autorul totul. Exact în momentul în care eşti sigur, poţi jura, şi poţi ridica arătătorul spre criminal, îţi dai seama că ai greşit. Sfârşitul este cu adevărat inedit. Mai rar o astfel de carte.

Dar ţin totuşi să-l contrazic pe King, nu e o carte care să te sperie. Nu ştiu ce l-o fi speriat pe el, dar mă rog. E o carte care te face să-ţi mişti puţin creierul. Să cauţi substratul psihologic, să înţelegi mintea criminalului, dar şi a Camillei. Şi, cel mai important, e o carte care se citeşte fără a-ţi trage sufletul. Nu ai cum să te opreşti să respiri, pentru că eşti tot timpul împins la pagina următoare. Hanibal ar fi gelos pe asemenea minţi bolnave 😀

Nu o rataţi, nu ştiţi ce pierdeţi!

 

P.S: Semne de carte.

Vorbe de weekend

Azi hibernez. Xreder nu s-a putut desprinde de muncă până la urmă. Aşa că sunt nevoită să mă mulţumesc cu laptopul, TV-ul şi cu vreo carte, da, cartea aia începută de aseară, pe care am să v-o povestesc în curând pentru că e mişto. Mi s-a promis că mâine ajung la Bookfest. Horiaaa, opreşte-mi un Hrib cu autograf, neapărat, neapărat. Că fac urât dacă nu. Şi nu ai vrea să fac urât în Romexpo, crede-mă. Astăzi la 18:30, Tritonic lansează. Aşa că dacă aveţi drum la Romexpo, nu îi arataţi, aşa cum fac eu. E şi păcat. Până la iarnă când va fi Gaudeamus mai e. Aşa că vă sfătuiesc din tot sufletul să vă duceţi. Nu aveţi nimic de pierdut. Se lansează şi Hrib, care e genial. Mă rog, nu mai genial ca mine, dar e pe aproape. Desigur, nu va fi niciodată ca mine, dar poate încerca 😀 Bun, şi acum lăsând gluma la o parte. Merită să încercaţi măcar o dată în viaţă o carte scrisă de Hrib. Mamă, câtă reclamă. Horia vezi că nu scapi doar cu o cafea şi un autograf 😉

Acum să trecem la cele lumeşti, că nu toată lumea înţelege cu ce se mănâncă cărţile. Normal, nu sunt pentru toţi. E ca şi cum i-ai recomanda unuia care citeşte doar King, un Eco. Greu. Vă spun eu. Numai până l-ar înţelege pe Eco şi ar trece iar la King. Aşa cum vă spuneam, mâine mă duc la „Căpială”, iar. Că nu mă duc eu suficient în timpul săptămânii. M-aş duce de azi, singură, târ-târ cu maşina, dar nu ştiu drumul decât până la Cotroceni, de acolo… hehe, complicat. Mai ales că eu nu ştiu să mă ghidez deloc. Şi în Piteşti, mai întâi învăţ străzile, apoi mă aventurez pe ele. E ca atunci când am mers în Creta şi ne-am rătăcit. Xreder mă întreba în ce parte e marea. Cum să îi explic eu că suntem pe o insulă şi marea e peste tot? Mă rog, unii stau mai rău ca mine cu orientarea. Ceea ce nu e bine deloc, dar măcar el se orientează la volan. Eu, dacă nu am semnele, sunt un mare fiasco. Aşa că puneţi mai multe semne.
Normal, mă enervează lumea asta din Piteşti. Habar nu aveţi câte intersecţii complicate şi fără semne sunt în Piteşti. Sunt multe, vă spun eu. Desigur, de obicei merge la mica înţelegere. Eu mă înţeleg repede cu bărbaţii, dar ce mă fac cu femeile că nu vor nici de nebune să mă lase şi pe mine. Iar în Piteşti sunt mai multe şoferiţe decât şoferi. Ca un făcut văd că începe iar furtuna. Iar la mine în cartier, mă credeţi ori ba, furtuna e furtună. Suntem lângă Argeş, adică lângă râu. Deci e furtună. Când plouă eşti mai în avantaj să stai în centru, dar numai când plouă. Asta e durerea.
Ţinând cont că mâine mă duc să mă întâlnesc cu literaţii, şi mă duc, probabil că până luni astea vor fi ultimile mele gânduri. Aşa că va trebui să vă mulţumiţi cu ce debitez eu pe aici. Desigur, iar nu am fost coerentă, dar voi v-aţi obişnuit. Dacă nu v-aţi fi obişnuit, nu aţi mai fi venit până aici, la atâtea clik-uri distanţă. Nu-i aşa?
Hehe, viaţa e dreaptă uneori, ce să zic, azi dorm. Şi când zic că dorm, păi dorm. Toată ziua. Aşa că vorbiţi încet 😉
Bine, bine, tac. Iar m-a luat valul.
Şi ca să nu aveţi impresia că vă las singuri, daţi o tură pe la Gabi, pe lângă poveşti aveţi şi articole interesante. Mă rog, la ea chiar aveţi ce citi, dacă mă înţelegeţi. Aşa că fuga, ce mai staţi? Nu vă mai uitaţi la mine că eu dorm…