Pune şi tu banner

Pune şi tu banner cu „Războiul reginelor”.

 

Laura, mulţumesc pentru cod. Recunosc că nu mă pricep deloc la lucrurile astea, coduri, html, etc. Pentru mine rămân o enigmă 🙂

 

Poţi ajuta şi tu „Războiul reginelor” să devină cunoscută. Aşa că vă voi rămâne veşnic recunoscătoare dacă puneţi un banner pe siteul/blogul vostru.

 

Codul mai jos:

 

 

<a href=”http://dinastiile.wordpress.com/&#8221; mce_href=”http://dinastiile.wordpress.com/”><img border=”0″ width=”160″ src=”http://i537.photobucket.com/albums/ff338/laurai1983/RazboiulReginelor-1.jpg&#8221; mce_src=”http://i537.photobucket.com/albums/ff338/laurai1983/RazboiulReginelor-1.jpg”/></a><br/&gt;

P.S: Le mulţumesc celor care au pus deja bannerul.

 

P.S: Cartea e susţinută de: Crina (prima, recunosc 😀 ), Laura, Adina, Trexel, Vania, până acum. Cella, dar fără blog 🙂 şi Shauki dar fără cod.

Rectificare: Shauki cu un super cod:

<a href=”http://dinastiile.wordpress.com/” rel=”attachment wp-att-24″><img src=’http://shaukisbookcase.files.wordpress.com/2009/01/razboiul_reginelor_prezentare.jpg‘ alt=” /></a>

 Carte recomandata de: Teritoriul meu Merci!

 Nu stiti ce pierdeti, spune si Nicu 😛

 

Reclame

Cata tag-ul :)

Când zici că te bazezi pe Xreder pentru o poză cu marea, nu îi merge siteul. Mă rog, aşa că ne adaptăm. Pentru că Cella mi-a amintit că nu am zis nimic de mare, am vrut să vă dau o originală, dar aşa, vă dau ce am. Tot Cella mi-a amintit că m-am lăudat că vă povestesc cum a fost la mare. A fost ca dracu’, ce să zic. Mă rog, era vânt cu soare. Moment în care pielea se bronzează cel mai bine, doar că eu nu sufăr frigul, aşa că am renunţat. Cu toate astea, tot m-a prins. M-am gândit să îi fac o vizită lui Ştefan sau lui Arhi şi soţiei lui. Mă rog, vizită, să le dau o întâlnire. Dar, până la urmă, am preferat să dorm. Nu cred că ei s-ar fi deplasat până la mine.
În zilele astea am avut timp să mă uit pe mai multe bloguri. De obicei mă uit pe mai multe, nu prea comentez eu pe toate. Nu că aş fi fiţoasă – dar sunt – ci pentru că, de multe ori, habar nu am ce să zic. Crina, Vania, Omu’ şi Mana, mă acceptă şi în afara subiectului, dar la ceilalţi nu îndrăznesc să o iau pe câmpii, aşa cum sunt eu obişnuită.
A, aţi constatat că atunci când scriu nimic am foarte multe commenturi? Şi că atunci când zici lucruri importante, trag de comentarii? Ăsta era un P.S 😀
Azi am decoperit o chestie misto. Filomela rulzzz, mă rog, dacă o citiţi veţi descoperi şi voi ce am descoperit eu. Cu această ocazie, îi supun spre atenţie domnului Hrib povestea cu pricina 😉 Sunt subtilă, ştiu.
Pentru că am primit mită, să dau şi nişte linkuri. Acum, sper să nu vă supere comentariile, dar vă spun cam ce aş vrea eu de la voi.
Kmi, aş vrea să nu te mai speli pe dinţi. Icrele alea negre costă prea mult 😀
Radu, uneori, sincer, aş vrea să scrii mai mult. Fi mai rău, mai analist, că de putut poţi.
Cristal, tu eşti cum trebuie, nu prea am ce să-ţi spun. Eşti ok aşa cum eşti.
Sibilla, uneori aş vrea să traduci ce spui în sârbeşte.
Acum să nu credeţi că iau tot blogrollul la rând. Unele linkuri nici nu ştiu sigur de ce sunt acolo. În fine, cum ziceam?
Da, Laura, chiar mă gândeam că nu mai ştiu de multişor ceva de ea.
Şi ca o legătură subtilă: Hello, pisoi. Şi de la tine aş vrea să vorbeşti mai mult despre tine.
Cora, cum îi spuneam pisoiului. Uneori, oamenii, simt nevoia să te cunoască pe tine. Pe Pescăruş îl ştim. Dar cine e Cora? Poate ne spui două trei vorbe.
Ah, să nu uit. Azi am descoperit blogul lui Mihai Mălaimare. E foarte fain. Chiar foarte. Nu ştiu cum de mi-a scăpat.
Hey, îmi aduc aminte că atunci când am început cu blogul, primul link a fost către Horia. Mamăăă şi a trecut anul şi am uitat să-mi sărbătoresc blogul. Trist. Am început să uit şi când e ziua blogului. Oricum, s-a dus. Plus că l-am mutat de l-am zăpăcit. Ce mai contează. La anu’.
Cred că următoarea persoană pe care am cunoscut-o, a fost Maria. Mă rog, după ce ne-a îmbuibat cu icre negre, o să zic că a fost prima 😀
Din blogosferă îmi mai place Micutzu. Uneori e super cinic, ceea ce mă distrează.
O, Doamne, mâine o să aud: „pe mine m-ai uitat”. Mă rog, mă gândeam şi la scriitori, dar lor le dau link altă dată. Până una alta, puteţi consulta lista. Nici eu nu mai ştiu ce să zic. Mă rog, ca şi azi, nici nu aveam ceva interesant de spus.
Fiind duminică, o să fiu în plimbare. Aşa că vă las să vă certaţi pe linkuri. Vă daţi seama că pe mulţi v-am omis pur şi simplu. Despre alţii, chiar nu am ce să spun. Ar mai fi foarte interesant la Mordechai. Mă rog, e chiar foarte interesant. Păcat că nu ajung eu mereu acolo. Că na, nu dispun chiar de tot timpul din lume. Plus că scrie foarte mult. Mi-ar fi greu să mă ţin după el. Mă rog, mai sunt. Nu îmi amintesc acum. Sunt şi oameni pe care nu îi am în blogroll. Că nu îi pot ţine pe toţi, că nu vreau să ajung ca domnul Chinez şi să mă întreb cui să-i fac vânt şi cui nu. Zău aşa. Şi aşa sunt câţiva pe care nu îi vizitez nici măcar o dată. Dar asta e altă discuţie.
Deci, e duminică şi sunt plecată. Vă las să vă certaţi pe link. Cine dă mai mult apare şi luni. Cine nu, nu mai apare. Pe cine am omis o să mă ierte. Pe cine nu, nu o să mă ierte. Ce ştiu eu. E unu noaptea şi vorbesc prostii 😀
 

 

 

Drumul Împărătesei (I) – Our

Se rătăciseră. Oricum, lui Our îi păsa mai puţin că se rătăciseră, însă durerea din şale aproape că îl ucidea. Lupta dintre el şi elfă – susţinea Our – nu fusese pe deplin dreaptă. Cu toate că elfa îşi pierduse spada şi fusese nevoită să lupte cu o amărâtă de bâtă, pe când Our avea toporişca cu tăiş dublu, piticul tot luase bătaie.
– Şi ce spuneai despre singurul război în care piticii i-au învins pe elfi?
Our bombăni în barbă, după care scoase pe gură un „rahat” şi se linişti.
– Şi acum? – se interesă elfa. Ce dracu’ facem?
Găsim calea Împărătesei.
– Eşti sigur că-i drumul cel bun?
Our nu zise nimic. Adevărul e că nu era sigur. În ultimul timp, cuvântul „sigur” nu prea mai avea vreo semnificaţie.
– Mda… –  bombăni piticul.
Elfa îşi încordă palma în jurul bâtei.
– Deci, eşti sigur?
Piticul privi cu jind la bâtă. Nu ar mai fi suportat să o ia pe coajă.
– Da, sunt sigur – se apără el.
 
*
Vania trecuse vadul. Era din nou singur. Habar nu avea unde o pierduse pe fata cu urzicile, dar, ce-i păsa lui? Fiecare cu soarta lui. Acum era în dilemă: să-i aştepte pe ceilalţi sau să-i bage-n…
– Futu-i! – bombăni vrăjitorul.
Trebuia să aştepte. Din câte îşi amintea, aveau o misiune. Ceva. Trebuiau să găsească ceva pentru… Împărăteasă?! Parcă. Dar nu era sigur a cui Împărăteasă. Dacă era vorba de Împărăteasa piticilor, puteau la fel de bine să se ducă cu toţii dracului. „Stai aşa”, spuse conştiinţa lui. „Piticii au Împărat”.
– Mă rog, să îl ia dracu’ şi pe ăla. Ce îmi pasă mie?
Aşadar despre ce Împărăteasă era vorba, şi cum de se încrezuse ea într-un pitic? Asta da enigmă. De s-ar fi inventat lecitina…
 
*
– Priveşte! – sări piticul. Calea Împărătesei.
– Minunat, bombăni Crina.
 
*
Agriph era cu adevărat îngrijorat. Se trezise pe cap cu o zână şi habar nu avea cum să iasă din pădure.
– Dreapta! – strigă Kmi.
Centaurul luă copacul în plin.
– Ha ha ha, ce amuzant e – sări în sus zâna.
– Cu ce-am greşit? – se întrebă centaurul pe sine.
 
*
– Şi acum? – se interesă elfa.
– Acum mergem pe calea asta.
– Ştii, de asta mă prinsesem şi eu. Întrebarea era unde duce calea asta.
– Presupun că la Împărăteasă.
– Nu îmi place când presupui – scânci Crina.
Piticul riidică din umeri. Parcă lui îi plăcea.
– Stai! – ţipă Crina. Ce se aude?
– E cineva în tufişuri.
– Scoate barda.

 

Între vrăjitori

Vania fuma. Fuma şi se gândea. De obicei gândea mai bine cu ţigara în gură. Doar că de data asta nu avea chef să gândească. Stătea pur şi simplu şi admira răsăritul. Şi dacă răsărea, cu siguranţă nu apunea. Nu prea înţelegea ce pune Omu’ la cale, dar nu îşi făcea griji încă. Simţise prezenţa elfei, a piticului şi a zânei. În fine, mai era o prezenţă. Una destul de complicată – desigur, vorbim despre Agriph. În ultimul timp existenţa i se complicase. Nu tu Marieta, nu tu Caius… plictisitor să mergi printr-o pădure în care copacii vorbesc şi elfii se plimbă în libertate. Dar ce putea să facă, nu avea ce face.
Ajunsese la a şaptea ţiagră, poate a opta. Nu ştia. Dar nu-i păsa. Că doar nu era pasibil de vreo boală, că nici nu se descoperiseră. Normal. Atunci apăru Omu’ însoţit de o fetişcană cu braţele pline de urzici.
– Futu-i! – se enervă Vania. Iar ne întoarcem la povestea cu lebedele?
– Nu, nu încă, zise Omu’. Mă gândeam că am putea s-o sacrificăm.
Laura mări ochii.
– Pentru? – se interesă Vania.
– Aşa, de distracţie.
Desigur, Vania se gândise mereu că e singurul vrăjitor cu ceva minte. Acum ce era să facă? Nu avea chef de lupte. Mintea îi era în altă parte. Şi copilul ăla de ce culegea urzici tocmai prin pădurea aia când ar fi trebuit să fie într-un cimitir la doisprezece noaptea?
 
*
– L-am mirosit, urlă piticul.
– Ai făcut cumva pe tine? – se interesă elfa.
Our îi aruncă o privire acidă.
– L-am mirosit pe vrăjitor.
– Pe care din ei?
– Pe al nostru.
– O fi făcut pe el, o ţinu pe a ei Crina.
Our îi făcu semn să tacă.
– Sunt pe aici pe undeva, o atenţionă piticul.
– Şi de ce vorbeşti în şoaptă? Crezi că-i sperii?
– Nu, îi şopti piticul. Mă gândeam că i-am putea lua prin surprindere.
– A.
Our ridică, disperat, din umeri.
– Nu înţelegi nimic, nu-i aşa?
Desigur, nu era nimic de înţeles.
 
*
Laura nu înţelegea ce se întâmplă. Tensiunea dintre cei doi vrăjitori crescuse, asta era clar.
– Ok, spuse Omu’, poţi participa la ritualul de sacrificare sau poţi să mori.
– La fel de bine aş putea şi să aştept, spuse simplu Vania.
– Dacă ne unim forţele… – încercă Omu’ să explice.
Vania îşi aprinse o nouă ţigară, de data asta uitându-se cu atenţie la flacăra chibritului.
– Ei bine, dacă ni le-am uni ar fi ceva, dar eu nu îmi unesc forţele cu nimeni.
Vrăjitorul suflă în flacără şi atât el cât şi fata cu urzici dispărură.
 
*
– Ai simţit?, întrebă Our.
– Ce?
– Senzaţia aia rece…
– Uite care e treaba, se enervă elfa. Dacă te trece, te rog să te duci şi să nu mai cauţi scuze.
 
Mai are rost să spun că în timp ce Vania ieşea din pădure cu Laura, Crina şi Our tot se certau? Nu cred că mai are.

 

Drumuri diferite

Vania mergea alene prin pădure. Orice îi ieşea în cale era o adevărată minune. De când zâna îl scăpase din închisoarea de bambus, umblase în stânga şi-n dreapta fără nici un gând de-a scăpa. O căuta pe Laura, fata care se chinuia să le croiască fraţilor ei cămăşi de urzici, pentru a-i îndepărta de blestem. În schimb dăduse doar peste Omu’.
– Ce te tot umbli pe aici? întrebă Omu’ arţăgos.
– Da’ ţie ce-ţi pasă?
– Nu ştii că-n pădurea asta nu e loc decât pentru un singur vrăjitor?
Vania se trase de mustăţi.
– Şi ţi se păru ţie că aşa avea eu de gând să rămân în amărâta asta de pădure.
– Toţi vrăjitorii îşi doresc să locuiască aici.
– Nişte idioţi, bombăni Vania şi porni mai departe pe drumul său.
 
*
După ce auzi elfa cum l-a întâlnit Omu’ pe Vania, îşi dădu seama că ceva nu e în regulă.
– Ai fi bun să ne duci unde l-ai văzut ultima oară?
Omu’ se strâmbă.
– Nu, mulţumesc! Mie mi se rupe pe unde se plimbă vrăjitorul vostru. Atâta timp cât are de gând să plece sau… să moară.
Our puse mâna pe toporişcă.
– Dacă nu îl găsim, nici dracu’ nu te mai scapă de el. Iar de luptă dreaptă… hmm… nu ai şanse de câştig.
– Şi cine vorbea de luptă dreaptă? se răţoi vrăjitorul.
– Las-o baltă, îi şopti elfa. Numai nebuni în pădurea asta.
– Da, bombăni Our. Noroc că sunt eu aici.
Crina nu-l băgă în seamă, altfel iar l-ar fi durut capul pe pitic.
– Mişcă caii ăia, i se adresa elfa lui Agriph, să ne punem în mişcare. Nu avem timp de pierdut.
Agriph se îmbujora de fiecare dată când elfa i se adresa.
– Da, domniţă, elfă, stăpână…
– Tâmpitule, îl bombăni Crina. Vrei să te mişti?
Agriph îşi veni în fire şi îşi puse mica armată în mişcare.
– Încotro?, o întrebă piticul pe elfă.
– Încotro vedem cu ochii.
– Ochii mei nu…
Dar preferă să tacă văzând privirea rece a elfei.
 
*
Plecaseră. Omu’ răsuflă uşurat.
– Poţi să ieşi din ascunzătoare.
Laura ieşi cu un braţ plin de urzici.
– Cât urăsc piticii…
– Şi ei pe tine, bombăni Omu’.
Laurei nici că-i păsa de sentimentele piticilor vis-a-vis de ea.
– Şi acum?
– Şi acum mergem la Vania.
– Dar ai promis…, încercă ea să se plângă.
– Credulă, bombăni vrăjitorul.