Acum să trecem la chestii serioase

Încep prin a vă spune că în curând, adică peste vreo zece minute, clubul va avea o nouă recenzie, de data asta una poliţistă.

Merg mai departe spunându-vă să aruncaţi un ochi la Lucia fix aici şi să vă gândiţi pe cine şi cum propuneţi.

Spun, de asemenea, că susţin mişcarea violet. Mai ştiţi că într-o perioadă mi-a ieşit părul mov 😀 ce s-a mai râs atunci 😆

Şi urmează să vă dau copy/paste un comunicat Tritonic. No, trebuie să trec peste nebunia cu Martin şi să revin pe pământ. Dacă totuşi vreţi să îmi daţi o mână de ajutor, spunându-i lui Aspoiu că poate comenta nestingherit, e un pasaj mai jos din ceea ce se vrea a fi un thriller, adică „Sărutul morţii”. Puteţi comenta textul la modul de ce vă place şi ce nu. Vă jur că e scris de mine. Gata cu joaca.

Vine comunicatul:


“Vă invităm în perioada 21-31 ianuarie la „Târgul de carte, muzică, film” de la ExpoMall MegaFun, centru expoziţional amplasat în incinta AFI Palace Cotroceni.


Ziua Tritonic – 23 ianuarie 2010


Tritonic vă invită la dezbateri şi sesiuni de autografe, alături de autorii noştri, în data de 23 ianuarie, începând cu ora 16.00


Ora 16.00: Dezbatere despre tinerii scriitori români cu Adrian Suciu (autor „Sex cu femei”) şi Leonard Ancuţa (autor „Control”)

Ora 17.00: Lansare şi sesiune de autografe CD Mari actori români cu Mircea Albulescu

Ora 18.00: Dezbatere – Romanul poliţist românesc în secolul XXI.

Invitaţi: George Arion (scriitor şi publicist, autor „Detectiv fără voie” şi „Crime sofisticate”), Oana Stoica-Mujea (autoare „Indicii anatomice”), Răzvan Dolea  (jurnalist, istoric şi co-autor „Blestemul manuscrisului”) şi Bogdan Hrib (editor şi scriitor)


EXPOMALL MEGAfun, primul spaţiu profesionist dedicat târgurilor, expoziţiilor cu vânzare şi organizării de evenimente de promovare, situat într-un centru comercial şi disponibil pe toată durata anului, îşi va deschide oficial porţile în data de 21 ianuarie 2010 la AFI Palace Cotroceni, cel mai mare şi mai modern mall din România şi din Europa de Est. AFI Palace Cotroceni este situat la intersecţia dintre Str. Vasile Milea şi Bulevardul Timişoara, având o suprafaţă închiriabilă de aproximativ 76.000 de metri pătraţi.”


UPDATE: sa-mi fie ruşine, uitam ce-i mai important, mâine apare în „Curierul zilei” ceva despre mine. Ceva legat de ce veţi citi mai jos. De ce în engleză? Vă povestesc cu altă ocazie 😉 Oricum, îi mulţumesc unei persoane speciale pentru şansă. Aranjarea in pagina arata mult mai bine, dar deh…


Written by Oana Stoica-Mujea

Translated by Shauki Al-Gareeb



Lady Helena



            Characters: Lady Helena: ex-warrior on the lands of Greece, now arrived on the border between life and death on the banks of the Styx river.

            The feminine spirits’ choir.


            The scene: scenery half-illuminated. A fragile bridge crosses the river, and somewhere to the right of the scene there is half of a boat and a dark figure.


            First Act: Monologue: Helena stands near the bridge, dressed in man’s clothing, her sword at her girdle and her long loose-flowing hair on her back.



(Looking to the dark figure)

You have always been ugly at your soul, but the mighty Gods are even uglier. Hear what they say, to tax the death. Like during a lifetime there aren’t enough payments.

(She pulls her sword and looks at it)


When you die on the battlefield, no one thinks to let you have a coin. To pass beyond in a dignified way. To be able to pay Charon in a dignified manner. But he, the villain, blinded by the metal shine, no, he does not agrees to cross me beyond without a gift.


As I don’t have any gift, because neither have I died dressed in chain mail, nor have I possessed any other precious gems, what does the villain think to ask me for? Precisely the sword which has been useful for me in the battle.


Yes, I understand anyone once arrived here would give anything not to struggle between life and death. And death hurts. And when you begin to feel the pain, you realize that being alive you cannot feel deep cut in your arm or a fiery blow.


But death hurts much worse. And I understand that when Athene descended telling me that life it’s just another beginning,  trying to persuade me to return again on the Earth. Only that I cannot embrace the life. No, I won’t forever be able to do it. For Charon wants by all means to be paid and he considered to take my sister sword.


(She hugs the sword)

I won’t give it, but what does he know? What does he know about this metal coming to me, as a hope in pain. As a sister in happiness. As it fell from the brave’s girdle who attacked us by that time. And as it shone in the light of the mid-day sun, when I picked it yearningly I was only a child by that time, but it, my sister in battle and in life, gave me greater good.


How could Charon know, living mainly between shadows and pains, how the attackers came, and how the men ran, oh, those cowards, leaving us behind to defend ourselves. And then, as cut loose by the Gods, it fell near my feet and the sad and his empty sword adopted me.

Whom did I have in this world? My father, definitely not, certainly not he who had fallen in the battle right before the servants and my elder brothers tailed off. Just an old woman. My mother, who looked at me terrified. And what could I have done? I picked it up, I looked at it and I loved it the way it loved me too. Oh, how faithful it has been to me! Together, we have never lost any battle, and many have tried to kill us.


(She puts the sword back in its scabbard)

Well, Athene asked me, as ironical as she could be, than how could I die? It’s hard to remember when Styx river threatens you with its terror. But I know everything as it happened yesterday. Was it yesterday? I don’t think so. I have been waiting here for much too long time for only one day to have passed. And yet, time does not pass here. It only stays and penetrates your soul, spies you and gives you that kind of pains which you cannot feel them on the Earth. And yet, I know. I have been betrayed. And I have died far away from my home. Away from those being near me both in life and in war. And all these because of a poison and a servant who must have been felt threatened.


Threatened by whom? Still the Gods may the fire burn them! Villains who stay hidden in their shadow. Athene, I think, must have cursed me when I gave birth to a baby. For she wanted greatness and we, the women, to fight on her behalf.


I told the servant that I would give him my son to take care of him when I would go to fight or when I should work using my arms. But she, the Goddess of Vanity, sneaked in the poor fool’s mind and told him that she cursed me. She did cursed me, but look I died right before her words fulfilled.


My servant, the poor fool, he did believed what he was told. Athene must have told him that my son would kill me, that boxes full of gold lay in the dungeon which I had filled with armours and if he ran in the world with my baby, anything which I had ever possessed would belong to him when the curse would be fulfilled.


But the poor fool, in his poor thinking, what did he think? To kill me in order to get my estate why would he wait for the curse to fulfill? Therefore, he drew me in the trap, away from my home, in a desert field, uncultivated by anyone. The poison, I think, must have been put in my water, and so I have found my humanly end.


As if it matters anymore.


But when you are given to suffer, you do it till the end. For even in this world I cannot find relief. Charon even yelled at me: “If you don’t pay me, you shall feel the greatest pain. Because the bank of the river is for those who are half-dead. And you shall feel both the stabbing of the living and of those who do not live their lives any longer.” And then, the shameless, the bastard of the great Gods, thrown here in forgetting, what did he think? To ask me for my sword. But how could he understand, he, a poor shadow of a godly offspring. A mistake born from hatred, brought on Earth between the shadows. Only that metal tinkling and its vivant shining makes him startle.


And now the fool waits in his shadow cone. I might give up. But I won’t. Finally, I’m sure, someone may find my abandoned body. And maybe a mercy person would give me coin to leave for the new life.


(She walks irritated on the bank).

Oh, what pain. All come and go, then he comes back and casts glances at me. And I have the impression that he smiles somberly from under his black hood for rain. This pain… The madness which ripens in my mind.


(She jerks abruptly)

Oh, and now I have visions. I see skeleton-like riders coming on their black horses which throw flames from their nostrils and surround me. I shall not give up! No, I shall not give you my sword! Don’t try to steal it from me. I shall fight as I have never fought during the time. And I will die endlessly if it is necessary, the same way, with my sword in my hand. Actually, at my girdle. But it shall not leave me. Is all I have got from the life I had. It is everything that binds me to the Earth. To kindness, friendship and the tears which I allowed to pour on its metal.


(She falls on her knees. A figure dressed in black approaches the bank and climbs in the boat)

Oh, he laughs at me again. Soul after soul begins its new life. And I stay here.


(She stands up. Stoutly)

I shall not give up. It is it that I believe in my sword that I wear at my girdle. In the end you will ask me to leave this bank, you godly spoiled child! And then, in my madness, I shall not feel the desire to leave it. If I face greater pains, how many could touch me?


(She laughs madly)

Pain, madness, hear what he says. As if I didn’t have them on Earth. Pains and madness saw me off to the truth. And it is only then when you see clearly through the smoke curtain offered by the Gods. It is then when the pain knees you and the madness raises above all.


Though it is only this way, I tell you, you shall open your eyes. And the truth. Oh, the truth… Where is it hiding now?


(Something is falling down. Helena looks to the that spot)

It seems to be a parchment.


(She approaches and picks up an old paper having a coin tied on its end)

What a strange thing. It seems to be a note. But for whom? And how could it get here? And this coin?


(She holds it tight in her palm and looks around)

No, it is not fair to steal it. It might not belong to me. Maybe it is not mine. Shall I read the note? I am not in the mood. Who would write me on this forgiven land between the two worlds?


Or shall I dare? Maybe I should. To cast just a glance. If it is not for me, I shall seal it back and leave it where I have found it. I won’t make a big harm. Just to peep a little.


(She unfolds the paper and begins to read. In the beginning voicelessly, and going on louder and louder)

“Dead Helena…” it seems to be for me. Still, there are too many Helena born in the world. And yet I shall read till I can realize something. “I see you and deplore your unfair destiny…” Oh, destiny. It seems to be for me. But it is not only me having this destiny. “As an old servant, but more as a God, I admit that I was wrong when I agreed to be part in Athene’s deed. Now, with my eyes in tears, I sent you the coin which will bring you to the most beloved river. Start then to Lethe, the river of forgetting and complete beginning. Accept this new life gift and go with your sword to rest.” Shall I dare to believe that it belongs to me?


(She looks again around her)

But there is no one around and Charon is not back.


(She raises the coin to be seen by Charon)

Here, you villain child of the shadow, of the death and pain, this is your payment. You shall carry me to Lethe, otherwise if I approach I shall tear your head of your body and throw it into the Styx for all those tormented by you and captured in black waves to enjoy the revenge.


(The boat approaches the bank. Helena climbs in)

Yes, let’s go. Here is your payment, and do not dare to look at me. My new life begins, and this, my old sword, shall be always with me.




And so, poor Helena, carried through pain,

begins a new life in the forgetting desire.

She by herself fought against the time ghosts.

She by herself defended her people and her children.

And now, after a century, she found relief.

Life begins right now. Long live forever the mighty Helena!

            May she live!

            (The darkness falls on the scene. The curtain drops)

A câştigat Premiile Lili


Am promis că o s-o postez. Recunosc, nu am rescris-o. Dar după ce a spus Bujor Nedelcovici nici n-am mai simţiti nevoia. Aici aştept şi criticile dure. Vă rog.

Oana Stoica-Mujea


Lady Helena.



Helena – luptătoare, ajunsă pe marginea râului Styx

Atena – zeiţa înţelepciunii (până când îşi va dezvălui identitatea rămâne fără nume, acoperită de o mantie sărăcăcioasă, stă tot timpul cu spatele la Helena)

Charon – luntraşul lui Hades (nu apare fizic, dar din când în când i se aude glasul)

Un bătrân – ajuns pe marginea râului Styx, fiind de fapt Zeus.

Corul bărbaţilor, poziţionat în umbra cortinei




Acţiunea se desfăşoară pe malul râului Styx. Un pod de aramă trece peste scenă, oprindu-se acolo unde începe râul. Este semiîntuneric şi din când în când se aud valurile lovindu-se de mal.


ACTUL 1 (Monolog)


Helena, singură pe malul râului, îşi plânge soarta 


(Ţinând în mână spada)


O, Zeus, mârşav te-ai arătat cu a mea soartă. Cum m-ai lăsat să mor fără un ban în mână, şi astă creatură să-mi ceară bunul cel mai depreţ pentru a trece râul.

Nu, nu, nu şi nu. Niciodată nu voi lăsa din mână singura-mi alinare. Cea ce m-a apărat, aşa cum eu am respectat-o.

O, Zeus, cât de bine ştii cum am luptat noi amândouă. Spada în mâna-mi s-a mulat ca o mănuşă, ca o alinare. De-ar şti Charon prin câte am trecut. O, Zeus, ce crud, ce nemilos…

(Se adresează spadei)

Îţi aminteşti, bună sfătuitoare, cum ne-am împreunat? Eu om, tu un metal, ce fără suflet te credeau cei mulţi. Şi iată, împreună stăm şi aşteptăm să trecem în lumea celor morţi. În iadul însingurării. Dar nu, nu te voi da, de-ar fi să aştept aici o veşnicie. Căci împreună noi om sta. Aşa cum alţii au stat în somnul de pe urmă.

Ţi-aduci aminte tu cum a început revolta în ţara mea îndepărată? Cum toţi bărbaţii au fugit când ciclopii au dat năvală, la comanda lui Ares cel vijelios? Şi eu, ce am făcut atuncea? Femeie măritată în pântec cu un prunc. Căci nu puteam lăsa ca totul să fie călcat în picioare. Dar ei, mişeii, bărbaţii, cum au fugit, unii cu plozi cu tot şi s-au ascuns în temple sau în munţi. Iar tu, măreaţă spadă, stăteai pierdută în mocirlă. Parcă-ţi plângeai de milă sau furie să fi fost. O, da, erai înfuriată căci n-aveai să mai simţi sângele cald şi umed pe lama-ţi lucitoare.

Şi-atunci te-am ridicat şi te-am privit ca pe-o zeiţă. Şi am ştiut pe dat. Spre celelalte m-am întors şi am strigat: „Iată-ne salvatoarea!”. Şi tu, o, mândră spadă, şi tu parcă ai răspuns. Ai străluci în lumină, ca o zeiţă la apus.

Şi toate celelalte mi s-au alăturat, şi ce-au făcut atunci, şi ele s-au n’armat. Şi am plecat la luptă. Si câţi ciclopi am mai ucis, noi două şi cu ele. Nici nu i-am numărat.

Iar el, acum, mişelul de Charon, te cere pentru a mă trece dincolo de râu? La ce? Pentru a mă duce în iadul înfierbântat, pentru a pedepsi dragostea-mi pentru oameni, luându-te de lângă mine. Şi mi-a şi zis mişelul: „De stai aici, vei tot muri, şi vei muri până ce mă vei ruga să mi-o dai mie şi să treci. Că tu întotdeauna vei simţi prima durere a morţii, şi cât vei rezista?”

Oh, Zeus, cât te mai ocărăsc. Blestemul meu să cadă pe capul tău zeiesc. Durerea mea să cadă pe cei ce îi iubeşti, şi astfel cel mai drag din pruncii tăi cei mulţi, să-ţi fie cerut în ceas de cumpănă.

Să nu mai plâng, să nu mai plâng. Mai bine să mă liniştesc. Dar ce e asta? Parcă aud un vuiet. Oare să am companie? Dar ce îmi pasă mie, căci celalalt va pleca. S-o fi îndurat de el vreun muritor de rând, să-i lase un bănuţ. Sau nu? O, Zeus, ce aspră-mi e pedeapsa pentru că am salvat pământul de sute de cotropitori.

Sau oare-i altceva? Să fie oare pruncul ce l-am lăsat pe mâna argatului cel trădător?

Dar iată, se aude un vuiet, tot mai aproape…

(Cortina cade încet)



Şi-aşa biata Helena, cu al său suflet cald

Trece acum prin moarte.

Aşa cum a făcut şi-atunci când viaţă a cerut

Ea a luptat şi va lupta şi-acum.

Şi cine vine oare în grabă aşa de mare?

Se aude marea?




Se ridică cortina. Helena stă lângă pod cu spada în mână. În faţa ei, stând cu spatele, e o femeie.



Ce frig e aici. Şi te gândeşti că mai încolo, iadu-i fierbinte.



O, dacă-i şti, domniţă, dragă, şi ce dogoare. Ea vine odată cu Charon şi tot aşa dispare.



L-aştepţi demult?



Eu nu-l aştept deloc. Că n-am nici bani ca să-i plătesc şi nici ceea ce mi-a cerut nu-i dau. Mai bine mor de mii de ori, de miliarde, decât de scumpa-mi spadă să mă despart. Căci numai ea m-a însoţit în moarte. Aşa precum Oreste pe Iphigeneia trebuia să însoţească.



Şi-ai să rămâi aci? Să mori de-atâtea ori, să simţi mereu durerea şi nepăsarea?



Prefer să fie astfel. Da, prefer. Prefer ca să rămân, să-i văd pe toţi venind şi-apoi, ca nişte demoni, plecând spre iad. Dar ce-ai făcut femeie de ’ăst drum ţi-a fost deschis?



De-mi spui povestea ta, ţi-oi spune poate şi eu. Cu toate că păcatul m-atârnă atât de greu.



O, zei cei făr’ de minte. Ce am făcut eu? Mi-am apărt tot neamul, întregul lor avut, lasându-mă pe mine. Punându-mă de-a curmezişul, cu astă spadă în mână. Chiar după ce-am adus pe lume un prunc, m-am ridicat şi am pornit să-i pedepsesc pe cei, ce cu ura în dinţi, venit-au să ne prade. Căci singure am rămas, femei şi unii prunci. Şi-atuncea, toţi aflând, au şi pornit spre noi. Să prăduie, să fure şi să batjocorească. Dar spada mea, sărmana, s-a ridicat. Şi a ucis fără scăpare pe orişicine i-a stat în cale. Mult sânge mi-a curs pe mâini şi pe lama spadei, dar doar m-am apărat.



Şi pruncul, unde îţi e?



O, pruncul, oh… Pe capul lui aprig blestem căzu-ta, ca şi pe-al meu. Şi într-o noapte liniştită, pe când dormeam în şură, Artemis mi s-a arătat râzând ca o nebună. Şi mi-a strigat neisprăvita: „Ăst prunc de l-ai născut Helena te va ucide într-o zi, aşa cum tu ucisa-i ciclopii unor zei”. M-am mâniat atunci, dar n-am avut puterea să-l ucid, aşa că i l-am dat unui argat de-al meu ce nu avea copii. O, ştiu, ce nebunie am făcut. Aşa cum Agamemnon a crezut că de a scăpat de Oreste s-a dus şi-al lui blestem, şi iată că s-a împlit, aşa am făcut şi eu. Doar că blestemul nu s-a împlit, căci pruncul mi-e prea mic, iar eu nu mai trăiesc în lumea pământească, cu flori, cu pomi şi aer. Cu cerul boltuit şi luna cea măreaţă. Acuma sunt aici, plângându-mi soarta neagră ce m-a aventurat spre iadul cel fierbinte.

Ascultă? Nu auzi? Un clipocit în apă. Se întoarce oare Charon?




Helena îşi plânge soarta, dar şi mai aprig poate că soarta o aşteaptă s-o îndemne mai departe.



Te-ai răzgândit Helena? Sau vrei din nou să simţi fiorii cei mai reci ai morţii?



Mişel cu chip de demon, eu spada nu îţi dau.



Atuncea pe nimeni n-am să mai trec pe apele fierbinţi. Şi toţi ce vor veni să ştie a cui e vina.



Aşa, mişelule, să fugi din calea mea. Chiar de eşti mort, de spada mea ţi-ar prinde jugulara, ţi-ar desprinde-o. Demon din iad. Ascultă, bună doamnă, se depărtează. O, Zeus, ce-am făcut? Acum vei fi pierită aşa cum sunt şi eu. Vei aştepta pe mal şi vei muri mereu, iar mai târziu, mă vei urî.



Dar ce e de făcut? Tu nu cedezi. Nici el, că-i demon. Un demon de temut.



Aşa-i, şi ce să fac? Să-i dau singurul meu bun? Ce-ai face în locul meu?



De mi-ar fi prunc, aş proceda la fel ca tine. Dar este doar o lamă ce multe suflete a luat şi le-a trimis în iad.



O, bună doamnă, tu nu înţelegi. Această lamă, cum îi vorbeşti, nu m-a trădat în veci.



Şi totuşi eşti aici.



Dar nu de spadă am murit. Ci otrăvită am fost de chiar argatul meu, cel ce i-am dat copilul.






Oh, Zeus, recunosc. Mi-am prăduit duşmanii, şi mi-am întins averi. Dar eu nu le ţineam, să-mi umplu maţul sau să mă amuz, ci le dădeam femeilor amărâte pentru a-şi creşte pruncii şi-aş lua, cum se cuvine, bărbat de omenie. Bărbaţii ne-au fugit, domniţa mea cea dragă, atunci când vestea ciclopilor cotropitori ne-a ajuns la urechi. Şi nu s-au mai întors, storşi de ruşine. Şi noi, noi cum să facem, singure pe pământ. Cum să ne apărăm şi cum să şi muncim pentru a putea mânca? Şi astfel eu am strâns averi peste averi, şi când i-am dat pruncul argatului meu, i-am dăruit şi-un colier pentru a-l creşte, dar nu s-a mulţumit.

Mişelul, el m-a otrăvit. Şi-otrava şi-a făcut efectul atunci când mă plimbam singură prin grădini. Acolo am murit fără să alfe nimeni. Şi multe zile or trece până ce-mi vor găsi leşul putrezit.

Dar nu de asta-mi plâng mizera soartă. Mai mult o plâng pe-a lor. Femeile cele ce au rămas în viaţă, nici una nu-i ca mine, cine le va apăra? Nu au conducător şi teama se va împleti în sufletele lor. Ori vor fugi, ori vor muri. Dar sunt prea mândre ca să fugă. Şi pentru a se simţi martire până la capăt îşi vor da viaţa, dar mai nainte vor fi batjocorite. O, Zeus, ce nedrept eşti, şi tu la fel, blestemat de Charon. Mai bine aş pica în ghearele lui Cerber, în colţii fioroşi… Ce soartă, ce ruşine…



Prea crudă moartea ta. Argatul merită pedepsit.



Dar nimeni nu va şti vreodată că el m-a omorît.



Şi dacă-ţi spun că ştiu cum să te întorci în viaţă?



Dar cum se poate aşa ceva? Cine s-a mai întors din moarte?






Hercule-i semizeu şi tată îi Zeus…



Dar Zeus nu se poate opune morţii.



Domniţă dragă, nu-mi da speranţă dacă nu ştii ce-mi spui.



Doar să mă-asculţi şi întocmai tu să faci.



Ţi-o jur.



Dar înainte de-aţi spune cum să te întorci trebuie să îmi promiţi ceva.






Să-ţi pedepseşti argatul cum se cuvine, dar să nu-l omori. Apoi, pruncul să-ţi iei la sânu-ţi, că de-l vei creşte tu, blestemul nu se va înfăptui. Ba mai mult, chiar argatul cel viclean va pieri cum ţie ţi-a fost spus.

Pe urmă, alături de cele ce le conduci, să-i duci ofrandă Atenei, că numai ea ţi-o da puterea de a trece peste războaie zeci. Şi tot ea, atunci când vei muri, aşa cum se cuvine, la râul Lethe te va aştepta (Râul uitării). Şi astfel, râul Lethe de vei trece, vei fi în fericire. Şi apoi, câte fecioare ai, Atenei să le închini. Şi să le îmbraci în straie bărbăteşti, să le pui spada în mână şi să le înveţi să lupte.



Dar ce se aude oare? Un alt om a păşit, pe ăste coridoare. Şi frica de la sân… o, Zeus, ce eşti mare e doar un biet bătrân ce intră clătinat. Dar cine o fi el?

(În scenă intră un bătrân clătinându-se, cu haine zdrenţuite)



Nu-o asculta Helenă, căci ea vrea răzbunare. Te vrea acolo, în viaţă, doar pentru a-şi crea armată ca să lupte împotriva tuturor. Nu îţi pleca urechea şi ia moneda mea, Charon va accepta.



Dar cine-mi ieşti, bătrâne?



Bătrânu-i înţelept, dar cine minte oare? Femeia ce îşi ascunde chipul sau el ce încearcă acuma s-o osândească pe Helena?



Bătrân neghiob şi fără minte. Las-o să plece în viaţă, moartea n-ar fi trebuit să-i bată acum la uşă.



Ascultă Helenă bine, căci voi pleca curând. Eu singur mi-am luat viaţa să vin şi să te văd. Sunt eu, argatul cel nenorocit.



(Îşi trage spada de la brâu)

Nu poţi fi tu, el încă-i tânăr.



Ba eu îs. Dar ai murit de mult. Aici nu simţi când trece timpul. Mai ales când Atena se află lângă tine?









Ei, da? Şi ce-i greşit în asta? Argat nesocotit? Că vreau să-i redau viaţa de-acolo de unde s-a oprit?



Helena, crede-mă ce-ţi spun. Zeii îţi vor pregăti un iad numai al tău de ăst lucru vei face. Vei arde de atâtea ori încât vei renunţa la toate. Durerea, suferinţa, spada şi pruncul îţi vor fi tot timpul luate.



Ce zbucium, ce mai jale.

Draga noastră Helena.

Al cui sfat oare o să-l primeşti acum?

Şi zbuciumul, durerea, cuvintele acelea.

Speranţa a murit pentru a doua oară.

Şi tu, acum, Helenă, ce-ai să decizi?

Şi cine oare te ascultă?

Şi de te rogi cui îţi închini suspinul, inima, durerea?

În mâna cărui zeu te laşi acum?



Atena, încerci să mă înnebuneşti. Tu, tu şi cu Charon v-aţi vorbit să n-am de ales.






Dar îţi ofer viaţa din nou, gloria, dreptul de-aţi creşte fiul. Ce poate fi atât de rău?



Iadul de după e mai rău decât moartea în sine. Prefer să-i dau spada mea demonului şi să-l întâlnesc pe Cerber.



Nu Cerber e destinul tău, ci râul Lethe te va călăuzi.



De unde ştii, argatule?



De unde ştii, argatule?

Prin câte morţi ai mai trecut?

Ce scop a fost în viaţa ta?

Cine eşti tu?



Nu am trăit ca un om drept, atunci când am avut pământul sub picioare. Şi asta e pedeapsa mea. Să te călăuzesc pe tine, în ultima călătorie. Să-ţi dau în dar moneda mea, iar eu să mor aici, până când Zeus se va îndura.



Nu-l asculta, vei arde în flăcări dacă vei pleca.



Ba am s-o fac. În flăcări, ori în altă parte, acesta e sfârşitul meu. Cine se întoarce iar la viaţă, trebuie să fie un neghiob. Accept moneda ta bătrâne. Sper doar că nu m-ai păcălit, aşa cum în viaţă ai făcut de nenumărate ori.



Îţi jur Helenă!



Auzi cum se întoarce, în clipocit de apă. Cum spirite păgâne i se agaţă de mantie. Cum ţipă şi cerşesc să iasă iar din apă. Acuma pe Helena o va călăuzi, spre beznă sau lumină.



Te-ai răzgândit, Helena?



Am bani ca să-ţi plătesc.



Atunci accept!



(Îndreptându-se spre mal)

Dacă ai fost drept bătrâne, să nu rămâi prea mult prin aste locuri şi cineva să se îndure de sufletul tău pângărit. Dar de m-ai minţit, să arzi în iad, să urli, să te zbuciumi. Şi-a ta durere să se audă pe pământ.



Ascultă-mă, Helena!



E prea târziu acum. Soarta eu mi-am decis-o. Cu spada mea în mână voi părăsi tot ceea ce-am iubit. Şi într-o zi, o altă doamnă se va ridica şi-mi va conduce neamul. Poate chiar fiul meu va fi cel ce-o va face.



Greşeşti, Helena!






(O barcă se apropie de mal, silueta se vede în umbră. Helena urcă şi încet, încet dispare)

Helena a plecat să înfrunte moartea. Cu spada în mână şi sufletul curat. Va fi călăuzită de-o lumină, de-un fir de apă albă şi de-un înger abia scăldat.

Viva Helena!


Netrebnic Zeus, ai reuşit, dar următorul suflet va arde drept în iad.



Ai grijă ce-ţi doreşti, zeiţa mea.



(În timp ce părăseşte scena)

Plecaţi bucuroşi! Cu sufletul împăcat.

De data asta s-a ales ce era drept.

Iar omul cu mintea curată şi sufletul drept,

Va şti ce să aleagă.

Căci viaţa nu-i totul.

Şi moartea e tot viaţă.

Închide-i ochii morţii,

Şi ploapele ei grele.

Păşeşte fără frică,

Helena zeiţă a războiului.

În altă viaţă te vom aştepta.

Închide ochii morţii!

Îmi cer scuze pentru că nu o pot posta aşa cum apare în word, adică ordonată într-un fel anume. Sper să înţelegeţi oricum. Daţi cu pietre!

Să moară Euripide



Da, grecul ăla nesuferit de a scris nişte tragedii foarte mişto, făcându-mă pe mine să-mi rod unghiile de nervi că nu pot scrie o piesă de teatru la fel de mişto. A, e mort deja? Nu are importanţă, să mai stea pe malul Styx-ului, iar pe Charon să-l doară în bască. Nu mă enervaţi, ştiu că nu avea bască, dar nu îmi pasă. Să-l doară unde l-o durea.

Da, am terminat piesa de teatru, are 12 pagini. E bine, Lucia? Ai zis 10-15, dar eu n-am vrut să sar calul. Nu are decât două acte. Vai mama ei. Dar nu-i bai, am văzut piese de teatru şi într-un singur act. Aici cade cortina o singură dată. Şi cântă un cor. Mă rog, nu cântă el prea bine, dar cu ceva mai multă muncă se va descurca. Şi da, asta am făcut toată ziua. Am transformat-o puţin pe Lady Helena. Puţin mai mult. Am mai adăugat un personaj, sigur, pe lângă cor. Şi l-am bombănit pe Euripide că lui îi ieşeau al dracului de bine.

Hai să nu fiu aşa rea cu mine, cu ceva exerciţiu… Pe dracu’, nu îmi va ieşi dacă voi scrie piese de teatru cu Atena şi Charon. Pentru că omul ăla se limita la cetatea lui Atena. O observa cu atenţie şi apoi inventa tragedii. Dar eu ce să mă fac, că nu mă inspiră deloc ceea ce se întâmplă în cetatea piteşteană. O prefer tot pe aia ateniană de acum aproape trei mii de ani. Dar ştiţi ceva? Euripide avea moralul mai bun, pentru că nici atunci nu se întâmplau lucruri mai bune. Adică tot din astea cu trădări, cu partide, cu să moară mă-ta. Doar că păreau mai elevate atunci. Până şi lupta dintre două partide părea dusă la rang înalt. Iar când se omorau între ei o făceau cerându-şi scuze. Păi da, aşa zic şi eu.

Ideea era că am terminat piesa de teatru. Probabil că până sâmbătă o voi tot ameţi până va ieşi al dracului de rău. Dar o citesc şi fug şi cu asta basta. Le las pe doamne să mă bârfească şi să mă înjure printre dinţi. Na! 😀

Pe lângă asta am mai scris la ceva, nu, nu la aia cu Lala. Apoi mi-am amintit roşie toată că trebuie să scriu şi pentru Feminis. Hei, am obosit, ce vreţi de la mine? Nu mai sunt normală iar. Dar nici în vacanţă nu mai vreau. Vreau doar să nu mai fiu obosită. În fine, asta nu se poate. M-am născut obosită. Bine, mă duc să citesc ceva, prea mult scris, mai vorbim şi mâine.

Oh, şi Darius a uitat că i-am dat întâlnire în seara asta. Ca să vedeţi ce importantă sunt 😀